ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nume ale Marii Uniri, 1918

Primit pentru publicare: 19 Nov. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 20 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

       „Unirea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a fost înfăptuită de o pleiadă de oameni cu staturi profesionale, intelectuale, morale şi politice impresionante, cu studii la universităţi din  Occident. Ei au fost miracolul care a stat la baza Marii Uniri. Iuliu Maniu, spre exemplu, a fost cel mai idolatrizat român din Transilvania, încă dinainte de Marea Unire, până prin anii 60 ai secolului al XX-lea, când unul ca el, o personalitate de prim rang a istoriei românilor, a făcut închisoare  pentru iubirea de ţară. Lista acestor oameni drepţi şi integri continuă cu: Octavian Goga, George Pop de Băseşti (Badea George), Octavian Tăslăuanu, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Miron Cristea, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu,Alexandru Vaida Voievod, Ghiţă Pop, Aurel Lazăr de la Oradea, Aurel Vlad de la Orăştie, Onisifor Ghibu, Theodor Mihali, George Moroianu, Simion Mândrescu, Ioan Fluieraş, Iosif  Jumanca, Tiron Albani, Silviu Dragomir, Victor Deleu, Emil Haţieganu, Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Valeriu Branişte, Roman Ciorogariu, generalul Traian Moşoiu, generalul Ion Boieriu, Nicolae Filipescu, Vasile Stoica, Nicolae Colan, Amos Frâncu ş.a. Toate aceste nume superbe ale Marii Uniri au fost ocultate în spaţiul public, în deşertul de dictatură comunistă”, scrie istoricul Vasile Lechinţan, istoric din Cluj-Napoca, noi prezentându-l pe George Pop de Băseşti: Cu ei şi prin ei, cu oameni ca ei s-a făcut România Mare şi păstrăm speranţa…

Să facem puţină istorie-geografie-memorialistică, Băseştii lui George Pop, Bădăcinul lui Iuliu Maniu, Bobota familie Coposu, Bocşa lui Simion Bărnuţiu – trunchiul magic al ardelenilor care au luptat pentru păstrarea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni – dar şi Hurmuzeştii, Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ioan  Cuza, Mihai Kogălniceanu şi mulţi, mulţi alţii, toţi, fraţi întru Unire, au clădit, în timp, ceea ce s-a numit şi este în sufletul nostru, România Mare…

Unuia dintre aceştia, lui George Pop de Băseşti dedicăm r,ândurile eseului nostru, slăvindu-i amintirea, omului şi locului în care, ca şi în Bucovina, Moldova, Muntenia şi celelalte provincii româneşti s-a militat şi acţionat pentru Unire.

Ne oprim şi vorbim despre George Pop de Băseşti, despre „Bătrânul naţiei” noastre, cum l-a denumit istoricul Nicolae Iorga în 1906 când l-a vizitat acasă:”În casa de la Băseşti, era, nu de puţine ori, Guvernul Provizoriu al Ardealului asuprit” şi are dreptate, pe aici, la George Pop, au trecut după sfaturi şi crez nu numai ardelenii, ci mai toţi românii acelor timpuri care visau şi cred din mormântul lor, dar şi prin urmaşi, la viitorul contur al României- nu numai adevăraţii făuritori ai istoriei: Vasile Lucaciu, Ioan Raţiu, Dimitrie Comşa, Iuliu Coroianu, Petre Dulfu, Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Iosif Vulcan, Ion C. Brătianu, şi în calitate de prim-ministru al României, Nicolae Titulescu, ministru de externe, Nicolae Filipescu, primar  al Bucureştilor şi fost ministru, Vintilă Brătianu, ministru de război, generalul Traian Moşoiu, neîntrecut luptător în Primul Război Mondial, Aurel Cosma, Iancu Nistor, istoric şi luptător bucovinean…

Toţi aceşti români veneau la Băseşti ca la o „Mecca română”, cum avea să spună Octavian Goga, poet, şi dănsul important om politic, iubitor de ţară, când se împlineau 5 ani de la stingerea lui George Pop şi în sat, la Băseşti, într-o adunare, se comemora plecarea lui: „E un capitol de istorie naţională în cripta de la Băseşti. Epigoni ai ţării mele, mergeţi la ea să învăţaţi dragostea de neam”.

