Rodica Radu, descendentă directă a neamului boieresc Arghiropol, s-a născut la 27 aprilie 1944, la Timișoara și a murit la 21 octombrie 2016, la Conacul Dimachi-Arghiropol din satul Gugești, comuna Boțești, județul Vaslui, unde a trăit, după ce l-a recuperat, de la pensionare până la deces, fiind înmormântată în cimitirul din sat. A fost muzeograf, șef al Muzeului de Istorie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național Moldova din Iași și director adjunct al instituției în perioada 1993-1998, de unde s-a pensionat în anul 1999. Despre istoria conacului și a strămoșilor ei, precum și despre ororile săvârșite de regimul comunist asupra familiei sale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 12 februarie 2012, la domiciliul ei din Gugești.

– Doamnă Rodica Radu, vă rog să relatați povestea conacului și a proprietarilor săi.
– Acest ansamblu de arhitectură era alcătuit dintr-un conac cu atenanse, beciuri, diverse magazii construite acum mai bine de 200 de ani și biserica familiei și a satului, înconjurate de un zid de protecție ridicat după ultima mare năvălire tătară, cu o serie de donjonuri de formă rectangulară la colțuri și pe mijlocul laturilor. Conacul figura în Lista Monumentelor Istorice încă de pe vremea lui Nicolae Iorga, pentru că ultima înfățișare i-a fost dată de un cunoscut om politic cu funcții în stat și un cunoscut literat, Nicolae Dimachi – și el de origine greacă, la fel ca familia din partea tatălui meu. Împreună cu Nicolae Beldiman și Costache Conachi, a fost printre primii autori de poezii și piese de teatru în limba română, după creația literară în limba greacă, la modă în perioada lor. Conacul se găsea pe proprietatea lui Nicolae Dimachi, care a fost căsătorit cu Pulheria Miclescu, moșia aparținând inițial familiei acesteia. La un moment dat, Pulheria s-a călugărit și a lăsat moștenire acest domeniu nepoatei sale Elena Schina (verișoară dreaptă a Elenei Cuza), tot de origine greacă, străbunica mea, care, căsătorindu-se cu Pericle Arghiropol, străbunicul meu, a făcut ca moșia să treacă în proprietatea acestei familii. Următorul proprietar a fost fiul lor, pe nume tot Pericle [decedat în anul 1936], căsătorit cu Eliza Grigorescu, care a avut doi fii – Socrate și Constantin, tatăl meu. Tata a murit în război înaintea bunicii mele, la 9 mai 1944, la Șorogari, când s-a rupt frontul pe linia Iași-Chișinău. După moartea bunicii, moștenitori am devenit eu și unchiul meu, care a decedat în 1996; actualmente, partea lui de proprietate o deține vărul meu, Constantin Arghiropol. Înainte de naționalizare, familia mea se aștepta oricum la ceea ce a urmat; în acel moment, bunica se găsea singură aici, fiindcă unchiul meu era plecat la Iași, iar mama se afla la mama ei. O trupă de șoc de la partidul comunist și Frontul Plugarilor a ridicat-o în cămașă de noapte, a dus-o, mai întâi, la casa de la iaz, după care i-a fost stabilit domiciliu forțat la Huși. Ea a reușit să fugă de acolo și a ajuns la Predeal, unde unchiul meu, care fusese militar de carieră, era impiegat de mișcare în gara orașului. Ani mulți, ei au dus o viață foarte modestă, în timp ce, aici, tot domeniul a fost expropriat. Mi-am dorit extrem de mult să redobândesc această proprietate, ceea ce am și reușit, bătându-mă nu pentru valoarea ei materială, ci pentru că am vrut să lupt cu un stat care a fost discreționar și nu și-a apărat nici valorile culturale, nici pe cei care au întreținut o viață de tip tradițional și de bună calitate în satul românesc. Pe atunci, diferența de avere conta, dar a contat și faptul că bunicii au botezat, cununat și înzestrat fete și băieți; de aceea, la retrocedare nu am întâmpinat niciun fel de opoziție din partea oamenilor care trăiesc aici.

– Când și cine a construit conacul?
– Pe locul conacului ridicat de familia Miclescu, aceștia au construit și o altă biserică, aflată, probabil, sub cea actuală; apoi, în 1819, Nicolae Dimachi a zidit biserica de astăzi, după ce a înălțat, mai întâi, casa în care ne aflăm. După război, conacul a fost folosit ca școală de tractoriști, liceu sătesc cu regim de internat, grădiniță de copii și sediu al C.A.P.-ului. La 14 septembrie 1981, un fiu de preot, care-l cunoștea pe preotul de la Miclești, mi-a făcut surpriza să mă aducă să văd ceva; mai întâi, m-a dus în curtea bisericii, unde un sătean care fusese botezat de bunica mea s-a uitat la mine și mi-a zis: „Vai, tare mai semeni cu duduia Florica!” [Florica Arghiropol, mama interlocutoarei, decedată în anul 2012] În clipa aceea, am realizat că mă aflu pe undeva, pe aproape… Și, fiindcă avea cheile de aici, mi-a deschis; tot parterul era plin cu grâu și cu mii de șobolani peste tot. Casa era extrem de deteriorată, cu acoperișul dărâmat, nu mai erau nici sobele acelea frumoase, cu coloane, frontoane triunghiulare neoclasice și portițe din bronz. Noi nu vom fi în stare să o restaurăm – de-am putea-o măcar consolida; dar îmi doresc să trăiesc și să mor aici, fiindcă este singurul loc de pe lumea asta unde-mi pot declina originea și identitatea. Acesta e singurul meu câștig sufletesc și depunem eforturi să n-o lăsăm să cadă de tot; în fiecare an, mai facem câte puțin, numai că suntem cam bătrâni… [Soțul său, Gheorghe Alexandru Radu, a murit în anul 2012, după data realizării interviului.]

– Cât de mare era domeniul și ce cuprindea?
– Proprietatea a fost mult mai mare decât solicităm noi. În jurul conacului, era un parc de 38 de hectare, cu arbori aduși de bunicul de peste tot. Domeniul a avut 650 de hectare de pădure, un iaz de aproximativ 38 de hectare, cu o limbă de pământ, o casă pe malul acestuia, construită în 1935, și conacul, cu o suprafață mai mare decât incinta lui, care avea încă un nivel; pe atunci, nu existau drumurile de acum, iar casa nu era despărțită de biserică. Noi am recuperat pădurea în 1992, conacul – în 1999 și ne zbatem să redobândim și iazul.

– În afara dumneavoastră, mai există descendenți ai familiei?
– Există băiatul meu, Andrei Radu, care locuiește la Iași, și vărul meu, Constantin, care a lucrat la Federația Română de Schi Biatlon și e antrenor emerit; el are un fiu, tot Constantin îl cheamă, care are doi băieți – Costin și Tristan. Deci, numele familiei noastre va continua să existe.

– Dacă ar fi posibil să vă teleportați în timp, în ce perioadă a României v-ar plăcea să trăiți?
– Vă răspund fără să mă gândesc: în perioada interbelică, pentru că niciodată România n-a fost mai la ea acasă și mai împlinită ca deziderat național ca atunci. Păcat că a durat atât de puțin, păcat că a fost criza economică, păcat că, imediat după refacere, a apărut flagelul verde și, după aceea, flagelul roșu; iar noi încă suferim de simptomele postcomuniste…

Florin Bălănescu