Note de lectură

BACOVIA – DIMENSIUNI EUROPENE
Autor, Dumitru LAVRIC
A apărut în versiune românească Existenţa poetică a lui Bacovia (Editura Ateneul Scriitorilor Bacău, 2012), mai întîi teza de doctorat susţinută de tînăra Svetlana Paleologu Matta în 1955, tipărită în 1958 în franceză şi tradusă acum în română de poeta Lucia Olaru Nenati, al cărei efort a fost deja încununat de un premiu la festivalul de poezie pe care Bacăul îl organizează în memoria poetului. Într-un amplu studiu introductiv (Un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană), traducătoarea recomandă cu un patos nereţinut (în acorduri lungi de liră!) autoarea şi cartea la care publicul românesc are acces la peste jumătate de secol de la apariţie: „În viziunea tinerei doctorese, Bacovia nu se încadrează, ca în exegeza internă românească, doar între elementele naţionale de comparare – fără însă ca acestea să lipsească – ci se raportează în chip firesc, organic şi fără complexe, la zestrea poetică şi chiar filozofică europeană, relevîndu-i consonanţele de acest fel şi altfel avînd capacitatea de a defini fără ezitări profilul existenţei poetice bacoviene din perspectiva culturală europeană şi nu doar din cea naţională.” Recomandarea şi-o fundamentează Lucia Olaru prin: existenţa referinţelor la „nume autorizate ale gîndirii europene şi nu numai”, a ideilor, „remarcabile, unele chiar insolite, înserate într-o evoluţie analitică de mare intuiţie şi abilitate hermeneutică, adesea de-o concentrare aforistică a discursului, ce se reunesc într-un demers de instituire a unui profil poetic bacovian ferm şi original conturat”, a stilului „ferm ştiinţific, flexibil, de o mare supleţe intelectuală ce probează stăpînirea unei dexterităţi hermeneutice uimitoare”. Desigur, funcţionează şi un fenomen de consonanţă căci în dialogul amplu, cu rol de epilog sentimental, ce este ataşat studiului, S.P.M. se exprimă la rîndu-i despre L.O.N.: „O, Lucica dragă, dar vorbeşti aşa de frumos şi atît de emoţionant că mă emoţionezi şi pe mine şi aproape că sunt puţin intimidată. Ai vorbit foarte frumos, eşti o vorbitoare înnăscută şi ai spus lucrurile foarte just şi cu tonul just şi frumos şi ai supus exact lucrurile adevărate.” Aşa s-ar putea explica şi paritatea materialului distribuit în cele 182 de pagini ale volumului – aproape jumătate aparţinînd Luciei Olaru Nenati – traducerea în limba română, studiu introductiv, interviu, medalion biobliografic, anexe şi îngrijire ediţie fiind contribuţiile acesteia la aducerea atît de tîrzie în circuitul cultural naţional a unei apreciabile contribuţii critice care îl receptează pe Bacovia din perspectivă continentală.
Într-o manieră îndatorată sistematizării hermeneutice de tip didactic, dar sugerată chiar de specificul universului poetic abordat, secţiunile cărţii se centrează în jurul cîte unui text considerat fundamental şi glosează în marginea unor teme formulate în titlurile capitolelor: O victimă a timpului său, Animus occidental – Anima moldovenească, Precipitatul existenţei, „Angoasa” românească, Sentimentul timpului la Bacovia, Plictiseala, Poezia cromatică, Murind neîncetat, Satanism, Refuzul civilizaţiei, Fenomenul Bacovia… Se poate decela în aceste tematizări o fecundă intuiţie. În sprijinul căreia e solicitat nu numai textul bacovian ci şi numeroase trimiteri intertextuale la nume de prestigiu ale gîndirii şi creaţiei: Pitagora, Platon, Jung, Heidegger, Pascal, Bergson, Poe, Dante, Trakl… Astfel, intuiţia faptului că Bacovia este o victimă a timpului său rezonează cu grava meditaţie kierkagaardiană („Încă din fragedă pruncie săgeata durerii s-a instalat în inima mea. Atîta timp cît ea rămîne acolo, eu pot fi ironic, dar dacă va fi smulsă, eu voi muri.”) şi se prelungeşte într-o metaforă a autodevorării: „Atunci cînd un arbore se usucă de bătrîneţe, trunchiul său îngăduie să apară vâscul care îi bea restul vieţii şi-i grăbeşte sfîrşitul. Am putea spune că Bacovia este vâscul timpului nostru. Dar jocul raporturilor este mai subtil şi ciudat: căci dacă el este vâscul, el este în acelaşi timp şi o parte din arbore – aşadar comuniunea – şi deci efect al propriei sale cauze. Acesta este un semnal de alarmă.” Tot intuiţia îi şopteşte autoarei că, în creaţie, orice lipsă poate fi un avantaj – perspectiva fiind imediat răsturnată („Dacă Bacovia este victima timpului nostru, vlăstarul său perfect, nefericit, damnat, el este totodată marele său privilegiat.”), pentru a explica productivitatea ironiei ca marcă a aristocratismului orgolios şi politeţe a disperaţilor. Tot cu un şperaclu psihanalitic sondează Svetlana Paleologu dublul bacovian („Bacovia este produsul unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte în anima ancestrală, moldovenească.”) în care s-a precipitat „trama vieţii moldoveneşti: singurătatea, beţia şi ploaia”, elemente care au generat suferinţa ontologică a lui Bacovia: „Frumosul cuvînt melancolie, lăsat moştenire de Eminescu, se întunecă la el, apare din străfunduri ca o muzică dureroasă şi invadează întregul vers.” Cu aceasta se plonjează în acel înfricoşător şi tenebros de nespus pe care Bacovia îl abordează într-o limbă „non imaginativă, austeră (…) apropiată de magia primitivilor. Intensitatea şi tensiunea interioară, încărcătura cuvintelor, pun pe fugă orice accesorii, orice decor.”
Prin grila heideggeriană este abordat timpul bacovian văzut într-o luminozitate crepusculară, agonizant, între umiditatea şi cangrena autumnală, traducerea căruia revine în sarcina ritmului; abordînd timpul de plumb, discursul critic propune o nouă comparaţie care îl imobilizează pe Bacovia: „Ca şi Proust, Bacovia are această tehnică nouă a descompunerii timpului – timp care este înfrînt, condamnat – apropiindu-se de noul tip al omului modern.”
Învecinată cu angoasanta temă a timpului este muritudinea, prilej de a pune în pagină paradoxul bacovian, care-i guvernează ca un soare negru universul liric: preluînd o altă meditaţie a gînditorului danez („Cîtă vreme moartea reprezintă pericolul suprem, se speră în viaţă; dar cînd se descoperă un pericol încă şi mai mare, atunci se speră în moarte.”), demersul critic descifrează cangrena disperării care obligă la a trăi moartea: „Acesta este cazul lui Bacovia, caz tipic al disperării – aceasta este faimoasa «boală a morţii», cea mai teribilă şi torturantă contradicţie pe care a născut-o existenţa şi care constă, pur şi simplu, în a nu putea muri.”
