„ Nu se coboară cerul,
noi ne urcăm la el”

– exegeză la o carte –

                      Încă o urmă, încă o certitudine că pe aici,  odată,  a trecut un OM. Încă o carte: Carusel.
”Coperți ce-nchid în ele/ taine mute și mistere/…ce curg nepotolit, ca ploile/ de stele.”
”Când paginile-ngălbenite/ le deschid,/ îngrămădite amintiri suspină. ” Și  eu mă bucur că am privilegiul să le-ascult suspinul.
”Cu tremurânde mâini,/  când le închid,/ aud curgând pe raze de lumină,/ atâtea vorbe dragi/  venind dintr-un străfund de doruri risipite.” (Candela)
E fantastică capacitatea creatorului de a ne  incita gândirea, sufletul, simțirea, mult timp după citirea poemelor sale. Eu chiar ”aud curgând pe raze de lumină,/ atâtea vorbe dragi.” Rămân lipite de suflet mesaje, sugestii, cuvinte. Opera profesorului Vasile Popovici e făurită din acel cuvânt care a fost la începutul lumilor lumii; cuvântul acela ”plutind prin întuneric şi despărțind apele de lumină”, adică Logosul originar, întemeietor, din a cărui rostire s-a rostuit lumea. De aceea vor rămâne urme peste timp și vremi  cuvintele lui ”venind dintr-un străfund de doruri risipite”.
”Lumina ce mă udă,/  în fărâme, nu pot s-o rup,/ nici umbra ta nu pot/ să ți-o desprind de trup.” (Nu pot)
Umbra ei – ca și lumina. Nu poți și nici nu vrei să trăiești fără ea. Văzul și auzul,  mirosul și pipăitul concură să dea poeziei consistență și spiritualitate. Lumina și dorul, două elemente ale mesajului său, încolțesc în universul lui,  poetic,  bucuria de a trăi, care se împrospătează mereu fără a se consuma vreodată.
”Din câte-au fost, nimic azi nu e; / Din câte sunt, nu vor mai fi./ Doar timpului să-i faci statuie,/ De-l poți opri, de-l poți ciopli.”
Nici una, nici alta. Rămânem la mila ceasului cosmic. Între cele două spații, teluric și celest, rămâne etern și de neclintit  timpul. Ca o statuie a libertății ori a constrângerii,  ne privește ironic de sus. Ne dirijează viețile,  ne face vânt în carusel și ne lasă în voia sorții.
”Ireversibilul s-o-ntoarce,/ să-nceapă altfel/ Început.”
Zeii s-au refugiat în labirintul cerului,  condamnând lumea la viață liberă și… independentă. Poetul, om al humei, al tăcerii, al tainei, surprinde esența, prin titlul acestui volum.  ”De-a joaca cu viața și cu moartea”, ” joc perpetuum cu reguli bătute-n cuie.”  Poetul meditează asupra deșertăciunii și inutilității;  nașterea se relevă drept o întoarcere în neființă.
Lumi ce izvorăsc și mor perpetuum, motivul ”învârtecușului” surprins  dumnezeiește în poezia intitulată (cât de sugestiv!) ”Carusel”.
”Amețitor/ învârtecuș de carusel!/ Coboară unii/ să se urce alții-n el./ E lumea un perpetuum- carusel;/ nu se coboară cerul,/ noi ne urcăm la el!”
Ne urcăm de mii de ori în fel și chip. Să-i numărăm stelele, să-i  admirăm curcubeul, să zâmbim răsăritului, să-i implorăm pe zei, să-i  sensibilizăm  pe îngeri. Și la final, când…se trage cortina.

Creația din acest volum se mișcă astfel într-un cerc închis al ”eternei reîntoarceri”; ”etern-luatul de la capăt”.
”Întotdeauna vreun copac/ va înfrunzi,/ se va usca;/ Deasupra noastră-ntotdeauna/ În  crug ceresc va fi un soare/ Și-ntotdeauna peste toate/ va curge-apus și înserare.” (Întotdeauna)
Poezia surprinde cele două constante de mare tradiție culturală: nașterea prin hazard și bunul-simț de a te supune sorții, împăcarea cu ideea plecării.
”Din lacrima pământului/ răsar și cresc/ din muguri, flori,/ din flori semințe/ care încolțesc/ un verde pământean/ și-albastru pentru sfinți.” (Lacrimi și semințe)
Toate încep cu „lacrima pământului” și se continuă treaptă cu treaptă până la „albastru pentru sfinți”. Cercuri concentrice.  Înlănțuirea azurului cu huma, iar la mijloc,  noi. Cu tălpile în rouă pământeană, cu creștetul în arc de curcubeu.  Spirit – suflet – rădăcină.!
