Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Nicolae Vălăreanu Sârbu: ,,Mirare și taină” și, pe lângă, alte poeme

    ValareanuNicolae Vălăreanu  Sârbu

     

     

    Mirare şi taină

    Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
    cântau prin păduri şi-şi ascultau cântecul
    urcând pe portativ în arbori.

    Cădeau din mirare, se îmbrăcau în mister,
    Sunetele se metamorfozau în melodii
    şi le interpretau îngerii.

    Zideau vorbele în cuvinte, le miruiau,
    zilele lor se mântuiau tăinuite,
    femeile cântau cu toate un ritual
    în genunchi
    şi se îmbărbătau singure.

    Bărbaţii şi ei la fel aveau un rol
    de actori în vervă,
    puneau încantaţii în cuvinte solare,
    desfăşurau Semne
    cu mâinile ridicate spre cer,
    miracole visate celebrând.

    **

    Să nu se mai mire,
    nimeni n-ar fi dispus
    dacă există minuni.

    Ei se plimbau prin gând
    cu păsări în idei de zbor
    pe unde trupul n-ar ajunge niciodată.

    Păsările trebuie să fie măiastre,
    să se mire şi ele de miracolul de pe pămănt,
    femeile să rămână domnişoare în somn
    până la marea mirare
    când miracolul vieţii
    poate zămisli în trupul lor.

    Niciunul nu credea
    în somn mai mult decât în vis,
    toată menirea o îndeplineau cu patimă
    năşteau prunci şi se bucurau
    de mirarea acestora pentru fiecare lucru,
    se recunoşteu cu bărbaţii lor în ei
    mirate cum cresc repede
    şi devin cutezători.

    ***

    Toţi îi nesocoteau pe cei apatici
    ei nu-şi trăiau clipele
    locuiau în afara trupului.

    Plictisiţi de tot ce se întâmplă
    aceştia rămân fixaţi pe idei
    noapte când este întuneric,
    zi când este lumină
    iarnă când se porneşte a ninge.

    Îi desconsiderau pe cei nepăsători,
    ziceau că sunt lipsiţi de interes pentru evoluţie,
    nu-şi conduc propriile sentimente
    şi trupul lor e o scorbură
    în care pătrunde oricine
    fără să-i deranjeze.
    Cei pasivi n-au energie nici voinţă,
    se muţumesc cu puţinul dat
    şi-l împrăştie şi pe acela
    sau
    îl pierd la diverse jocuri
    sau
    neglijenţă.
    Lipsa de ambiţie, indiferenţa,
    sunt casa în care locuiesc.

    ****

    Ei au rămas nedumeriţi,
    îi considerau pe celalţi
    trupuri fără cap,
    dar nu mergeau mai departe,
    se gândeau cu teamă de suflet
    şi deveneau mai îngăduitori
    fiindcă credeau ei
    orice om se poate schimba
    şi astfel poţi deveni altul
    cu alte păreri,
    cu alte trăiri
    şi mai ales cu alte convingeri.

    Însuşi sufletul poate vibra
    cu sunete pe alte note
    care se recompun
    în mirări neaşteptate.

    Inima ar putea să se înalţe
    pe alte trepte de iubire
    şi bătăile ei
    ar putea fi melodioase.

    *****

    Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
    se năşteau cu mirare,
    cu mirare mureau
    dar nu se supuneau ei
    mai mult decât trupului lor.

    Se rătăceau prin vis
    şi chiar prin univers călătăreau
    ca să se simtă mai oameni,
    căutau peste tot ceva ce nu ştiau
    de multe ori să se întreacă pe sine
    şi nu rămâneau muţumiţi
    decât după moarte.

    Nimic nu se termină

    În dorinţa mea de a scurta aşteptarea
    lucrurile pe care le iubesc se întâmplă rar.
    Atunci răbdarea nu ştie să se manifeste,
    îmi pierd cumpătul şi rup zăgazuri,
    altfel aş fi rămas mulţumit cu puţin
    iar voi cei care nu mă cunoaşteţi deloc
    nu aveţi nicio aşteptare de la mine,
    cunoaşteţi că iadul e pardosit cu limbi de femeie
    şi nu pot trece de fericire ori nefericire
    fără să îngrop înconştienţa în pieptul lor,
    să rămân cu minunea frumuseţii
    pe retina ochiului încercănat
    cu geometrii de dragoste.

    Trăirile mele desprinse din ferestrele lumii
    pe care unii oameni le ignoră
    iar alţii urmăresc totul cu coada ochiului,
    rămân nestinse şi scot flăcări pe nări,
    rup realitatea de singurătate şi o amestecă
    cu adevărurile dureroase ale timpului.

    Nimic nu se termină
    fără să scap de judecăţile aspre,
    nu pot să mă opresc,
    nici nu am cum
    când moarte mă-ntrece.

    Se vor boteza cei ce se nasc

    Se vor întrupa-n cuvinte de lucruri desprinse,
    trec prin memorie pe un drum neumblat.
    Uitate vor fi când focul va înghiţi clipele viitoare,
    îngerii se vor aşeza în genunchi pe lespezi de suflet,
    gândul pătrunde prin ziduri şi te locuieşte
    iar semnele vremii semne de carte vor fi.

    Se vor boteza cei ce se nasc
    din izvor tămăduitor şi apă răcoroasă,
    zilele a sărbătoare visează asemeni florilor
    la buchetul miresei.

    Voi îmbrăca în mătase vorbele ce le vei spune,
    se va topi în crini urâtul bolnav
    şi bufniţa-n deznădejde se va duce la râu.
    În dinţi voi rupe nervii-n spirală
    ce fac tumbe prin trupul zvârcolit de aşteptări
    şi nimeni nu-mi va bea norocul.

     

    Corabie spre port

    Nu s-a întâmplat nimic deosebit cum se aşteptau
    o simplă întâlnire formală,
    de unde fiecare a plecat dezamăgit.
    Iluzia şi-a pus amprenta pe fiecare întâlnire,
    bucuria revederii a devenit străină
    ca într-un templu închinat altei credinţe
    în care există smerenie amestecată cu îndoială.

    Sufletul meu părea neliniştit
    ca un animal care simte o temere
    şi priveşte cu nedumerire în toate părţile
    fiind gata de ripostă.

    Ochii-mi caută cu foame lungul străzii,
    se opresc la câte o femeie cu pas hotărât
    şi o acoperă ca pe un simbol
    care trebuie ţinut ascuns în inimă,
    după care şi iubita capătă alura dorită
    păşeşte prin tine grăbită
    corabie spre port.

    Intrarea în gol

    Scrâşnetul meu din dinţi e ceva involuntar
    la vederea nedreptăţii ce ne inundă.
    Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
    şi se hotărăşte să cadă pe el
    chiar dacă nimeni nu crede în voinţa lemnului,
    orice nesăbuire poate fi pedepsită şi din întâmplare
    cine ştie cum bate vântul morţii?

    Oricum ai încerca nu există justificări,
    există doar un adevăr imanent,
    un gând bolnav în mintea sinucigaşului,
    un câine la porţile memoriei care latră
    şi nimeni nu-l bagă în seamă.

    Mulţi intuiesc frânghia de care atârnă clipele
    nimeni nu le poate opri, cad
    judecăţile de valoare s-au subţiat într-atât
    încât se rupe prezentul de viitor
    şi totul se duce pe apele Styxului.

     

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5