Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    NICOLAE SILADE: ”Cred că profesia de jurnalist m-a ales pe mine, nu invers”

    NICOLAE SILADE: ”Cred că profesia de jurnalist m-a ales pe mine, nu invers

    IOAN  VASIU : – Vă amintiți când ați făcut primii „pași” pe „drumul” jurnalismului?

    NICOLAE  SILADE : – Mi-aduc foarte bine aminte. Eram copil și am primit de ziua mea „Legende istorice”, de Dimitrie Bolintineanu, o ediție de lux pentru mine, pentru că avea coperțile tari, paginile lucioase, iar ilustrațiile atât de reușite și în culori atât de vii încât mi se păreau reale. Dar cel mai mult m-a fascinat mirosul literei tipărite. În fiecare seară, înainte de culcare, răsfoiam cartea, o miroseam îndelung și adormeam cu ea pe față sau o așezam sub pernă. Cred că aceia au fost primii „pași” spre jurnalism, pentru că și astăzi, când primesc reviste sau cărți realizate în condiții de lux, le miros mai întâi, doritor să redescopăr mireasma literei tipărite care mi s-a imprimat definitiv în memoria olfactivă. Tot la „pași” spre jurnalism cred că pot fi încadrate și încercările mele de a crea litere și nume decupate din guma de șters cu care erau dotate penarele de altădată, reproducerile grafice ale portretelor de scriitori români (Eminescu, Creangă, Alecsandri, Caragiale ș.a.) din cartea de citire a primilor ani de școală. Sau, mai târziu, ideea de a-mi construi propria mașină de scris și chiar o tipografie. Idei copilărești, desigur, dar la care unchiul meu a fost foarte atent și, urmărind „creațiile” mele (ziare, reviste și cărți realizate manual, capsate sau cusute, scrise de mână cu litere de tipar, cu cerneală de diferite culori și ilustrate ingenios), m-a îndrumat, precum Vergiliu pe Dante, spre ceea ce sunt azi. Și pentru că am pomenit de mașina de scris, trebuie să vă spun că, după ce mi-am cumpărat una, Remington 2, de la Consignația, m-au chemat la Miliție cu ea să dau o declarație, cică. Era însă vorba de înregistrarea caracterelor. Ei bine, când milițianul a început să-mi dicteze textul, unul cu osanale la adresa conducerii de partid și de stat, i-am zis că eu nu scriu așa ceva. Dar, după ce mi-a spus că altfel îmi confiscă mașina, l-am scris. Ce era să fac? Și tot despre mașina de scris, abia zilele acestea am aflat că fetele mele nu prea puteau să doarmă în nopțile când eu băteam la mașină. Probabil că nici vecinii, dar ei nu mi-au reproșat niciodată. Dacă o făceau, le-aș fi spus că zogomotul mașinii de scris e mult mai plăcut decât hărmălaia lor cu manele. Dar m-am luat cu vorba și cred că am deviat puțin de la subiect.

    I.V.: – De ce ați ales profesia de jurnalist și nu o altă profesie?

    N.S.: – Cred că profesia de jurnalist m-a ales pe mine, nu invers. Imediat după Revoluție, aflându-mă în trecere prin fața redacției „Drapelul roșu” (din care dispăruse „roșul” și  jurnaliștii  roșii), m-am întâlnit cu prietenii mei, Nicolae Toma și Paul Doru Chinezu, noii redactori ai ziarului, care, cunoscându-mi  pasiunea  pentru  mașini de scris și tipografii, dar mai ales acribia într-ale scrisului, m-au invitat să văd tipografia, care  era chiar peste drum, și să-i ajut la corectură. Din acel moment, am intrat într-adevăr în lumea mea, la care până atunci doar visasem. Fascinat de toate procesele tipografice, de la culegerea textelor la linotip (un fel de mașină de scris mai mare, care tipărea literele pe cantul unor plăcuțe de plumb), la zețărie (unde se alegeau cele mai frumoase caractere de litere și se aranjau titlurile cu penseta), la tehnoredactare (unde, pe bază de cvadrați, se așezau textele de plumb în pagini de plumb, care cântăreau câteva zeci de kilograme), la imprimarea fotografiilor pe zinc și până la calandru (o presă care transfera pagina de plumb pe un carton special) și șpalturile pentru corectură, nici n-am realizat că trecuse bine de miezul nopții. Prietenii mei m-au întrebat dacă mai vreau să vin și a doua zi. Și cum nu puteam rata cea mai importantă fază, tipărirea propriu-zisă, pe o mașină de tipărit din 1901, la care chiar Valeriu Braniște tipărise ani la rând „Drapelul”, am mers și a doua zi, și a treia zi și multe altele mai apoi. Când a apărut ziarul la care și eu contribuisem, m-am văzut în caseta de redacție cu funcția de corector. Am devenit apoi „cap limpede”, secretar de redacție, redactor-șef și, după o mică dispută cu directorul ziarului, mi-am dat demisia. Erau primii ani ai democrației noastre originale și cum Convenția Democrată câștiga teren în fața Frontului Salvării Naționale, reprezentanții ei de la Lugoj au înființat ziarul „Lugojul” și m-au invitat să colaborez. După câștigarea alegerilor, care au dat primarul și câțiva consilieri, mi-a fost încredințată conducerea publicației, pe care am dus-o până în 1997, când, după o ceartă minoră cu patronul firmei care o finanța, am demisionat și am înființat ziarul Actualitatea, căruia i-am alăturat, din 2010, revista Actualitatea literară. Asta doar pentru că o parte dintre scriitorii lugojeni a rămas pe dinafară, după alegerea noii conduceri de la revista Banat. După cum se vede, și noi, jurnaliștii, suntem ca politicienii. Imediat după o ruptură, ne facem un alt partid, o altă publicație.   

