Ne/fericirea lui Don Juan

Invidiat şi totodată blamat, Don Juan îşi trăieşte în timp şi peste timp atât fericirea cât şi nefericirea. Fericirea de a avea tot ce îşi poate dori ca bărbat și în aceeaşi măsură nefericirea din oglindă, în pauza dintre victoriile sale. Nonpasiunea din cuceririle sale lase urme adânci pe tărâmul fiinţei sale, precum şi a celor care îl văd ca model. Poate fi  oare vorba de pasiune, atunci când momentul pasiunii este doar efemerul trăirii momentului fără conexiuni în natura fiinţei umane ? Nefericirea este mai mult decât evidentă, întrucât personajul nu se opreşte nicicând din căutările sale. Nu-l putem condamna pentru acest lucru, ci, cel mult, să-l compătimim. Să-l privim cu îngăduinţă  pentru încercările sale de a resuscita, în mod cronologic, pasiunea şi să-l compătimim pentru că, de fiecare dată, nu găseşte decât o replică firavă a sa. Dar, în alte condiţii, nu putea lua naştere un personaj pentru că drama omului, biblică de altfel, interesează mai mult decât o existenţă anostă.

Deşi, atât etic cât si moral, prin prisma incursiunilor sale nu este tocmai firesc, el vrea sa situeze acest demers intro zonă in care nu-i este opozabilă nici etica, nici morala socială si nici  chiar morala creştină.

Certitudinea momentului, trăită cu/prin toate celulele organismului, în viziunea sa, este superioară oricărei promisiuni viitoare. Clipa, asociată totului de aici, este singurul reper ce se cuantifică în sistemul său de valori. Imaginându-ni-l pe Don Juan în vârtejul aventurilor sale, într-un carusel al amăgirii şi autoamăgirii, dar, aşa cum spuneam, creditându-l că se află în absolutul trăirii, putem conchide că, întradevăr, este un om fericit. Neclar este, şi interesant ar fi de ştiut, ce se întâmplă cu Don Juan dincolo de momentele sale tumultoase. Imi este greu să mi-l imaginez  singur, într-o încăpere mai mult sau mai puţin anostă, de lipsa prăzii sale. Întrucât el este ceva prin raportare la cuceririle sale, iubirea sa nu zideşte decât la edificiul propriul său ego; în urma sa rămâne pustiu. Şi-l poate imagina cineva pe Don Juan rugându-se ? Nu cred! În primul rând  pentru că, în gândirea sa, consideră că nu are pentru ce şi de ce să se roage întrucât are totul. Rugăciunea presupune un moment de introspecţie, o circulaţie spirituală, asemenea unor vase comunicante de la tine către divin şi invers. Dar, creditându-l și cu circumstanțe atenuante, aşa cum spuneam, în acele momente de singurătate, poate că se gândeşte că ar vrea să fie diferit, dar cum poate insera în natura fiinţei sale un alt fel de comportament, dacă îi lipseşte credinţa. Credinţa că poate exista o recompensă pentru o existenţă, care să cuprindă în arealul său şi un alt temei decât cel al trăirii acum şi aici. Şi astfel, într-un continuu prezent, ca într-un carusel al deşertăciunii, el este conştient că este pierdut pentru eternitate. Paote din acest motiv alege să nu se oprească din căutările sale sperând…ce oare? Pentru că, aşa cum spuneam, în anumite situaţii, el este de o luciditate nefirească conştient de nimicul din prezentul său, consistenţă, care îi hrăneşte neuronal si senzorial trupul. 

    Din altă abordare, atitudinea lui Don Juan faţă de iubire denotă o personalitate nehotărâtă, incapabilă  să-şi asume iubirea şi consecinţele ei, iar în mod paradoxal nehotărârea sa este luată drept virtute. Nehotărârea se poate datora vârstei, care se se poate definitiva odată cu ajungerea la maturitate. Dar, un Don Juan, matur nu mai este Don Juan, pntru că echlibrul- proprietate a maturităţii-nu-l poate defini pe acesta.

Pe de altă parte, donjuanismul nu putea să triumfe fără concursul activ al victimelor sale. În iubirea donjuanistă există victima şi călăul. Don Juan este călăul, iar cucerirea sa victima. Este absurd să ne gândim că victima, conştientă de reputaţia lui DonJuan, consideră că ar putea pune capac tendinţelor sale narcisiste. Şi atunci în mod conştient îşi asumă, din start acest statut, cu toate consecinţele sale, iar drama abandonării capătă un nonsens.

         Prin prisma acestei ipoteze, donjuanismul nu este/nu pare a fi  decât o stare, ce ţine de evoluţia individuală şi cu atât mai puțin  poate crea un personaj. 

În aceste vremuri, când evoluția individului este în declin,  moartea simțurilor face ca și iubirea donjuanistă să intre în derizoriu.

Din aceste motive, precum și de dragul poveştii/ legendei, Don Juan rămâne un erou, al cărui mit se va nărui într-un viitor nu tocmai îndepărtat întrucât nici iubirea, fie ea şi donjuanistă, nu va mai conta.

   Autor : Pavel Nicolaie