Da, şi avea dreptate, ştia o lume, dacă Blajul, prin şcolile sale, prin ceea ce este şi va fi „Câmpia libertăţii” a dat „lumină” în Ardeal, unde „a răsărit soarele românilor”, cum spusese Ion  Heliade Rădulescu, Băseştiul a fost şi este locul în care „s-a copt” Marea Unire, cum repetă reporterii astăzi.

Există multe obiective şi foarte multe date istorice în Băseşti legate de persoana lui George Pop, unul din marii corifei ai Unirii care s-a născut aici şi trebuie amintite dar şi păstrate, valorificate plenar. Mereu. George Pop de Băseşti este personalitatea care a adunat în juru-i toate forţele progresiste ale perioadei sale, acţiunile lor culminând cu Marea Adunare de la Alba Iulia, pe care el a prezidat-o şi unde s-a votat Unirea din 1918. Ardeleanul nostru, mare patriot, a locuit permanent în Băseşti. În calitate de preşedinte al Partidului Naţional Român timp de 16 ani, tocmai în anii premergători Marii Uniri, casa lui era, într-un fel, şi sediul partidului organizator, aici era el şi partidul vizitat de numeroase personalităţi ale vremii, dar şi de oamenii de rând. „Întreaga diplomaţie a Unirii s-a purtat la Băseşti”, locul acesta a devenit unul cu „o mare încărcătură istorică”. În vremea aceea, reţin cronicarii, localitatea  nu era decât un târguşor, în care funcţionau şapte mori, târg de animale, câteva clădiri cu etaj şi mai multe prăvălii, holduri, ne aduc aminte cunoscătorii, dar îl aveau pe cel care, în calitate de deputat român în Parlamentul ungar, îl înfruntase pe preşedintele Consiliului de miniştri al Ungariei, Tisza Kalman, „zdrobitorul de naţionalităţi”, cum i se spunea:”Straşnic om eşti. Daco-Român fanatic!. Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza neamului tău. Vezi, această atitudine bărbătaescă impune respect şi duşmanilor. De astfel de oameni bravi şi hotărîţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu există demnitate în Ungaria, pe carre să nu o poţi dobândi”, ispitire la care ardeleanul George Pop de Băseşti i-a răspuns cu fermitate: „De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători împotriva  tendinţelor voastre de cotropire”. „N-am aşteptat alt răspuns!” a mai adăugat Tisza Kalman, după care s-a adresat la ai săi: „George Pop de Băseşti cu nici un chip nu poate să mai intre în parlamentul unguresc”, apoi s-au despărţit pentru a nu se mai întâlni niciodată.

Ce căuta George Pop în Parlementul unguresc ne răspund istoricii, gazetarii, mai toată presa română, repetăm şi noi spusele lor: ca şi alţi mulţi români, la sfărşitul secolului al XIX-lea George Pop de Băseşti căuta libertatea şi drepturi pentru românii transilvăneni, aflaţi sub asuprirea Imperiului austro-ungar. Asta căuta! Timp de 60 de ani a fost neobosit în fruntea  luptei de eliberare a românilor din Ardeal şi de unire cuŢara Mamă. Pentru împlinirea visului de veacuri şi-a pus la dispoziţia semenilor săi averea, casa, sănătatea şi viaţa. A fost batjocorit, bătut, ţinut la închisoare, gospodăria i-a fost vandalizată, dar el a rămas neclintit, a crezut nestrămutat în victorie şi, la finalul vieţii, a avut şi trăit marea bucurie să ajungă la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, şi să fie ales PREŞEDINTE al MARII ADUNĂRI NAŢIONALE, care a votat UNIREA. A spus el atunci: „…După ziua asta aştept de optzeci de ani. Am venit, la Alba Iulia, chiar şi dacă această cale m-ar costa viaţa, căci de-acum pentru mine nu mai rămâne alta decât să zic şi eu cu dreptul Simion din Scriptură: Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace!”.

