Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nu are cine să mă certe

FetescuVasile Fetescu

 

Nu are cine să mă certe

 

Gicu, diminutiv de la numele neaoş românesc Gheorghe, era un bărbat înalt, bine clădit, blând, harnic, cumpătat şi înţelept. Fără prea multă şcoală, o profesională agricolă pe care a completat-o mai spre toamna vieţii, muncea la o fermă pomicolă înfloritoare din apropierea Hârlăului, condusă de un priceput inginer neamţ. Era administrator, gestionar, achizitor, contabil, într-un cuvânt, om bun la toate. Îndatoririle şi le îndeplinea conştiincios iar şeful era mulţumit de prestaţiile lui.

Pleca la treabă dimineaţa devreme, organiza treburile angajaţilor sezonieri, mereu alţii, în funcţie de nevoile fermei, le supraveghea munca, îi ponta, întocmea listele de plată şi le achita săptămânal sumele cuvenite. În pauza de prânz mergea acasă unde coana Ioana îl aştepta cu bucate calde şi cu nelipsite reproşuri: că nu se îngrijeşte şi de familie, că toate treburile gospodăreşti sunt lăsate numai în seama ei, că cei doi băieţi, apropiaţi ca vârstă, hălăduiescprin împrejurimi şi nu îi sunt de nici un ajutor. Nu lipseau din obişnuitul monolog nici acuzaţiile privitoare la presupusele priviri mai insistente aruncate codanelor angajate cu ziua la fermă.

Răbdător din fire, cu porţia de ceartă primită, Gicu se întorcea la treburile sale de serviciu. Revenea acasă când soarele se apropia de asfinţit. În lumina palidă a înserării, cicăleala consoartei căpăta alte tonalităţi pe care Gicu le percepea ca un fel de poftă bună pentru cină.

Coana Ioana, pe lângă nedisimulata abilitate de a dialoga cu tovarăşul de viaţă, era o vrednică şi iscusită gospodină, neîntrecută în prepararea mâncărurilor şi a dulciurilor pentru desert, a dulceţurilor şi gemurilor de toate felurile, a conservelor şi murăturilor cu care îşi burduşea cămara şi pivniţa. Cei doi băieţi erau bine hrăniţi, curăţaţi şi schimbaţi de haine după fiecare meci de fotbal ori de vânzoleală pe toloaca satului.

Din când în când, doamna Ioana pleca la băi să-şi trateze reumatismele şi nădufurile care îi făceau zile amare, mai ales în perioadele cu ploi sau neguri. Atunci Gicu rămânea singur cu toată gospodăria pe cap şi cu grija copiilor. Tot atunci începea să ducă dorul convorbirilor cu tovarăşa de viaţă, pe care le trata cu detaşarea şi înţelegerea cuvenite, ca făcând parte din rutina şi firescul vieţii de familie.

Într-o astfel de situaţie l-am găsit pe Gicu, prietenul cu care am copilărit în Dorobanţii Botoşanilor, într-una din scurtele vizite pe care i le făceam uneori, când mă deplasam cu autoturismul spre satul natal. Într-o asemenea împrejurare mi s-a plâns, bietul om, de singurătate, de multele treburi gospodăreşti cărora cu greu le putea face faţă, de faptul că îi lipsesc monologurile doamnei Ioana. „Nici nu are cine să mă certe”, a sintetizat Gicu situaţia în care se afla.

Atunci am înţeles că chiar şi porţia de ceartă pe care o primea în fiecare zi îi lipsea, iar singurătatea îl copleşea. Tot atunci am ajuns la înţelegerea că îndelungata convieţuire duce la statornicirea unor constante relaţionale care alcătuiesc întregul traiului cotidian, specific fiecărui cuplu familial.

De câţiva ani, coana Ioana a plecat pe drumul fără întoarcere, iar la puţin timp a urmat-o şi prietenul meu Gicu. Cu inima cernitâ i-am condus pe amândoi la locul de eternă linişte şi odihnă. De atunci locurile de o rară frumuseţe, şuetele tihnite şi plăcute desfăşurate sub un umbrar răcoros au devenit amintiri, şi le duc dorul.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5