• Nunta ca rit de trecere
• (Studiu antropologic asupra nunții din perspectiva tradiției româneşti)
•                                                                  Autor: Raluca Văleanu

 

1. 1. Repere teoretice

Evoluția colectivităților umane a condus implicit la crearea și dezvoltarea permanentă a societăților, înglobând o serie numeroasă și diversificată de elemente care circumscriu fiecare epocă sau perioadă de tranziție. Fiecare societate, de la începuturile sale și până în prezent, a perceput traiul uman și i-au atribuit diferite semnificații, cultivând tradiții, obiceiuri și superstiții față de fiecare moment marcant al vieții; parcursul omenesc pe pământ începe cu nașterea și se sfârsește prin moarte, însă între cele două momente primordiale se întălnesc mai multe etape de tranziție. Astfel, asupra omul privit ca o entitate dinamică cu tendinţe de perfecţionare (intelectuală, socială, economică) acţionează concomitent o serie de rituri cu valenţe diverse, uneori chiar contrare. 

Un prim aspect important al studiilor asupra civilizațiilor umane este reprezentat, fără îndoială, de studiul etnografic al așezărilor omeneşti, indiferent de dimenisiunile sau localizarea lor geografică, acest fapt individualizând antropologia în contextul ştiinţelor umaniste. Bazele antropologiei au format obiectul unor cercetări referitoare la societăţile aşa-zise „primitive”, comunităţi relativ mici, din afara lumii occidentale, în care instituţiile sociale nu au fost considerate destul de complexe deoarece relaţiile dintre membrii lor se desfăşuarau, în mod nemijlocit, de la persoană la persoană. 

Ulterior, metoda etnografică s-a dovedit a fi un real succes în contextele specifice lumii occidentale, însă etnografia nu trebuie confundată cu etnologia. Cea dintâi înseamnă studiul unei singure societăţi sub multiple aspecte, pe când cea de-a doua reprezintă studiul comparativ al mai multor societăţi. Etnografia ne vorbeşte despre ”ceea ce este distinctiv la o cultură particulară; metoda de comparare trans-culturală ne spune ce anume este general, ce este adevărat pentru două, pentru mai multe sau chiar pentru toate culturile umanităţii”. Studiul antropologic a pornit întotdeauna de la un punct particular, de la studiul etnografic, pentru a oferi descrieri cât mai complete ale unor societăţi umane, însă a manifestat mereu şi o tendinţă către generalitate pentru a indica acele trăsături tipice, definitorii și proprii oricărei culturi din orice timp şi loc. Etnologia, sau studiul comparativ al culturilor este fundamentul a ceea ce se numeşte astăzi antropologie culturală – aceasta ne învață despre ființele umane, colectivități și despre umanitate. În antropologie, termenul „etnografie” are două înţelesuri: etnografia ca produs (documentele etnografice, articolele sau monografiile) şi etnografia ca proces, ca metodă (cercetarea etnografică de teren pe care o întreprind specialiștii în vederea redactării documentelor etnografice). 

În cadrul științelor sociale, termenul ritual se aplică unor serii deosebit de variate de manifestări: obișnuințe, datini, protocoale de comunicare, etichete, convivialități, performanțe, teatralizări, ceremonii, etc. Termenul de ritual în sensul de ceremonie a beneficiat de numeroase lucrări consacrate în exclusivitate definirii ariei sale conceptuale de către autori precum Catherine Bell (1992, 1997), Ronal Grimes (1990, 1995), Richard Schechner (2003), Victor Turner (1969). Prin prisma acestor studii, putem defini ritul ca fiind ”orice acțiune sau serii de acțiuni, cu caracter non-instinctiv și predictibil, care nu pot fi justificate prin explicații raționale bazate pe relația mijloace-scopuri” sau ca o ”activitate guvernată de reguli, cu un caracter simbolic, care atrage atenția participanților asupra unor obiecte ale gândirii și a unor sentimente pe care le consideră a fi pline de semnificații”; de asemenea, ritulul este privit și ca ”o performare transformativă, care dezvăluie sistemele de clasificare, categoriile și contradicțiile majore ale procesolor culturale” sau ca ”o activitate socială stilizată, repetitivă, care, prin folosirea simbolurilor exprimă și definește relațiile sociale”.