Corifeii

Pus alături de ceilalţi denumiţi „Corifeii Sălajului” este o cinste să-i reamintim, după cum fac şi localnicii, Simion Bărnuţiu s-a născut la Bocşa, a profesat şi la Iaşi, el a fost părintele revoluţiei de la 1848 – ca şi Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Hurmuzeştii – un adevăat „Moise al românismului”; la Bădăcin s-a născut Iuliu Maniu, „Sfântul de la Bădăcin”, cum era cunoscut, mort în închisoarea comunistă de la Sighet; Bobota este locul de naşterea a lui Corneliu Coposu, seniorul, „patriarhul demnităţii şi onoarei româneşti din ultimele decenii”; la Băseşti, după cum am tot repetat, s-a născut şi a vieţuit „Badea George”, „Bătrânul naţiei”, George Pop, şi el punct de referinţă în istoria noastră.

Toţi aceşti corifei, repetă cronica vremii, sunt descendenţii, ca şi noi, generaţiei paşoptiste, care, însufleţiţi de ce au trăit sau citit despre 1918, duc mai departe sentimentul naţional, conştiinţa naţională, morala creştină, ca însuşiri de mare preţ a românilor care au creat  Statul naţional unitar român, desăvârşit acum un secol, cu Centenarul la 1 Decembrie 2018.

Şi după 1 Decembrie 1918, tot luptă

În condiţiile când istoria şi datele ei lipsesc din manualele şcolare, mulţi cred că Unirea pe care o aniversăm s-a înfăpuit odată cu Adunara de la Alba Iulia, discursurile rostite acolo, semnarea Declaraţiei de Unire de către cei 1228 reprezentanţi ai tuturor românilor veniţi din toate zonele locuite de români.

Nu. Nu a fost aşa, precizează adevăraţii universitari. Până la Pacea de la Trianon, unde au fost stabilite clar graniţele noi, haosul a continuat în Transilvania. Biserica ortodoxă, şcoala, casa românului, au pătimit în continuare şi odată cu ce era asuprie în întregul Ardeal, oriunde erau români, însuşi  sediul preşedintelui Partidului Naţional Român de la Băseşti a fost mereu ţinta atacurilor şi jafurilor puse la cale de către cei conduşi de Bela Kun, sluga altor asupritori de la răsăritul nostru. în plin proces al pregătirilor pentru Adunarea de la Alba Iulia, la începutul lunii noiembrie 1918, bandele Bela Kun au atacat prăvăliile evreilor nu numai din comuna Băseşti, gospodăria lui George Pop de Băseşti, căruia i s-au furat şi distrus multe bunuri. Numai că, prevăzător, chiar de a doua zi, el a convocat toţi sătenii din Băseşti mai întâi, şi i-a organizat într-o Gardă Naţională, în fruntea căreia a fost pus preotul greco-catolic Alexandru Achim, publicist şi rafinat om de cultură care a rămas alături de obşte şi George Pop de Băseşti şi în clipa când şi-a dat obştescul sfârşit.

A fost deosebit de importantă pentru toată Transilvania iniţiativa românească a constituirii sâmburelui organizării administrative, prima Gardă Naţională la Băseşti –şi de aici mai departe – care imediat, cu ajutor şi de la Cluj, a asigurat paza în comună, a bunurilor lui George Pop şi consătenilor lui, Sediul Partidului Naţional Român, a poştei şi a tuturor instituţiilor funcţionale.

După cum se va vedea, liniştea nu va fi linişte până ce va sosi armata română, impunătoarea a disciplinei Statului român.

Tata-Petru, mama-Susana, amândoi români  

În oficialul eliberat de Kaizler Sandor, pretor de Băseşti, la 15 martie 1849, se spune despre Petru Pop de Băseşti cel Tânăr este „un bărbat de 35 ani, de religie greco-catolică, adică român unit, de profesiune plugar; de statură, înalt, are faţa rotundă, ochi negri, nas potrivit, mustaţă şi păr castaniu, barbă nu poartă, ştie româneşte, ungureşte şi nemţeşte”, iar despre soţia lui, Susana Pop de Turţ, amintirile celor care au cunoscut-o reţin  că era o femeie”distinsă, prevăzătoare, econonoamă”, întocmai cum sunt soţiile oamenilor gospodari.

