Nicolae Vălăreanu Sârbu
,,Poemele amiezii”
Amiaza

Amiaza mă lasă fără umbră
şi bate pasul pe loc
fără nicio măsură.

Nici ţipenie de copac
în pustiul acesta de sare
în care se învaţă singurătatea
pe abecedare de nisip,
dunele cântă.
În amiaza c-un cireş înflorit

Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.

Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.

În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.

Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.

În pacea amiezii

În pacea amiezii sângeră macii pe marginea holdelor,

dorm în arome coapte şi zumzet în ierburi.

Tot mai departe orizontul fuge de noi,
arşiţa intră-n cortul curbat, ulciorul cu apă respiră
aerul viclean, uscat al spicelor câmpiei,
lumina foşneşte pe întinderea încinsă ca uleiul.

Simt cu buzele
cum toată suflarea caută râul,
tăcerea împătimită de sunete aşteaptă înserarea
când împreună vom smulge din albia răcorii,
ospăţul serii cu zvon de dragoste nocturnă
de faţă cu stelele sub care trăim.

Înveliţi în solzii de nichel ai poeziei
iubirile noastre le scriu în poemele nopţii,
munţii se alpeacă şi le citesc.

Risipă de lumină-n amiază

Lasă cuvintele să-ţi şoptească
ascultă cum îţi mângâie sunetele, auzul
în cântecul inimii.

Risipă de lumină-n amiază
în părul tău căzut şuvite pe umeri,
umbre se cern printre ramuri
cum prin oglindă imagini în fugă.

Îmi pune-n emoţii culori fragede,
dă zilei o frumuseţe căzută pe margini,
coapsele tale se lasă privite de-aproape
de cei ce visează rotunjimi de carne-n palme.
Negri de furie plopii cu trunchiuri subţiri
se-nclină şi fac semne ciudate din frunze,
respiră răcoarea odată cu tine
sprintenă căprioară pe malul râului
cu gleznele subţiri cu luciu metalic.

Rupe tăcerea,
înfăşoară-ţi tălpile în verdele crud
şi calcă apăsat prin ierburile ude.

Orfană de singurătate,
vino în nopţile mele albastre şi dulci
cu mireasma de apă curgătoare de munte
pe care urcă lostriţe argintii.

Muşcă din mine ca dintr-un măr crocant
cum o face şi timpul.
Amiaza, punct de întâlnire

Pierderea ocaziei
a închis poarta ruginită,
drumul
primenit de paşi
hotărâtori.

Un alt mod de cucerire
prins de faţa gândului
răzbate
prin fiecare por de încredere
peste care se înalţă aerul cald
prin coloane de ceaţă
pentru toţi cei care speră să se întâmple
încă o dată.

De aceea te caut iubito,
clipele acelea nu mai revin
dar există o lungime în care încăpem
porniţi unul spre altul

spre amiaza speranţei.

Amieze boreale

Luminoasă tâmplă-n tâmplă cu luna
în vara prăfuită de seceta aspră,
mergi la hotarul ei de piatră
unde vânturile se-mpart după anotimpuri!

Aruncă semnul primejdiei în hău
şi întoarce-te pe drumul virtuţii
pe care strămoşii l-au bătut pe jos
până dincolo de marginile veşniciei!

Grâul în palmele lor de pământ
a fost semănat şi răsare
odată cu soarele urcând orizontul
până-n amiezele boreale,înalte.

Noi le urmăm pilda şi ne minunăm.

Nicolae Vălăreanu Sârbu,
Sibiu, 30.11.2016.