Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
Fericirea: între iluzie și realitate
- Una dintre întrebările fundamentale pe care omul, în calitate de entitate rațională și reflexivă, și le pune încă din cele mai timpurii faze ale existenței sale este ”Putem fi cu adevărat fericiți?”. Sau mai simplu formulat: ”Ce este fericirea?”.
- Evident, spectrul definițiilor cu privire la fericire este unul extrem de generos, întreaga tradiție filosofică occidentală fiind preocupată de posibila validitate a existenței fericirii ca factor determinant al vieții umane.
- Cert este că fericirea în sine, dincolo de semnificările și semnificațiile care îi sunt atribuite, reprezintă probabil cea mai provocatoare paradigmă cu care nevoile noastre raționale se pot confrunta în dimensiunea sensibilă a mundaneității.
- A spune ”sunt fericit” implică fie o asumare logică și deductivă a unor consecințe evidente pe baza unor experiențe trăite care au dus la un asemenea rezultat, fie integrarea propriului spectru ființial în orizontul seducător al iluziei ca principală armă folosită împotriva dezamăgirilor provocate de tensiunile lumii înconjurătoare.
- Cu alte cuvinte, nu știu dacă sunt fericit, dar știu că nu vreau să fiu nefericit pentru că nu vreau să devin o victimă a suferințelor provocate de tarele superficialității contemporane. Aceasta este în general deviza omului pentru care vizibilitatea tragicului realității trebuie îndepărtat prin propria forță de autocondiționare și autodeterminare în așa fel încât capacitatea de a se minți frumos pe sine să devină cea mai înălțătoare artă a organizării și structurării propriei sale existențe.
- Evident, a nu-mi recunoaște maladia interioară pentru a găsi un colac de slvare în marea furibundă și învolburată a deziluziilor poate reprezenta și o situare afectivă pozitivă față de propria existență în sensul în care în loc să aleg haosul întunericului, prefer să aleg iluzia mângâietoare a luminii dirijată armonios de speranța fericirii.
- Așadar, o variantă existențială ar fi dvenirea Ființei întru Iluzie, ceea ce ar marca o altă tragedie în străfundul nostru ontologic, și anume: distanțarea față de propriul sine.
- Nu este oare mai bine să luăm în posesie realitatea propriei suferințe și să acceptăm că suferința poate să devină la un moment dat călăuza noastră către fericire? În acest sens, ar trebui poate să reflectăm mai responsabil asupra considerațiilor teologului francez Jean Narbert cu privire la raportul dintre suferință și fericire: ”Iisus prin propria suferință a adus cea mai mare fericire umanității: învirea. Astfel, noi, prin propria suferință, putem să atingem fericirea pentru că ea ne amintește întotdeauna de existența fericirii”.
- Deseori s-a spus că suferința este locul unde frumusețea este cea mai capabilă să se manifeste, însă cine ar accepta paradoxul suferinței pentru dobândirea fericirii? Evident, suferința este antipodică fericirii și confruntarea cu suferința ne determină să înțelegem mai bine fericirea și, nu în ultimul rând, să o apreciem mai mult. Dar cât de puternică ar trebui să fie vocea noastră interioară în așa fel încât să îmbrățișăm suferința, să o exultăm în vederea îmbunătățirii naturii noastre proprii? Aici avem de-a face cu provocarea etică a dialogului interior și astfel mă văd nevoit să revin la ceea ce am menționat mai sus: neacceptarea concretului suferinței în favoarea iluziei fericirii duce negreșit la distanțarea noastră față de sine. Iar dacă sinele devine cea mai mare necunoscută pentru noi, suferința va acapara și mai mult existența noastră pentru că nu vom mai fi capabili să răspundem la întrebarea ”Cine sunt?”. Pe baza acestei argumentații, se poate înțelege foarte bine că a trăi conștient și asumat în propria suferință poate să reprezinte o fericire mult mai mare pentru Eul nostru decât rătăcirea pe căile nebănuite și întortocheate ale iluziei fericirii.
- Pe de altă parte, fericirea mai poate fi percepută și drept alegere morală. Altfel spus, aleg să fiu fericit prin propria conduită rațională și morală, întrucât sunt perfect conștient de faptul că nimeni și nimic nu este responsabil pentru propria mea fericire.
- Dacă pentru Aristotel fericirea este activitatea rațională de contemplare a realității, atunci rațiunea noastră, în lumina angajamentelor etice și morale de care este capabilă, va asigura gradul necesar de coerență al fericirii în a cărei căutare ne punem întreaga viață. Cu cât sunt mai rațional în deciziile mele, cu atât mai etic voi acționa în fiecare demers, și astfel exsistența mea va fi definită de autenticitatea indestructibilă a moralității, ceea ce mă va face fericit pentru că nu voi fi asemenea restului cetății.
- Dar dacă, pe de altă parte, fericirea este ceea ce poetul italian Cesare Pavese spunea ”curajul de a iubi necondiționat în lumea întunecată a urii”? Dacă este așa, atunci omul în sine se va desăvârși în lumina legii dăruirii de sine care va reprezenta întotdeauna pasul înspre o orbită superioară a propriei umanități.
- Este mai mult decât clar pentru fiecare că întrebarea ”Ce este fericirea?” poate primi o infinitate de răspunsuri, însă concluzia ar fi una singură: cât de dornici suntem să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne acceptăm așa cum suntem pentru a parcurge ulterior drumul către fericire?
- De fapt, de cele mai multe ori nefericirea umană derivă din propria incapacitate a confruntării cu sinele care, luat seperat, este asemenea unei entități ce tânjește după atenția noastră, dar marea problemă este că refuzăm întrepătrunderea noastră cu adâncul profund al inimii, preferând întotdeauna să alegem aparențele care ne străpung ființa și ne înșeală simțurile.
- Dincolo de ceea ce s-ar mai putea afirma despre fericire, poate ar trebui să luăm în considerare opțiunea dialogului interior ca mod de împrietenire cu sinele care ne va integra în fericirea propriei paradigme existențiale pentru că în timp vom fi capabili să dăm din ce în ce mai multe răspunsuri la întrebarea ”Cine sunt eu?”. În caz contrar, fericirea va reprezenta întotdeauna o realitate inaccesibilă, asemenea fructului interzis care ne va otrăvi sufletul. Altfel spus, iluzia fericirii va duce în mod automat la ratarea propriului sine, adică la dezintegrarea din geografia și relieful lumii noastre interioare.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania