Nicolae Vălăreanu Sârbu
Poemele mâinilor

Mâinile mele

Mâinile mele de teamă cresc
devin tot mai sălbatice.

Una din ele e mai vânjoasă
are forţă şi rupe,
cealaltă-i mai temperată,
măsoară totul cu prudenţă.

La ordinul primit se sprijină reciproc
şi nu iartă ce nu se cade.

Eu le iubesc pe amândouă la fel,
aş vrea să le mântui de rele
dar nu mă ascultă
şi singure-şi caută dreptatea,

de mă tot gândesc la ce-o să fac
dacă dreptate nu e
şi-mi bagă degetele-n ochi
de nu mai văd lumina
nici măcar moartea.

Mâinile

Mâinile mele fac minuni
pictează suprarealist visele
şi oamenii şi le recunosc în ele.

Degetele-mi scapără fulger în culori
intră dincolo de unde ochii văd
şi ucid cu privirea din umbră.
Orizontul unui timp se tot caută
sub un cer unde zeii se întâlnesc
de se îndrăgostesc de pământenii cu har.

Cum voalul se rupe pe umerii norilor
şi verbul se-nchide-n imagini lumină
pe care nu le poţi acoperi cu ceaţă
dau nume frumos întregului
expus pentru privitorii de mai târziu
în spaţiul unde se meditează-n singurătate
împărţind plăcerea cu alţii,
minuni din mâini nepieritoare.

Amândouă se susţin

Mâinile mele-s tenace, îndârjite
tot mai hotărâte de luptă
şi nici una nu poate ceda iniţiativa,
amândouă se susţin
mai hotărăte decât cred eu.

Îmi place să le ştiu cum sunt
vlagă în trupul meu fără teamă
cu care mă laud.

Apoi le las să se liniştească singure
să se obişnuiască cu slăbiciunea
care urcă prin degete.

Mâinile-mi par tot mai stoarse
alunecă pe lângă mine vulnerabile
tot mai tremurătoare şi aspre
ca nişte ramuri noduroase,
aproape uscate.

Nicolae Vălăreanu Sârbu, Sibiu,
19.11.2016.