Cristina Maxim BÎGU

Natura copilăriei mele

Liniștea ascundea întreg peisajul.  Se țineau de mână amândouă asemenea unor copile dintr-un secol trecut. Când ridicam privirea,  credeam că toată simfonia de culori de pe bluza mea se scaldă în domnia de pensule pe cer.  Violetul țipa,  roșul ademenea,  albastrul era solemn,  portocaliul îmbină la bucurie, rozul pipăia sufletul.  Oglinda apei unui lac retrascopia discret tot acest spectacol artistic. . .  îl simțea, îl oferea privirilor, dar nu îl înțelegea.

Din când în când, țipătul unui zbor de păsări tulbura armonia atmosferică.  Ce risipă de nimic parcă! Ce abundență de liniște! Ce haos de molecule peste tot! Părea că îmi lovește obrazul aripa unui fluture muzical.  Parcă saturația timpanului înseta toate simțirile de percepții. . .

Vedeam printre genele strânse, undeva departe, un izvor dătător de bine, de viață, de înălțări.  Pașii aleargă doritor.  Pumnul meu fragil oferă cerului răcoarea apei proaspete.  Sorbea cu ardoare, temperaturile se topeau precum visările în împliniri, precum lacrimile în zâmbet. Întâlnirea boltei cu sărutul izvorului sunt rodul unui timp însetat, al unor invitații la viață autentică. Nimicul este învins de binele editorial.

Cum puteam și eu să deschid pleoapele dorințelor de a simți sub picioare pământul copilăriei mele, iarba anilor mei fragezi, spinii veseli ai pașilor mei zburdalnici de copil, de vacanță frumoasă la țară. Toate aceste bucurii respiră prin memoria mea cu ochii la jurnalele timpului.  Mi-am înrădăcinat sufletul în trecutul acesta impregnat de ierburi multicolore, de flori parfumate. Și acum mă atrage printre unde temporale bolta cu apă misterioasă, cu peștișorii obraznici, baltă roditoare din care și acum sorb amintirile jocurilor copilăriei încoronate de atâta libertate.

Copilăria ne învață, ne construiește și ne hrănește cu ozonul simțirilor umane, cu miresmele vieții autentice, ne eliberează cerul și dorința de viață.

Îmi sunt palmele și-acum spălate de albastrul florilor de câmp. Ne curăță absurdul timpului (neînțeles) toate ecourile unui timp scăldat în marele câmpurilor satului meu natal.  Și acum îi simt căderea ploilor peste umerii simțirilor unei vârste nemărginite de scopuri.

Printre dealurile și văile copilăriei mele rodeau toate paginile cărților de vacanță. Întinderile răsfoiau involuntar biblioteci întregi, bibliotecile vieții. Îmi boteza natura simțirile, îmi aroma pielea cu șoaptele dimineților, îmi umplea porii privirilor de generozitatea apelor, a valurilor, a apusurilor.