„Aceştia sunt părinţii celui care a rămas în istorie cu numele de George Pop de Băseşti, oameni gospodari, de mare omenie, urmaşi ai unor bogate şi vechi familii nobiliare româneşti, „de Turţ, Ugocea şi Negreşti”, pomenite în urice şi acte, încă de pe la 1678”, scrie Otilia Ţeposu în revista Formula As, septembrie nr. 1332, indicând ca izvoare ale documentării sale volumele: „George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni” de Pr. prof. Ioan Georgescu; „Cartea neamului nostru” de Georgeta Cedică Robu; Revista Izvoare codrene, nr. 11-12/2015.   

George s-a născut la 1 august 1835 în Băseşti, în casa în care a şi locuit, până ce s-a stins, după ce a trecut de 83 de ani, spune tot ea.  A lipsit din sat doar în perioadele în care a fost la studii (a făcut liceul la Baia Mare şi Dreptul la Academia din Oradea). La studiile superioare pe care le-a întrerupt pentru că a fost mobilizat  în armata lui Franz Josif, cu care a ajuns până la Veneţia, iar după înfrângerea de la Solferino,a trebuit să-şi facă serviciul militar obligatoriu la Cluj, cu consolarea că anii slujiţi Împăratului i-au folosit mai târziu sieşi şi ţării, căci, alăturându-se „intelighenţiei” române, în lupta dusă pentru câştigarea drepturilor politice  ale românilor şi a ajuns departe, până la Viena şi Budapesta, a avut succesele menţionate. Această şi pentru că, tot timpul, ca şi prietenii lui, în majoritate, a pus neamul şi ţara, interesele lor, mai presus de trebuinţele şi nevoile personale.

Tânăr, ca tinerii

Din Cluj, scăpat într-o permisie, spun biografii, George Pop de Băseşti, ajuns acasă, s-a ferchezuit şi s-a dus la un bal la un castel din Răscruci, o localitate între Cluj şi Gherla, unde a cunoscut şi s-a îndrăgostit de o doamnă, a aflat mai apoi că era văduva baronului Szebeşi, o maghiară, descendentă de viţă nobilă, numită Maria. Maria de Loşonczzi Szebeşti.

Ce-i tinereţea! Pentru că s-au plăcut, s-au iubit şi Maria a dat naştere unui copil, unei fetiţe pe care mama ei a înscris-o în acte cu numele de Ana Szebeşti, şi a lăsat-o la Cluj, într-un orfelinat, în grija unei doici, pentru că ea, mama, nefiind căsătorită cu George, cu prejudecăţile care există şi astăzi, n-a cutezat să-şi asume resposabilităţi mai largi. Dar, de la distanţă, a supravegheat şi şi-a ocrotit tot timpul copilul

Ulterior, când Maria şi George s-au căsătorit şi s-au stabilit la Băseşti şi-au adus şi pe Ana ca pe o fiică „înfiată” de educaţia căreia s-au ocupat întrutotul, ca şi de copiii care au urmat. Când a venit timpul, Ana s-a căsătorit cu Petru Rob, învăţător  din Oarţa, un apropiat colaborator al lui George Pop de Băseşti, dar secretul naşterii ei a rămas… secret. Până când, spun rudele şi legendele locului, Maria, mama ei, a căzut bolnavă, la pat, şi nu-şi putea slobozi sufletul decât atunci cănd Ana a sosit la patul ei şi, după obiceiu, dându-şi mâna cu o altă soră a ei, după mamă şi tată, Elena, peste patul mamei lor, ceea ce, în tradiţie, a însemnat că s-au recunoscut că sunt surori bune. Dovadă, la câteva ceasuri, Maria a închis ochii împăcată cu dumnezeu care-i ierta un păcat din tinereţe.