Antropologii au propus de-a lungul timpului mai multe scheme de clasificare a riturilor încercând să grupeze diferitele tipuri de ritualuri în jurul unor principii cu valoare generală. În acest sens, Anthony Wallace (1966) propune o grupare în cinci categorii importante:

1. rituri tehnologice – scopul acestora este controlarea naturii și cuprinde mai multe genuri de rituri precum difinația, rituri de intensificare și rituri de protejare;
2. rituri terapeutice și antiterapeutice – cele de vindecare sunt terapeutice, iar vrăjitoria este considerată antiterapeutică;
3. rituri ideologice  – referitoare la controlul și menținerea echilibrului colectivității; aici sunt incluse următoarele subtipuri:

• rituri de trecere referitoare la momentele majorte de schimbare a statutului existențial și social: nașterea, inițierea adultă, căsătoria, moartea;
• rituri de intensificare reprezintă adeziunea indivizilor la regulile și valorile sociale;
• tabuurile care definesc obligațiile ceremoniale și convențiile sociale: interdicții, riturile de curtoazie;
• riturile de rebeliune definesc formele ceremoniale de eliberare de tensiune și consumare simbolică a nemulțumirilor și rebeliunii;

1. rituri de salvare – principalul lor obiectiv este de a reface echilibrul individual și restabilirea identității și prestigiului personal; în această familie sunt inclusive rituri de posesiuni, de asumare și experiențele mistice;
2. rituri de revitalizare concept pentru a reface sau a menține identitatea comunității.

În literatura de specialitate, categoria riturilor de trecere definește fie o familie, clar delimitată, de constructe ceremoniale, fie o paradigmă generală, aplicabilă mai multor fenomene rituale. Ritul de trecere reprezintă conceptualizarea actelor simbolice care marchează sau controlează cultural procesul de transformare a individului, societății sau a naturii, de la o stare la alta. Noțiunea de ”rit de trecere” a fost studiată de către Arnold Van Gennep în lucrarea ”Rituri de trecere” publicată în anul 1909, fiind cea mai marcantă și definitorie operă în studiile genului. Conform autorului, ritul și ritualul au un caracter normativ și reprezintă o rânduială, o forță ordonatoare a lumii; descoperirea lui Van Gennep este faptul că a observat recurența unui model, a unei structuri de rit într-un număr infinit de situații, de la trecerile teritoriale (dintr-un ținut în altul, dintr-un loc în altul, din  afara înăuntru și inves) la cele legate de integrarea individului într-un anumit grup, și mai departe, de la cele referitoare la ciclul vieții, până la cele de un fason mai special. Așadar, sintagma de ”rit de trecere” înseamnă, în primul rând, ritual, rânduială tipică sau o confesiune religioasă, o ramură autonomă în cadrul aceleiași religii; de asemenea, și conceptul de ”rit vechi” se referă la vechea rânduială bisericească păstrată de anumite secte. Potrivit acestei semnificaţii, ”ritul este un act în jurul căruia se construiesc anumite secvențe, devenind o acţiune cu o funcţionalitate bine marcată. Nu vom putea reduce un rit la un gest sau la un cuvânt, ci el va fi suma unor gesturi, obiecte, imagini, cuvinte care, influențate de context, primesc o valoare simbolică”.

Studiile în materie de antropologie culturală privind riturile de trecere s-au fundamentat în mod remarcabil, cercetând amănunțit evoluția pe etape și cum aceasta afectează individul pe plan social. După unele opinii, naşterea, pubertatea, moartea constituie fenomene naturale, iar căsătoria este un fenomen social. În altă ordine de idei, aceste fenomene sunt reflectate în toate culturile prin diverse ceremonii, oamenii fiind supuşi, cu sau fără ştiinţa lor, cu sau fără voinţa lor, unor rituri de trecere, deosebit de rezistente în timp. 