”Viața-i tot o zare…/ și n-ajungi/ să calci pe zare, niciodată”(Zare)
”Am fost prea/  optimist/ și nu mai puțin/ ridicol/ în a găsi măcar un sens/ vieții;/ ea, viața, este, -/ cel puțin un fiasco,/ o tentativă eșuată,/ o eroare de calcul/ a Providenței”. (Epitaf pentru crucea mea)
Poate că măcar un sens tot are viața. Şi căutarea acestuia e de apreciat.
Răstălmăcind adevăruri simple, poetul ne dă, din capul locului, cheia ca să intrăm confortabil în universul său.
”A dat colțul ierbii, mugurii plesnesc/…Înc-o dată-ți faci speranțe,/ te-amăgești” (Înc-o dată) ”Orice – ‘nceput/ în primăveri se leagă” (Primenire) Întâlnim aici tărâmul misterului și al revelării, un orizont care ne aparține de drept, dar pe care, ni-l mutilează condițiile vieții de toate zilele. Îți faci speranțe pe care cineva sau ceva ți le dă peste cap. Și tolerant din fire, o iei de la capăt.
”Dacă n-ar fi vânt să bată,/ n-ar fi măciniș la moară”. (Moara de vânt)  Roata ne deapănă timpul, amintirile; le-nvârte, le amestecă, ca la loterie.
”Suntem niște numere:/ de adunat, de scăzut,/ de înmulțit, de împărțit.” (Niște numere) Altă soartă nu-i! ”S-o desvârt, s-o învârtesc,/ să-i pun bețe, s-o opresc”.(152)
Existăm în orizontul acesta  misterios și suntem dăruiți cu destinul ce se desprinde ca un corolar din acest mod. Omul e acreditatul unei ordini duminicale, al unei ordini poruncite în altă zi de geneză. Asta îl determină pe poet să caute răspunsuri la întrebările existențiale: „Ce suntem, cine suntem, dacă suntem/ unde-i Dincolo? ”  Și ajunge, în cele din urmă, la împăcarea cu  sine, la asumarea existenței; un refugiu de liniște și împăcare surâzătoare. „Mai cred că va intra în duhul meu, în huma mea/ un duh/ ce-aș vrea să fie duhul,/ duhul meu,/ nu duhul altcuiva.” (Bezmetică străfulgerare) Da! Privesc prin mine și văd pe cineva , care ar putea foarte bine,  să fiu eu. Forța de seducție a acestei poezii stă în capacitatea ei de stârnire intelectuală.
Momentul libertății lipsite de griji și neliniști, în care poetul putea fi ceea ce este și, deopotrivă, ceea ce nu este. Poezia se adâncește în ea însăși și înainte de a-și căuta un sens, caută sunetele pe care  acesta (sensul)  va veni.
Întâlnim din nou tema scurgerii implacabile a timpului. ”Ora-și scutură/ secunde/…Ora-și scutură trecutul/ și-și ucide umbra/ și-nceputul” (Ora) Poezia a împrumutat chipul existenței creatorului. Metaforele devin un exercițiu de rigoare.
Referitor la poemul „Lucifer”, meritul poetului este acela de a fi încorporat un motiv popular, într-o fascinantă meditație despre iubirea ideală, la care aspiră atât existența cosmică-eternă, cât și cea terestră-efemeră. Ca și la Eminescu, poetul oferă poemului său semnificații metafizice; drama individului prin nefericita iubire a unui   „înger căzut din cer” (satan)  pentru o muritoare. „Şi-ar da vecia pentr-o clipă/ De dragoste de muritori/…Să i se ia din zbor aripă,/ Să-i dea fior de trecători” Scoate în evidență natura dublă a omului: din ființa divină, dar și din sămânţă de…neghină. Se observă pasiunea artistului  de a descifra legendele, problematica, tainele mitologiilor lumii ( Complexul Electra, Complexul Oedip)…
Lucifer – o inteligență abstractă, precizează implacabil nașterea și ruinarea lucrurilor; declinul vieții pe pământ; locul și rolul nostru în lume. Dacă nu urmezi ”regulile bătute-n cuie” și-ncerci să amăgești soarta, te izbești de praguri, de trepte, încât vei avea impresia că lumea este surprinsă înafara gravitației. Prăpastia dintre cele două lumi /orizonturi, nu poate fi umplută. Este  o prăpastie fără punți, iar cele temporare rămân suspendate.
”Au fost vro câțiva ani și-o zi – ce n-au mai încăput în săptămâni./…și ziua-ceea- a fost/ cât totul la un loc/ și-a încăput în ea -/ în ziua-ceea-/ toată viața mea.” (A mai fost o zi)  Putem înțelege arderea poetului, trăirea intensă,  trecerea lui fulgerătoare prin lume; viața drept clipă, dar versurile sugerează și rolul dragostei în trecerea sa. Dilatarea clipei, când se poate bucura de prezența celei dragi. Toată viața lui a-ncăput în ”ziua-ceea”!