La înmormântare, sosit de la Vacz, din Ungaria, unde era închis, a sosit şi George Pop de Băseşti, învoit, şi s-a ocupat de ce trebuia…

Cât priveşte Ana şi învăţătorul ei, au avut împreună opt copii, dar a murit de tânără, din  „făcătură”, spunea lumea, că zicea Ana, umblând prin grădina casei din Oarţa, unde găsea tot felul de fuse aruncate, „vedeţi, aiestea m-or omorît pe mine1”.

Memorandumul, 32 de ani închisore pentru ei, din care  365 zile executate de George Pop de Băseşti

  Cu experienţa dobândită în timpul activităţii militare, cum se dovedise a fi un om calm, înţelept dar şi un bun orator, George Pop, liber, s-a şi implicat curajos în domeniile vieţii politice sociale şi spirituale ale românilor ardeleni. El înţelesese şi ca participant în Dieta de la Budapesta că românii pentru a avea sorţi de izbândă în idealurile şi  acţiunile lor trebuie să înfăptuiască Unirea cea Mare, dar pentru asta trebuie unite toate forţele româneşti din teritoriile locuite de români şi, în acest sens, a pus la cale, la o întâlnire a ASTREI la SIBIU, acţiunea de „închegare a tuturor românilor din Ungaria, Transilvania şi Banat, într-un singur partid naţional”. Alături de alţi iniţiaţi, el s-a pronunţat deschis împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria şi a maghiarizării forţate a numelor de oameni şi localităţi, a contribuit la îmbunătăţirea conţinutului MEMORANDUMULUI care avea să fie dus Împăratului. Documentarul românilor transilvăneni cerea revendicări esenţiale pentru autonomia Transilvaniei, cum sunt dreptul la liberă folosinţă a limbii române în administraţie şi justiţie, în şcoală. Cu el, trei sute de oameni, intelectuali, proprietari, meseriaşi şi ţărani din toate zonele Transilvaniei s-au pornit către Viena, să-l prezinte şi susţină în faţa Impăratului Franz Josef. Sosită la 28 mai1892, delegaţia celor 300 n-a fost primită, iar Memorandumul a fost trimis spre rezolvare tocmai Guvernului de la Budapesta, de care se cerea desprinderea.

     Rezultatul? A urmat represiunea maghiară, procesul răsunător, desfăşurat în sala „Reduta” din Cluj, în 1894, demonstraţii revendicative ale românilor, şi de stradă, cum se întâmplă şi astăzi, susţinerea lor şi internaţională. Dintre cei 30 de ziarişti străini prezenţi la proces fiecare a scris cu admiraţie despre personalitatea celor din boxa acuzării: despre „chipul plin de farmec şi distincţiune, zvelt, cu barbă căruntă” a lui George Pop de Băseşti, despre  calmul preotului Vasile Lucaciu „ras pe faţă, cu acel cap fin desenat, care trecea de frumuseţe pe acele vremuri”, despre figura de „voievod” a lui Ioan Raţiu care, după rostirea verdictului s-a ridicat de unde era şi a rostit cu curajul sutelor, miilor de români „crezul” care i-a făcut pe românii ardeleni să nu abandoneze lupta până la Unirea din 1918: „Ce se discută aici este însăşi existenţa noastră, de aceea nu mai suntem aici acuzaţi, suntem acuzatori. Noi  am lucrat numai ca mandatari ai poporului român şi un popor întreg nu poate fi tras la bara judecătorească”.

       Discurs care s-a soldat, totuşi cu hotărâre judecătorească, condamnaţi memorandiştii  cu 32 de ani închisoare, din care 365 de zile executate efectiv în temniţele maghiare de George Pop de Băseşti…   

Un efort prea mare pentru anii lui…

Zilele din urmă a lui George Pop de Băseşti sunt legate de Marea Unire de la Alba Iulia din 1918. împlinise deja 83 de ani, dar bucuria izbânzii l-a făcut să pornească neabătut spre Alba Iulia, cu orice risc.  L-au însoţit ginerele său, Francisc Hossu Longin şi Alexandru Chiş, avocat din Cluj, scrie reportajul care ni-l aduce în acualitate, ca şi peripeţiile drumului.