Ulterior, prin intermediul lucrărilor științifice în materie, s-a constat faptul că de-a lungul timpului s-au creat diverse structuri sociale, niște modele de gândire universală care sunt materializate în rituri cu o structură fixă, dictată de o anumită funcţionalitate, dorind sa se mențină un anumit conservatorism adaptat în funcție de epocă și/sau de zona geografică. Cu alte cuvinte, putem afirma faptul că ”în toată lumea şi în toate civilizaţiile, de la cele mai primitive până la cele mai evoluate, orice schimbare de loc, de situaţie socială, orice inovaţie şi foarte adesea chiar orice modificare este însoţită de rituri care urmează întotdeauna aceeaşi ordine şi constituie schema-tip a riturilor de trecere”.

Conceptul de rit de trecere a fost abordat și dezbătut pe mai multe nivele de înțelegere și percepere, realizându-se o clasificare prin raportare la lumea sacră şi lumea profană, acestea două fiind considerate incompatibile, subliniind discrepanța dintre societatea religioasă și cea laică. De asemenea, există antropologi care consideră ritul un caz particular al unor alte noțiuni înglobante precum cea de social dramas (V. Turner), public events (D. Handelman) sau performances (R. Schechner), însă pentru majoritatea autorilor, conceptul de rit este sinonim cu cel de ceremonie. 

Terminologia și criteriile de clasificare nu sunt omogene, tipologiile universului ritual nu se bucură de unanimitatea savanților, iar în literatura de specialitate apar frecvent noi clasificări și termeni pentru anumite manifestări considerate rituale. Criteriile de clasificare a riturilor de trecere au determinat creearea unor clase de ritualuri precum cele simpatetice şi contagioniste, animiste și contagioase, directe și indirecte, pozitive și negative, toate acestea bazându-se pe analiza tipologiilor inovatoare din viața populațiilor primitive, intermediare și moderne. Riturile defensive și restrictive au caracter cutumiar, interzicând, de exemplu, anumite căsătorii care pe viitor ar putea afecta în mod negativ imaginea familiei tradiționale și prin extensie, a întregului neam (teratogenia – ca rezultat al căsătoriei între rude sau al întinării legăturilor spirituale) sau care ar ar altera ”puritatea” comunităţii (cuplarea unui tânâr de o religie diferită cu altă religie, neam sau familie cu o stare economică inferioară).

Conform studiului realizat de către Nicolae Constantinescu în lucrarea ”Riturile de trecere”, ceremoniile marcau legăturile dintre natură (naștere, pubertate, moarte) și cultură (conștientizare, ritualizare), dintre biologic și social, dintre individ și grup (individual nu poate să supraviețuiască în singurătate, în afara comunității, deoarece acesta are nevoie de raporturi sociale).

În majoritatea lucrărilor de analiză etnografică și socială, așa-numitele ”baze ideologice” prevăd dihotomia fundamentală operantă la nivelul oricărui tip de mentalitate – sacru și profan. De exemplu, conform unei teorii sociologice, în cazul oamenilor ”semi-civilizați” sacrul domină asupra profanului, fiind prezent în orice fază a vieții individului, deoarece se consideră că niciun act nu este cu totul independent de sacru. Prezența acestui element se simte cel mai intens în momentele critice, manifestându-se atât la nivelul timpului cosmic (trecerea de la un an la altul, de la un anotimp la altul, de la o lună la alta), cât și la nivelul timpului individual, al ”vieții de om”, pe durata căreia au loc mai multe treceri (naștere, pubertate, căsătorie, moarte). Fiecare nouă etapă din viața unei persoane era marcată de festivități, ceremonii sau ritualuri, toate asemându-se cu o schemă tip – așadar, s-a dovedit că ”recurența unui model, a unei structuri de rit într-un anumit număr inifit de situații reprezintă o generalitate adaptată”.

