Nicolae Vălăreanu  Sârbu

Mirare şi taină

Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
cântau prin păduri şi-şi ascultau cântecul
urcând pe portativ în arbori.

Cădeau din mirare, se îmbrăcau în mister,
Sunetele se metamorfozau în melodii
şi le interpretau îngerii.

Zideau vorbele în cuvinte, le miruiau,
zilele lor se mântuiau tăinuite,
femeile cântau cu toate un ritual
în genunchi
şi se îmbărbătau singure.

Bărbaţii şi ei la fel aveau un rol
de actori în vervă,
puneau încantaţii în cuvinte solare,
desfăşurau Semne
cu mâinile ridicate spre cer,
miracole visate celebrând.

**

Să nu se mai mire,
nimeni n-ar fi dispus
dacă există minuni.

Ei se plimbau prin gând
cu păsări în idei de zbor
pe unde trupul n-ar ajunge niciodată.

Păsările trebuie să fie măiastre,
să se mire şi ele de miracolul de pe pămănt,
femeile să rămână domnişoare în somn
până la marea mirare
când miracolul vieţii
poate zămisli în trupul lor.

Niciunul nu credea
în somn mai mult decât în vis,
toată menirea o îndeplineau cu patimă
năşteau prunci şi se bucurau
de mirarea acestora pentru fiecare lucru,
se recunoşteu cu bărbaţii lor în ei
mirate cum cresc repede
şi devin cutezători.

***

Toţi îi nesocoteau pe cei apatici
ei nu-şi trăiau clipele
locuiau în afara trupului.

Plictisiţi de tot ce se întâmplă
aceştia rămân fixaţi pe idei
noapte când este întuneric,
zi când este lumină
iarnă când se porneşte a ninge.

Îi desconsiderau pe cei nepăsători,
ziceau că sunt lipsiţi de interes pentru evoluţie,
nu-şi conduc propriile sentimente
şi trupul lor e o scorbură
în care pătrunde oricine
fără să-i deranjeze.
Cei pasivi n-au energie nici voinţă,
se muţumesc cu puţinul dat
şi-l împrăştie şi pe acela
sau
îl pierd la diverse jocuri
sau
neglijenţă.
Lipsa de ambiţie, indiferenţa,
sunt casa în care locuiesc.

****

Ei au rămas nedumeriţi,
îi considerau pe celalţi
trupuri fără cap,
dar nu mergeau mai departe,
se gândeau cu teamă de suflet
şi deveneau mai îngăduitori
fiindcă credeau ei
orice om se poate schimba
şi astfel poţi deveni altul
cu alte păreri,
cu alte trăiri
şi mai ales cu alte convingeri.

Însuşi sufletul poate vibra
cu sunete pe alte note
care se recompun
în mirări neaşteptate.

Inima ar putea să se înalţe
pe alte trepte de iubire
şi bătăile ei
ar putea fi melodioase.

*****

Ei se mirau, făceau din mirare o taină,
se năşteau cu mirare,
cu mirare mureau
dar nu se supuneau ei
mai mult decât trupului lor.

Se rătăceau prin vis
şi chiar prin univers călătăreau
ca să se simtă mai oameni,
căutau peste tot ceva ce nu ştiau
de multe ori să se întreacă pe sine
şi nu rămâneau muţumiţi
decât după moarte.

Nimic nu se termină

În dorinţa mea de a scurta aşteptarea
lucrurile pe care le iubesc se întâmplă rar.
Atunci răbdarea nu ştie să se manifeste,
îmi pierd cumpătul şi rup zăgazuri,
altfel aş fi rămas mulţumit cu puţin
iar voi cei care nu mă cunoaşteţi deloc
nu aveţi nicio aşteptare de la mine,
cunoaşteţi că iadul e pardosit cu limbi de femeie
şi nu pot trece de fericire ori nefericire
fără să îngrop înconştienţa în pieptul lor,
să rămân cu minunea frumuseţii
pe retina ochiului încercănat
cu geometrii de dragoste.

Trăirile mele desprinse din ferestrele lumii
pe care unii oameni le ignoră
iar alţii urmăresc totul cu coada ochiului,
rămân nestinse şi scot flăcări pe nări,
rup realitatea de singurătate şi o amestecă
cu adevărurile dureroase ale timpului.

Nimic nu se termină
fără să scap de judecăţile aspre,
nu pot să mă opresc,
nici nu am cum
când moarte mă-ntrece.

Se vor boteza cei ce se nasc

Se vor întrupa-n cuvinte de lucruri desprinse,
trec prin memorie pe un drum neumblat.
Uitate vor fi când focul va înghiţi clipele viitoare,
îngerii se vor aşeza în genunchi pe lespezi de suflet,
gândul pătrunde prin ziduri şi te locuieşte
iar semnele vremii semne de carte vor fi.

Se vor boteza cei ce se nasc
din izvor tămăduitor şi apă răcoroasă,
zilele a sărbătoare visează asemeni florilor
la buchetul miresei.

Voi îmbrăca în mătase vorbele ce le vei spune,
se va topi în crini urâtul bolnav
şi bufniţa-n deznădejde se va duce la râu.
În dinţi voi rupe nervii-n spirală
ce fac tumbe prin trupul zvârcolit de aşteptări
şi nimeni nu-mi va bea norocul.

Corabie spre port

Nu s-a întâmplat nimic deosebit cum se aşteptau
o simplă întâlnire formală,
de unde fiecare a plecat dezamăgit.
Iluzia şi-a pus amprenta pe fiecare întâlnire,
bucuria revederii a devenit străină
ca într-un templu închinat altei credinţe
în care există smerenie amestecată cu îndoială.

Sufletul meu părea neliniştit
ca un animal care simte o temere
şi priveşte cu nedumerire în toate părţile
fiind gata de ripostă.

Ochii-mi caută cu foame lungul străzii,
se opresc la câte o femeie cu pas hotărât
şi o acoperă ca pe un simbol
care trebuie ţinut ascuns în inimă,
după care şi iubita capătă alura dorită
păşeşte prin tine grăbită
corabie spre port.

Intrarea în gol

Scrâşnetul meu din dinţi e ceva involuntar
la vederea nedreptăţii ce ne inundă.
Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
şi se hotărăşte să cadă pe el
chiar dacă nimeni nu crede în voinţa lemnului,
orice nesăbuire poate fi pedepsită şi din întâmplare
cine ştie cum bate vântul morţii?

Oricum ai încerca nu există justificări,
există doar un adevăr imanent,
un gând bolnav în mintea sinucigaşului,
un câine la porţile memoriei care latră
şi nimeni nu-l bagă în seamă.

Mulţi intuiesc frânghia de care atârnă clipele
nimeni nu le poate opri, cad
judecăţile de valoare s-au subţiat într-atât
încât se rupe prezentul de viitor
şi totul se duce pe apele Styxului.