Primi pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 21 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 22 martie 2014.

Nicolae Dabija despre Mihai Eminescu- poetul de azi şi de mâine

         În incinta târgului de carte, artă şi muzică Primăvara cărţilor la Iaşi, 2014, la un stand al cărţilor unei edituri din Bacău, mi s-a oferit o carte minion „Mihai Eminescu, un poet de mâine”, de Nicolae Dabija, Editura Vicovia, 15 ianuarie 2014.

 Liliputana are formatul 10/7 cm., în 48 pagini. O bogăţie!

Despre Mihai Eminescu se scrie ceea ce s-a scris şi în România, Nicolae Dabija fiind român din  Basarabia-soră. Un român care ne asigură că „un popor care îl are pe Eminescu nu poate fi sărac”. Suntem „bogaţi prin faptul că (Eminescu) ne aparţine”.

Dar, ca şi în România de dincoace de Prut, şi la fraţii de peste acest „râu blestemat”, „există confraţi de condei care cred că ar trebui să renunţăm la Eminescu al nostru, în numele nobil al integrării noastre europene”.

– “Cu moaştele lui Eminescu şi Ştefan cel Mare nu veţi intra în Europa”, ne atenţiona acum o vreme la un simpozion  de la Uniunea Scriitorilor regretatul Laurenţiu Ulici, spune Nicolae Dabija, care, cu aceeaşi părere de rău descrie ce s-a mai întâmplat.

„Imediat câţiva tineri de la revista Contrafort au preluat ştafeta acestei spuse regretabile şi l-au declarat pe Poetul nostru Naţional vetust şi depăşit. Depăşit de către cine? Nu se ştie. Deşi cei care susţineau această inepţie lăsau să se înţeleagă că  chiar dânşii ar fi gata să-l întreacă; deocamdată, însă, din păcate, domniile lor n-au scris aproape nimic sau, ca să fim şi mai expliciţi, chiar nimic”.

Astfel de atitudini sunt şi în România, şi ni se descrie un caz. Şi Nicolae Dabija relatează ceea ce şi noi cunoaştem: la o emisiune TV1, cu participarea unor oameni de cultură, printre care, atunci, Al. Paleologu, Monica Spiridon, Eugen Negrici, afirmau: „Să terminâm cu epitetele comuniste la adresa lui Eminescu”, „să terminăm cu ideologizarea lui Eminescu”, „să nu mai vorbim un deceniu despre Eminescu”…

Un complot al tăcerii, declarat lui Eminescu de unii pretinşi intelectuali, care este orientat contra naţiunii române, îl categoriseşte poetul Nicolae Dabija. Este adus argument în acest sens şi referirea lui Alex. Ştefănescu din
”România literară” care arăta că un anume Rădulescu s-a lăudat în „Dilema” că nici nu l-a citit pe Eminescu.

Este sugerat că Eminescu nu mai este actual, că poezia lui a îmbătrânit, dar se întreabă poetul Dabija, cum să îmbătrânească „Scrisoarea a III-a”, „Doina”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/  Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi?/ Ochii mei –nălţam visător/ la steaua singurătăţii”?!

„El ne-a luminat interesul  şi bucuria de a fi român”, menţionează Mircea Eliade.

De când există scrisul lui, Eminescu a avut şi detractori. „În anii 30 în Transnistria erau împuşcaţi cei care-l citeau. Li se incrimina vina de a-l citi pe Eminescu  şi a îngunuioşa limba moldovenească cu cuvinte româneşti: timp-vreme, drapel-steag, popor-norod, mitralieră-pulimiot. Cărţile lui, puţinele care răzbeau dincolo, erau arestate. În timpul conflictului armat din vara anului 1992 volumele lui Eminescu au fost arse din nou dincolo de Nistru. Dar Eminescu e o carte care, chiar aruncată în foc, nu arde precum BIBLIA, pot arde foile, pânza cotoarelor, coperţile, cartonul, cleiul, cerneala tipografică… dar niciodată nu vor arde cuvintele, aerul dintre ele, sufletul dinte ele”, spune Dabija încrezător , ca şi noi, în steaua lui Eminescu.

Este povestită de autor ceea ce i-a spus o educatoare de la o grădiniţă, Galina Sârcu, soţia publicistului Sergiu Nucă, care le-a vorbit copiilor despre Eminescu, şi le-a zis că numele lui este cunoscut în toată lumea, informaţie la care unul dinte ascultători, la curent cu problemele celor maturi, a întrebat-o:
–         Şi-n Cecenia?
Întrebare la care altul a şi răspuns:
„Da, şi în Cecenia, pentru ce crezi că luptă cecenii acolo de atâta vreme? Ei luptă ca  să-l apere pe Eminescu”.