    I.V.: – Câți ani din viața dumneavoastră ați dăruit până acum presei, în general, și ziarului Actualitatea și revistei Actualitatea literară din Lugoj, în special?

    N.S.:-  Nu am contabilizat niciodată acest aspect. Calculați dumneavoastră: din 1990 până azi, până mâine, pentru că nu am niciun gând să mă las de jurnalistică, după ce am încercat să-i aflu toate tainele (și implicațiile: sociale, economice, politice, umanitare sau tehnice), de la cele de început, despre care am vorbit mai sus, până la tehnoredactarea computerizată de mai apoi și imprimarea paginilor pe hârtie de calc (după care se realizau până nu demult plăcile tipografice), până la cele de azi, când ziarul pleacă din redacție, în format pdf, prin internet, direct în tipografie, și ajunge gata tipărit la cititor, prin firmele de difuzare a presei, fără ca tu să te mai deplasezi într-o parte sau alta. Și nu am niciun gând să mă las de jurnalistică mai ales acum când unii se cred ziariști dacă scriu câteva rânduri și postează câteva poze pe rețelele sociale. La ziarul Actualitatea lucrez din 18 martie 1997, iar revista Actualitatea literară apare neîntrerupt din octombrie 2010. Și zic din nou: calculați dumneavoastră! Dar vă rog să țineți cont că „ziaristul, ca și soldatul, nu are viață personală, ca să-l prafrazez pe Nichita Stănescu. El trebuie să fie prezent în mijlocul evenimentelor 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De aceea, nu aș zice că m-am  dăruit  ziarului sau revistei, mai degrabă aș spune că mi-au fost dăruite, pentru a învăța mereu lucruri noi, pentru a fi mereu la zi cu progresul  tehnologic și cu mersul lumii acesteia care parcă și-a pierdut busola. Dacă ziarul Actualitatea mi-a devenit în timp un mijloc de existență, revista Actualitatea literară o consider un mijloc prin care îmi justific existența. 

    I.V.: – Din punct de vedere financiar, cum ați reușit să tipăriți de peste 12 ani revista Actualitatea literară?

    N.S.: – Trebuie să vă spun un lucru important și vă rog să luați aminte: spre deosebire de majoritatea publicațiilor care au trecut de la print la online, la noi fenomenul a fost invers. Cel puțin în ceea ce privește Actualitatea literară. Am început cu varianta online, o platformă de promovare a tinerilor scriitori, și abia când aceștia (din ce în ce mai mulți) au început să ne întrebe: dacă revista apare și tipărită, de ce nu apare și în print sau când va apărea și pe hârtie, am început să ne gândim serios la varianta clasică. Și, cu sprijinul fostului primar Francisc Boldea și al Consiliului Local Lugoj, majoritar PSD, am tipărit-o, fără a fi deloc pesediști, timp de trei mandate, prin co-finanțare de la bugetul local. Ei bine, după ce au venit „ai noștri” la putere, liberalii adică, situația s-a schimbat total, aproape că s-a răsturnat. Anul trecut am primit sprijin financiar pentru doar cinci luni, iar anul acesta am fost de-a dreptul respinși din programul de co-finanțare. Am apelat, prin urmare, la generozitatea unor oameni de afaceri, unor oameni cu suflet mare, care știu să prețuiască artele, literatura și cultura, oameni care au înțeles că revista Actualitatea literară nu este un proiect care trebuie supus anual evaluării unei comisii alcătuită din persoane din afara culturii, din afara orașului. Ce s-a întâmplat la Lugoj în acest an cu proiectele culturale întrece orice închipuire. Și trebuie să vă spun. În comisia de evaluare a Consiliului Local Lugoj a fost „implementat” (nu se știe cum) un membru al Centrului de Proiecte Timișoara, care aparține de Consiliul Local Timișoara. Și „membrul” acela din Timișoara a venit cu temele făcute, cum se zice. Adică i-a determinat pe membrii din Lugoj să voteze prioritar proiectele depuse de asociațiile din Timișoara. Astfel, cei mai mulți bani pentru cultură s-au dus la Timișoara, iar Lugojul a rămas cu praful de pe tobă. Dar Actualitatea literară va continua să apară, tot în 1.001 exemplare, chiar dacă deocamdată la interval de două luni, iar asta cu sprijinul sponsorilor, pe care ni-i dorim cât mai mulți, ca să putem reveni la aparițiile lunare. 