”E dureros/ cât de frumoasă-i viața!” (E dureros)
Ai impresia că poetul Vasile Popovici nu mai vorbește despre certitudinile realului, ci de posibilitățile lui; nu de ființă, ci de aptitudinea de a fi; nu de cuvânt, ci de ceea ce e vibrație pură, așteptare a cuvântului, amânare a lui. Și totuși ceva a rămas nenumit. Iubirea. Poate a descoperit iubirea la netimp, dar și-a făcut din ea religia ce-i lipsea, ”că din dragostea mea mare,/ jumătate-a fost nebună,/ jumătate-a fost furtună.”
”Ai venit curbând lumina și spațiu și timpul” (Curbând lumina) ”Erai atâta de frumoasă!…Erai ca fulgul de omăt/ topindu-se în palma-ntinsă” (Secvențe)
Poetul își plimbă iubita pe potecile tăinuite ale luncii, îi educă simțul misterului, dar se și redescoperă în multe ipostaze. De la tânărul sfios, la cavalerul medieval nu-i decât un pas sau o cărărușă. Poeme cu așchii de viziune, bazate pe un efort creator îndelung și pe o solidă cultură. ”Și-n ziua –ceea/ de-armistițiu am trăit/ o viață într-o zi./ Și-apoi am mai murit!” (Biruire) Cu intuiția sa de artist, dar și de om informat, produce mereu emoții estetice.
”Și-au putrezit/  semințele-n pământ/ ca o neregulă ori paradox/ în rosturile firii.” (Epilog).
 Versurile acestea sugerează  iubirea neîmplinită. ”Ai poposit/ în visul meu o clipă/ și ai plecat nepăsătoare” (Înveliș atomic); Melopée – ”o ecuație/ cu o mie de necunoscute”;  și… ca să nu uit nimic din ființa ta…”te-am învățat apoi /  ca pe o poezie/ pe de rost” (Secvențe)
Autorul acestui volum a construit versuri memorabile și a scris altele care provoacă logica, dar flatează gustul nostru pentru paradox. Rupe mereu convențiile limbajului, creând cuvinte care, odată introduse în discursul liric, sugerează altceva; în primul rând tensiunile, rupturile, facerile și desfacerile lui – accentuând tensiunea emoțională.
Creatorul operei este un neliniștit de o autentică noblețe spirituală. El este dintre poeții care ”produc seisme, dar imperceptibile; chiar și cutremure de mare profunzime” (Niște poeți)
”În viața asta n-avem rost, ci rol.” Artistul urcă treptele unei lumi posibile, fascinat, pe rând, de perspectivele deschise fiecărui nivel, ispitit de rolurile ce i se înfățișează. ”Oriunde ne-am teleporta/ din sfere-n alte sfere-nchise,/ ne-am învârti anapoda/ în cercuri./ Circumscrise.” (Întregul Tot).
Un înrădăcinat al satului natal, pe care-l iubește, îl respectă și de care se face mândru. Prin venele sale curge seva plopilor din luncă și apa din gârla Siretului. Sufletul poetului se identifică astfel cu sufletul satului și al universului întreg.  Asta îl determină să recunoască cu mâna pe suflet: ”Am seva din cornii din Corni/ cu sevă dintâii-nfloriți/ sunt sol atâtor vecii/ și primul dintâii muriți” (Corni din Corni).
”Sunt sol atâtor vecii”,  este de înțeles de ce are atâtea de spus,  și de ce găsește atâtea modalități de a transmite mesajul operei sale. Sau  este de neînțeles?!
După lungi meditații, încercări de a înțelege rostul vieții, scopul nostru pe pământ, după ce a încercat să schimbe ”reguli bătute-n cuie”, după ce a cerut Providenței puțină îngăduință pentru un  drumeţ pribeag,  a primit un singur răspuns:
”Trăiești o singură dată,/  atât!/ și…gata!”  Poetul dovedește că este un altruist, așa cum a trăit. Cu drag de ceilalți. Se bucură că ”Veni-va zi/ n-o fi pentru mine/ o fi pentru alții./ Dar va fi și mâine! (Veni-va zi)
Citesc o altă poezie și o percep ca pe un testament al poetului,  prin care-ar vrea să rămână, cumva, aproape de ce i-a fost drag și după  ce se va fi vărsat din candelă lumina. Și ce puțin cere, pentru cât de mult dăruiește…!
Măi gropare!
”Sapă-mi groapa neadâncă;/ țărnă mai puțină-mi pune;/ adu-mi brazdă de prin luncă,/ peste mine de-o aruncă./….Să aud de-afară tril,/ …să-i aud mândruței pașii./….”
În viața asta a avut și rost și rol!!! El ne îmbogățește cu fiecare volum, cu creațiile sale, pe care le lasă moștenire și urmașilor care nu s-au născut încă. Poetul Vasile Popovici va trăi sigur ”printre amintiri, cuvinte și contemporani”,  pentru că a explorat magnific teritoriul cuvântului, domeniul poeziei; are darul revelator, darul de a împleti misterele în chip metaforic și de a stabili coordonate stilistice nemaiîntâlnite.

                                                                                             Prof. Maria Vasiliu