Educatoarea, ca şi autorul reproducerii spuselor de mai sus,  sunt bucuroşi că aceşti copii inocenţi,  care habar nu au cine sunt cecenii şi ce vor ei, ştiu că averea noastră cea sfântă, care va trebui apărată şi cu preţul propriilor vieţi, este Eminescu.

Şi cum Eminescu a scris undeva: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, Nicolae Dabija crede şi ne încredinţează, citindu-i cartea, că Basarabia rămâne a fi în continuare o Cecenie a lui Eminescu. În care el mai luptă. Cu cuvântul. Cu speranţa. Şi cu prezenţa Lui!.

Ni se reaminteşte că în Arhivele de război de la Viena poliţia secretă austro-ungară, vorbind despre Congresul de la Putna din 1871, se referea la unul dintre organizatorii acestuia – „un oarecare Eminescu”, care, ulterior, avea „să fie recunoscut drept unul dintre marii poeţi ai Europei, un “Holderlin român”, un „Petofi al României”.

Ion Vitner, în 1948, publica un articol „Poetul culorilor sumbre”, în care Eminescu era contestat, fiind declarat „nebun”. E drept, după 1883, spune şi Dabija, Eminescu n-a mai scris (p.20). dar el nu a încetat să fie poet. În 1886, când s-a împărtăşit i-a zis preotului: „Părinte, să mă îngropi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafon, cum cântă „Lumină lină”.

Nicolae Dabija reiterează – Eminescu nu a fost nebun. În vara anului 1883, datorită muncii obositoare de la Timpul, dar şi a lipsurilor materiale, cade victimă unei epuizări nervoase. Despre aceasta vorbeşte într-o carte recentă, intitulată Mitul Eminescu (Iaşi, Ed. Junimea, 2004) şi Theodor Codreanu, care, precum cercetătorii N. Georgescu, Ovidiu Vuia – ş..a., „dovedeşte că Eminescu n-a fost nebun, el a fost înnebunit”.  La 9 februarie 1884 medicul Popazu îl vedea „aproape complet refăcut” şi-i scria lui Maiorescu: „memoria i-a rămas neatinsă”. Un alt medic, Obersteiner, la 10 februarie 1884 îi scria tot lui Maiorescu că Eminescu reprezintă „un caz unic ca un paralitic să ajungă în plinătatea facultăţilor mintale”.

“Eminescu a fost adus la demenţă de cei care l-au tratat”, este concluzia studiilor. „Eminescu a mai fost asasinat de atâtea ori, după moartea lui. Dar nimeni n-a reuşit să-l dea jos de pe postament, ca să-i ia locul”. « Ca om, Eminescu aparţine timpului său doar biologic, prin cele scrise însă el ne este contemporan ».

Opera lui, crede Nicolae Dabija nu trebuie regândită, ci, aşa cum spunea Constantin Noica, înţeleasă. « Datorită lui Eminescu civilizaţia românească a căpătat contururi mai clare în secolul XX şi la încetutul de veac XXI”.

Trebuie respectat ceea ce a spus şi a repetat mereu  Tudor Arghezi: „Despre Eminescu trebuie să se vorbească mult”.

Şi se va tot vorbi şi scrie!

Ca cel care scrie despre „Mihai Eminescu – un poet de mâine”, Nicolae Dabija găseşte că „poezia eminesciană „emană” o radiaţie, nu doar către viitor, ci şi către trecut, „influenţând” parţial şi poeţii care au trăit cu mult înaintea lui” – pe Dimitrie Cantemir, logofătul Conachi. Dosoftei, Varlaam, Miron Costin, Vasile Fabian, Vasile Alecsandri – dar şi predecesorii, pe cei din zilele noastre, pe Grigore Vieru, în special care avea mare încredere în Marea Carte a lui Eminescu: „De avem sau nu dreptate – Eminescu să ne judece”…

         „Eminescu trăieşte în noi, în fiecare dintre noi, cei din lanuri şi din biblioteci, cei dintre dealuri şi cei de pe văi, cei de lângă ape şi cei de pe stânci” (pp. 33/34) , gândeşte optimist poetul de la Chişinău, prezent şi Domnia-sa la Târgul de carte de la Iaşi, 2014…