    I.V.: – Tot mai multe ziare și reviste au trecut în ultimii ani la formatul online. După părerea dumneavoastră, s-ar putea ajunge la un moment dat la dispariția presei tipărite ?

    N.S.: – Cum spuneam mai sus, la noi fenomenul a fost invers. Am trecut din online la print. Asta nu înseamnă însă că văd luminos viitorul presei tipărite, dar nici întunecat nu-l văd. De ce? Pentru că în online e mult prea multă superficialitate, dată atât de spațiul nelimitat cât și de accesul gratuit la informații. Am avut de-a face cu oameni care citesc doar titlurile și oameni care nu citesc atent nici măcar titlurile. Aceștia nu sunt cititori, sunt bârfitorii care caută senzaționalul și imaginea. Apropo de imagine, vă amintiți probabil ce disperare era în posturile de radio când a apărut televiziunea, care avea și sunetul și imaginea. Ei bine, au dispărut posturile de radio? Nu. Dimpotrivă. S-au reorientat și s-au înmulțit. Când a apărut internetul, disperarea s-a mutat în televiziune. Dar posturile tv n-au dispărut. Dimpotrivă. S-au reorientat și s-au înmulțit. Când au apărut audiobook-urile, ebook-urile și platformele literare online, industria cărții a început să dispere. Ei și? A dispărut cartea tipărită? Nu. Dimpotrivă. Târgurile de carte s-au mărit și s-au înmulțit. Librăriile online, la fel, s-au dezvoltat și mai mult și s-au înmulțit. Așa va fi, cred eu, și cu presa tipărită. Trebuie să se reorienteze. Să ofere conținut de calitate, pe care nu-l găsești online, și atunci va supraviețui. Trebuie să înțelegem că acest bau-bau, „onlainul”, nu este decât un alt mijloc de comunicare, care vrea să devină esențial în toate domeniile, dar asta nu se poate. Aveți exemplul cu eșecul școlii online. Dacă avem în vedere doar utilitatea lui, aceea de a te informa în timp real din orice parte a lumii despre celelalte părți ale lumii, cei mai câștigați vom fi noi, cei care înțelegem rostul și rolul său. În ceea ce ne privește, noi am găsit o soluție de moment: varianta print a ziarului Actualitatea este dublată de varianta online, ziarulactualitatea.ro, dar conținutul diferă. În ziarul tipărit cititorii au toate informațiile locale în ziua apariției, pe când în varianta online primesc gratuit doar trei informații locale pe zi, plus știri naționale și internaționale, iar la finele săptămânii au acces gratuit la pdf-ul numărului trecut. În felul acesta, îi mulțumim și pe cititorii din țară și pe cei din străinătate, care au astfel  acces la ziarul din orașul lor, chiar dacă nu și-l pot procura. La fel procedăm și cu Actualitatea literară. Cei care nu o găsesc la chioșcurile din orașul lor de reședință o pot găsi pe internet la adresa: actualitatealiterara.ro sau o pot primi, la cerere, prin e-mail, unde trimitem la peste 1.100 de abonați. 

    I.V.: – În această perioadă zbuciumată, mai putem spune că presa este a patra putere în stat?