Am selectat doar cîteva argumente prin care Svetlana Paleologu Matta demonstrează că existenţa poetică a lui Bacovia se înscrie în modernitatea europeană, într-un dialog de la egal la egal cu marile spirite ale acestui areal atît de fecund. Atitudinea ideatică se eşafodează, nu de puţine ori, pe formulări memorabile ce sugerează posibile dezvoltări: „simfonia abisală a ultimului vers”, „Bacovia este occidental la gurile Dunării”, „Fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj.”, „un Degas redat cu o sensibilitate delicată, vibrantă”, „Bacovia este pictorul lucid şi teribil al răului modern”, „Bacovia este un damnat, dar un damnat aflat în slujba unui mesaj”…
Prin astfel de iluminări, demersul critic formulat în urmă cu jumătate de secol de tînăra româncă stabilită în spaţiul helvetic se aliniază la altitudinea vocilor autorizate ale criticii româneşti care s-au rostit în timp asupra lirismului bacovian: „Cultul bacovian pare mai mult o reacţiune împotriva unei literaturi saturate de estetism, prin jocul cunoscut al dezgustului ce împinge pe rafinaţi spre primitivism” – E. Lovinescu; „Bacovia e un poet elementar, dar cu menţionarea puterii sale primitive de sugestie, cu totul excepţională” – Ş. Cioculescu; „Simbolismul poetului e acela din tradiţia sumară a baudelaireanismului care a cîntat ploaia insinuantă, rece, provincia, urîtul funebru, monotonia burgheză, tristeţea autumnală.” – G. Călinescu; „Poet decadent, al melancoliilor pluvioase, al toamnei, al iernii şi convalescent, cufundat în deznădejde şi în prevestirea morţii apropiate.” – T. Vianu; „Poezia d-lui Bacovia descinde din zona de jos a universului poesc şi baudelairean şi chiar din Rollinat.” – P. Constantinescu; poet unic în literatura noastră şi (…) poet unic chiar în cadre mai largi decît acelea ale literaturii noastre” – V. Streinu; „Unul dintre precursorii europeni ai celor mai noi tendinţe din literatura universală de azi” – A. E. Baconsky; „poezia bacoviană deţine, prin postulatul ei tragic, o virtualitate universală şi profund contemporană, justificînd confruntarea cu cîţiva din marii martori ai aceleiaşi tensiuni, care sunt Kafka, Camus, Becket” – M. Petroveanu; „Nihilomelancolia bacoviană e viziunea metafizică a neantului, o aproximare poetică a morţii, perceperea deplasării implacabile a universului spre violet (…), spre pustiul adînc (…) şi glacialitatea thanatică” – Ion Simuţ; „Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situîndu-se totodată, prin valoare, mai presus de simbolism şi de orice curent literar, în universalitate. (…) poetul cu cel mai adînc ecou asupra poeziei române moderne este izolat în strania lui frumuseţe, inimitabil.” – N. Manolescu.
Chiar dacă puţin cunoscută în România până la ora acestei traduceri, Existence poètique de Bacovia s-a bucurat de ecouri favorabile semnate de C. Călin, M. Petroveanu, Edgar Papu, Th. Codreanu: „fineţea multor intuiţii, justeţea punctelor de vedere”, „descoperitoare de priorităţi ale noastre”, „tot ce s-a gîndit mai profund despre Bacovia în deceniul al cincilea”… Rămîne de văzut dacă raportarea prea insistentă la existenţialism nu se va constitui într-un balast şi dacă maniera discutabilă în care discursul liric se traduce în discurs critic nu va trezi ironii, de mirare fiind că cea care mai tîrziu va dedica un studiu galaxiei Proust nu decelează convingător între eul empiric şi eul artistic, lansînd enunţuri hazardate şi chiar rizibile de tipul: „Singura grijă a poetului este aici să anunţe iubitei sale decesele din oraş.”; „Bacovia mătură hornul cu focul sufocat sub cenuşă.”; „Cocoţat într-un turn (…), poetul domină de la înălţimea privirii sale cîmpia Bacăului.”; „De la înălţimea turnului său poetul observă mulţimea etalată pe străzi…”; „Arghezi se dedică olăritului şi modelează cu mâinile sale de urs membrele unei femei adorabile”…
Cît a influenţat cartea aceasta receptarea lui Bacovia în spaţiul european e greu de spus; cum se va integra în orizontul criticii româneşti actuale o va decide viitorul apropiat. În contextul întregii opere semnate de Svetlana Paleologu Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia rămîne un semnal credibil ce anunţă studiile fundamentale de mai tîrziu ce vor fi dedicate lui Eminescu.