Călătoria a fost un iad. Trenul neîncălzit, nici o fereastră liberă. Mare aglomeraţie. Canapelele descompletate de călătorii needucaţi. Felinarele sparte. Siguranţa călătoriei, nulă. În tren, în gări, o aglomeraţie nebună. La Războieni, garda ungurească trage cu amele asupra trenului. Este ucis tânărul moţ Ion Arion. Se înaineayă tupilaţi, la podea. La Alba Iulia se aşteaptă… greu, greu este găsită o odaie pentru venerabilul patriot, una neîncălzită. A doua zi, slujbe bisericeşti, participă şi el, apoi deplasarea, cuvântarea, ascultatul altor discursuri în faţa oamenilor adunaţi…

Din nefericire, întoarcerea a fost şi mai grea… iarăşi trenuri neîncălzite, prin gări patrulele ungureşti şi secuieşti batjocuresc şi jefuiesc călătorii, alte focuri de arme, iarăţi la podea, tu, om bătrân, bătrânul naţiei,, oboseala drumului şi răceala acumulate îl răpun şi dornicul călător se stinge din viaţă la 23 februarie 1919. Nu mai apucă să vadă prins pe pieptul său „Ordinul Coroana României în grad de Mare Cavaler”, pe care Regele Ferdinand i-l trimisese cu gardă de onoare.

Vestea dispariţiei lui George Pop de Băseşti s-a întins cu repezicune, „vom fi şi noi de faţă la înmormântarea lui” au transmis maghiarii lui Bela Kun şi s-au ţinut de cuvânt. Despre asta au scris mai toate ziarele: „Când sicriul e scos afară în curte, gloanţele  şuieră la urechile tuturor. Preoţii reduc rugăciunile şi cântările şi iau măsuri ca mortul să fie dus în biserică. Optsprezece soldaţi, viteji de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, străjuiesc cu trupurile lor sicriul celui dintâi cetăţean al Transilvaniei dezrobite. În drumul spre cimitir, sicriul e transportat pe un car ţărănesc, împodobit cu cetină de brad  şi zăbranic negru, tras de şase boi, simbolizând simplitatea patriarhală şi hărnicia neobosită a acestui mare gospodar!”. Între salve de tun şi şuier de gloanţe, rămăţiţele pământeşti ale marelui luptător au fost aşezate în pământul pe care l-a iubit, înfrăţindu.se cu cuvintele lui rămase nemuritoare: „De acum se va face România Mare!”.

Ioan Călăuz, primarul Băseştilor, dar nu numai el, despre Băseşti şi cel despre care ne ocupăm…
După comunism, o mostră…

După moartea lui George Pop de Băseşti, în februarie 1919, fiica lui, Elena Hossu Longin, împreună cu soţul ei, Francis Hossu Longin  şi ei luptători de frunte pentru cauza naţională, s-au mutat de la Deva, unde Francisc profesa avocatura, la Băseşti, relatează Ioan Călăuz, actualul primar al localităţii în care „s-a Copt” Unirea, cum menţionează mass-media. Ei au administrat moşia familiei până în anul 1940. Elena  a murit cu puţin înainte de cedarea Ardealului de Nord către Unguria. N-a mai apucat şi perioada 1940-1944, până la revenirea la „Patria Mamă”, când Transilvania ca şi Băseştii au fost ţinta altor atacui hortiste, banditeşti. Casa lor a fost devastată, monumentul ridicat în cinstea eroilor din primul Război Mondial – profanat, unele atrocităţi s-au repetat şi după 1945, când au venit comuniştii…

George Pop de Băseşti avusese mii de iugăre de pământ, motiv pentru care urmaşii au fost declaraţi chiaburi, foşti duşmami ai poporului, casa a fost naţionalizată, a devenit sediul  de colhoz, fierăria gospodăriei colective, depozit de îngrăşăminte chimice care au grăbit degradarea fundaţiei ei. Cum să nu-l urască pe fostul proprietar care – pe linie de partid – lăsase moştenire ideologică lui Iuliu Maniu idealurle pentru care militase, acesta fiind mobilizat şi purtat din puşcărie în puşcărie?