    N.S.: –  Da, este și va fi a patra putere în stat, dar pentru asta e nevoie de jurnaliști cu coloană vertebrală, care nu fac niciun fel de compromis cu cei aflați temporar la putere. Din păcate, astăzi nu doar că nu mai avem jurnaliști cu coloană vertebrală, dar nu mai avem nici măcar jurnaliști. Această meserie prost plătită, deși impune uneori riscuri la fel de mari cum sunt cele ale polițiștilor, dacă nu chiar mai mari (pentru că ziaristul nu are pistol în dotare spre a se apăra), este din ce în ce mai evitată de tânăra generație, mare amatoare de câștiguri mari și rapide. Am crezut și eu, multă vreme, că presa nu mai are nicio putere, că oficialii nu mai dau nici doi bani pe cuvântul tipărit. Câinii latră, caravana trece, mi-am zis. Câinii de pază ai democrației, desigur. Dar tot eu mi-am zis: câinele care latră nu mușcă. Și, după ce am văzut cum se mușcă politicienii între ei în campaniile electorale, am înțeles că nu e suficient să latri, câinele mai și mușcă. Am avut și procese destule din cauza mușcăturilor. Pe unele le-am pierdut cu dreptatea în mână, pe altele le-am câștigat, dar n-am ajuns încă la convingerea că justiția, la noi, este a treia putere în stat. Poate fi și acesta un motiv pentru care unor jurnaliști de azi li se apleacă de verticalitatea morală. Poate fi și acesta un motiv pentru care tinerii de azi nu mai vor să devină jurnaliști. Când se va pune un preț mai mare pe cuvânt, nu exagerat ca în dictatură, atunci și presa va fi a patra putere în stat. 

    I.V.: – Pe lângă jurnalism, ce alte pasiuni aveți?

    N.S.: – V-aș răspunde la timpul trecut. Adică, am avut și alte pasiuni: desenul, pictura, fotografia, dar ele au dispărut și a rămas poezia, pe care nu o consider o pasiune, ci un mod de viață. N-aș putea trăi fără să citesc o poezie și n-aș putea trăi fără să scriu un vers. În armată, pentru că eram furier și responsabil cu biblioteca, scriam în fiecare zi un sonet și citeam cel puțin o carte de versuri. Apoi, după liberare, m-am dedicat în exclusivitate poeziei. Am și publicat, la 21 de ani, la Editura Litera, prima carte de versuri: Visul în lucru.  A urmat o perioadă de 10 ani de întuneric în viața mea, infernul meu – cum o numesc adesea, din care doar poezia m-a scos la lumină. Și, după intrarea în presă, crezând că jurnalistica și poezia sunt incompatibile, am tot căutat să le împac. Și încă încerc și acum, deși cred că le-am găsit cel puțin o cale comună: poemele în proză, pe care le-am adunat recent în trei volume bine apreciate de critica literară. Este vorba despre „miniepistole”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017, „calea victoriei”, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, și „everest”, Editura BrumaR, Timişoara, 2020. Nu știu dacă am ajuns la poezia adevărată, dar la înțelegerea poeziei cred că am ajuns. Și mai cred că vocea poetului în lumea poeziei trebuie să fie una specială, inconfundabilă, așa cum este vocea lui Johnny Cash în lumea muzicii, ca să dau doar un exemplu. A, și nu pot să n-o adaug aici pe minunata Janis Joplin. 

    I.V.: – Ce înseamnă poezia pentru Nicolae Silade?

    N.S.: – O gură de aer proaspăt de munte, un răsărit de soare la marginea mării, o stea ivită din noaptea uitării, pe care doar eu o văd și doar pentru mine luminează, concertul de greieri din noaptea de august și liturghia matinală a păsărilor, drumul spre prima zi de școală și calea către casă, zăpada de pe crestele munților și susurul unui izvor de apă vie, întâlnirea cu prima iubire și amintirea unei mari iubiri etc., etc. Înseamnă mult mai multe și chiar mult mai mult decât aș puteau eu afirma aici, dar cel mai important mi se pare că este un adevărat certificat de existență. 

    I.V.: – Cu ce cuvinte, sau versuri scrise de dumneavoastră, doriți să încheiem acest scurt interviu?

    N.S.: – Aș propune un sonet din volumul „iubirea nu bate la ușă”, despre care ați scris și dumneavoastră la apariție și vă mulțumesc, acum, încă o dată.

    XLIV

    Dacă ştiam că numai prin iubire
    Pot să ajung în înlăuntrul meu,
    Unde sfârşeşte marea nesfârşire
    Şi-ncepe totul iar, din Dumnezeu…

    Dacă ştiam că dragostea mă ţine
    Departe de măriri şi de căderi,
    De răul cuibărit atât de bine
    În Binele în care crezi şi speri…

    Dacă ştiam câtă putere are
    Iubirea ta care îmi dă putere
    Să birui lumi, să depăşesc hotare
    Şi calea să găsesc spre înviere…

    Te-aş fi luat din prima zi de mână,
    Ca să îmi fii iubirilor stăpână! 

                    Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5