Am ajuns în Maxutul Iaşilor într-o după-amiază târzie de februarie de acum zece ani. La  căderea serii, am urcat pe aleea ce şerpuieşte spre conac cu gândul la paşii boierilor care au  străbătut-o de atâtea ori în plimbările lor de altădată. Înăuntru, mă aştepta doamna Irina  Rişcuţia, descendentă directă a marilor familii aristocrate Ghika-Polizu-Micşuneşti, o femeie  exact aşa cum mi-am închipuit-o de la telefon: simplă, dar distinsă, cu demnitatea cu care a fost  nevoită să înfrunte atâtea vitregii ale sorţii întipărită pe chip, delicată, amabilă şi învăluită în  nimbul de nobleţe al neamului din care se trăgea. Mi-a deschis chiar ea şi m-a invitat să-i  cunosc casa în care şi-a petrecut cele mai frumoase vacanţe ale fericitei sale copilării; am intrat  în holul lung, un veritabil salon de recepţie din care dădeau, în stânga şi în dreapta, camere  înalte şi largi, încărcate de amintiri: biroul de lucru al bunicului, sufrageria, încăperile pentru  oaspeţi în care, cândva, au stat Regina Maria, Principele Nicolae, Principesa Ileana, Regina mamă Elena, principesa Alexandrina (Didina) Cantacuzino şi Nicolae Iorga, dormitorul  bunicilor, pe care îl folosea amfitrioana mea, subsolul refăcut ca odinioară într-un soi de hrube  tihnite şi răcoroase în verile toride, terasa exterioară cu vedere în parcul păstrat ca altădată, cu  arbori seculari, arbuşti ornamentali, havuz şi alei pietruite, iar, peste tot, umbrele unor vieţi şi  ale unui timp care nu se vor mai întoarce niciodată. Rămasă singură, doar cu amintirile ei,  femeia din faţa mea privea în urmă cu duioşia pe care sufletul copilei care a fost o păstrase  intactă, revăzând cu ochii minţii povestea frântă a destinului său. Ne-am aşezat şi am lăsat cale  liberă aducerilor-aminte dintr-o lume pierdută peste care s-a aşternut, ca o seară de februarie,  aproape un veac… 

Irina Ioana Rişcuţia s-a născut la 27 decembrie 1935 la Bucureşti, ca unică fiică a  juristului Gheorghe Polizu-Micşuneşti şi a pictoriţei Colette Blanc. Ascendenţii săi au aparţinut  renumitelor familii Cantacuzino, Ştirbey, Balş, Bălăceanu, Berindei, Ghika şi Deleanu, fiind strănepoata lui Constantin Ghika-Deleni, deputat şi vicepreşedinte al Senatului, militant ţărănist,  şi a Sultanei Bălăceanu, precum şi nepoata avocatului Nicolae Polizu-Micşuneşti, şeful baroului  ieşean, şi a Alexandrinei (Adinei) Ghika-Deleni. 

Înaintaşii săi materni au construit în satele din jurul conacului cinci biserici, dintre care  cea de la Maxut, cu hramul Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil, a fost zidită în anul 1842 de marele  vistiernic Gheorghe Ghika-Deleni şi de soţia sa Pulcheria Balş. 

Domeniul familiei includea conacul din satul Maxut, comuna Deleni, plasa Coşula,  judeţul Botoşani (astăzi, în judeţul Iaşi), construit de Constantin Ghika-Deleni între anii 1878 şi  1880, 6 ha de parc, 7 ha de vie, 450 ha de teren arabil, peste 1.000 ha de pădure şi mai multe  lacuri.

A făcut cele patru clase primare acasă cu o profesoară, după care şi-a continuat studiile la  Liceul Gheorghe Lazăr din Capitală, petrecându-şi vacanţele la Maxut. În anul 1946, conacul a  fost confiscat împreună cu tot domeniul, cele 24.560 de volume ale bibliotecii fiind furate sau  arse şi tot mobilierul jefuit sau folosit ca lemn de foc. În anul 1947, părinţii au fost arestaţi şi 

evacuaţi din casa din Bucureşti, iar bunicii aruncaţi la periferie din casa din Capitală, sfârşind în  sărăcie. În acelaşi an, mama a primit domiciliu forţat la Sinaia, iar tatăl a fost încarcerat la  penitenciarul Jilava, unde a fost executat în anul 1952, familia aflând de moartea acestuia abia  după 20 de ani. În anul 1949, a fost dată afară din şcoală din cauza originii sociale. Pentru a nu fi 

închisă, şi-a schimbat numele căsătorindu-se în anul 1953 cu Radu Don, prietenul unui văr  primar. A lucrat la o cooperativă ca muncitor necalificat în ipsos, după care a reuşit să termine  liceul şi să-şi ia bacalaureatul, dar nu i s-a permis să facă studii superioare. În anul 1956, s-a  recăsătorit cu antropologul, medicul şi biologul Cantemir Rişcuţia, împreună cu care a luat parte  la campanii antropologice, căsnicia durând 47 de ani, până la decesul soţului. 

În anul 1994, a iniţiat lungile şi dificilele proceduri judiciare pentru retrocedarea  proprietăţilor confiscate de comunişti. Conacul de la Maxut ajunsese într-o avansată stare de  degradare după ce fusese spital militar, sediu de comandament rusesc şi apoi românesc, sediu al  Securităţii, şcoală şi sediu al C.A.P., al I.A.S. şi al unei staţiuni de cercetare pomicolă. În anul  2006, clădirea, împreună cu cea mai mare parte a moşiei, a fost recuperată şi supusă unui vast şi  laborios proces de renovare care a durat aproape şase ani. 

Irina Ioana Rişcuţia a murit la 26 august 2020 în Bucureşti, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu. Neavând urmaşi, întreaga avere a intrat în posesia inginerului silvic Constantin  Ştefănucă, partenerul său în perioada de refacere a conacului şi administratorul acestuia. 

Florin Bălănescu