Cum se prezintă astăzi Băseştii lui George Pop?   

Oamenii locului, strănepoatele lui George şi Maria de Băseşti ne pot face mai optimişti. Casa se află pe vechiul loc, în mijlocul unui adevărat parc, între copaci bătrâni care o împresoară, îi dau un aer de epocă veche, iar între arborii de-acum unii seculari se află o masă despre care se vorbeşte că în jurul ei se adunau corifeii Unirii care făceau planuri…intresant, copacii bătrâni sunt inscripţionaţi, poartă pe ei plăcuţe cu numele foştilor colaboratori ai lui George Pop de Băseşti, aflat cu ei, lângă ei, vizitatorul îşi poate închipui că se află şi el împreună cu  Iuliu-Maniu, un stejar falnic, cu Vasile Lucaciu, şi arborele lui, cu Ioan Raţiu şi trunchiul îmbătrânit al altuia,, vecin cu copacul care îl identifică pe…Dimitre Comşa, altul cu Centenarul…

Casa Băseştilor nu-i o clădire luxoasă, îmi aduc aminte de vorbele primarului, este o clădire încăpătoare, bine şi judicios compartimentată, şase camere mari, înalte şi luminoase, o casă mai răsărită decât restul, care dacă în tinereţea ei a găzduit tot felul de aniversări naţionale, cu cântece şi versuri ardeleneşti, mai, apoi, repet, comuniştii au vrut să o piardă şi au făcut din ea tot ce putea duce la degradare , la peirea ei, cum se întâmplase cu marele om George Pop de Băseşti, proprietarul ei.

Cu fonduri deabia în 2018 obţinute, spune primarul, autorităţile locale au de gând să restaureze din temelii Casa, s-o redea circuitului turistic, alături de alte obiete de patrimoniu – biserica de lemn, de cimitirul familiei, de mânăstirea greco-catolică „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată pe colina de unde în 1919 Bela Kun şi neoamenii lui, au deschis focul asupra cortegiului funerar al marelui patriot.

„Glasul Bucuvinei”, director Sextil Puşcariu, 1919, despre acele vremuri

       …”Mare jale a cuprins pe toţi românii ardeleni din pricina morţii bunului român George Pop de Băseşti. Patruzeci de ani a luptat bărbatul acesta vrednic pentru ţăranii români şi acum, la moarte, a lăsat toată averea lui cu testament pentru o şcoală românească, pentru ţărani” – scrie Glasul Bucovinei de sâmbătă 16 februarie-1 martie 1919, încheind: „Duminică are să fie parastas la toate bisericile pentru pomenirea lui”.   „…era un rămas bun din vremurile de lupte naţionale pe care de mult ne-am deprins a le privi cu admiraţie, dar era în acelaşi timp şi al nostru, era şi omul prezentului, el simboliza continuitatea luptelor aprige pentru fiinţa neamului nostru” – scria R. Cântea în Glasul Bucovinei nr. 86 din 19 februarie (4 martie) 1919.

          Ca în acelaşi ziar, la 21 februarie/ 6 martie 1919 să citim: „În timpul înmormântării lui Gh. Pop de Băseşti bande ungureşti înarmate cu mitraliere au tras asupra norodului adunat în biserică. Lumea  s-a împrăştiat înfricoşată şi mortul a rămas singur în biserică.

         Oastea noastră, care tocmai înainta peste linia de demarcaţie, a împrăştiat pe atacatori cu salve de foc şi înmormântarea mult regretatului luptător român s-a făcut apoi cu onorurile militare ale armatei noastre pe care bătrânul o iubea atâta. Dumnezeu i-a dăruit această ultimă mângâiere”.

Ultimul, fragment din volumul „Bucovina în presa vremii” de Ion N. Oprea, p. 109,  Editura PIM, Iaşi, 2008,552 pagini.

                                                Ion N. Oprea, 18 noiembrie 2018