Fiecare schimbare din evoluția unui individ generând acțiuni sau reacțuni între sacru și profan, determinând apariția unei ”reglementări” sau ”supravegheri” pentru a nu se simți nicio deteriorare majoră, bruscă și greu de remediat asupra societatății. Etapele succesive în plan social arată începuturi sau sfârșituri care alcătuiesc, la o primă impresie, același tot unitar din ansambluri de același ordin: nașterea, pubertatea, căsătoria, paternitatea, propășirea clasei, specializarea ocupației, moartea – toate aceste trepte de existență presupun anumite ceremonii al căror obiect este identic: realizarea trecerii individului dintr-o situație determinată la o alta situație determinată – aceasta se poate numi ”stare ritologică”, adică acel complexul de rituri care aplică asupra unei persoane într-o anumită perioadă şi cu un anumit scop.

Astfel, integrarea într-un nou context nu se produce brusc, ci printr-o succesiune de ritualuri ce separă treptat individul de vechiul context şi altă serie de rituri ce îl agregă într-o altă poziţie. Acestea acţionează cu intensităţi diferite raportat la un anume moment templ. Dacă imediat după ieşirea dintr-un cadru iniţial riturile de segregare sunt predominate şi intense, cu timpul au loc integrări temporare, iar riturile de acceptare se manifestă din ce în ce mai puternic. Apare astfel evident pe de o parte, o interferenţă a riturilor de trecere, iar pe de altă parte, o interferenţă a riturilor de trecere cu alte categorii de rituri.

În urma celor prezentate mai sus, putem afirma că riturile de trecere au un rol deosebit de important în viaţa omului religios. De la un popor la altul, se pot observa mai multe tipuri de ceremonii pentru a sărbători nașterea, botezul sau căsătoria ori pentru a comemora decesul unei persoane, reliefând faptul că se aplică integral conceptul de iniţiere determinat de schimbarea radicală de regim ontologic şi de statut social. Pe baza studiilor, putem afirma că din cauza acestor etape de trecere s-a constat faptul că sunt afectate mai multe colectivități odată cu unirea a doi indivizi: cele două societăţi sexuale (tinerii şi tinerele celibatare; rudele de sex masculin ale unei părţi şi cele de sex feminin ale celeilalte), grupurile de ascendenţi pe ambele linii (familiile), societăţile speciale (clan totemic, confrerie, clasă de vârstă, comunitate de credincioşi, castă etc.), grupul local (cătun, sat, mahala, etc. ).

Noțiunea de rit s-a conturat prin prisma cercetărilor consacrate, a școlilor de gândire și a disciplinilor științifice care l-au adoptat, dobândind o varietate de înțelesuri și semnificații. Astfel, fiecare intelectual și-a creat propiul sistem de clasificare penru a analiza pătura de activități ritualice, încercând să cuprindă în mod cât mai vast și nereductiv tipologiile de treceri. Apariţia obiceiurilor ceremoniale – produsul unui îndelungat şi complex proces cu originea în primele etape ale dezvoltării societăţii – a derivat din nevoia spirituală a omului primitiv de a îşi reprezenta în mod palpabil ideea de sacru. În strânsă legătură cu ipotezele spațiale, temple sau circumstanțiale, se (re)adaptează schema ritului, modificându-se în funcţie și de elementele noi sau împrumutate de la alte socități cu care întră în contact o anumită comunitate. Așadar, acest act de trecere poate fi analizat din mai multe perspective: cea a actanţilor principali (mireasă, respectiv mire), cea a actanţilor importanţi în desfăşurarea ceremonialurilor (peţitori, cavaleri/domnişoare de onoare, naş/naşă, persoane specializate), cea a familiilor acestora (familia băiatului, respectiv familia fetei) şi cea a comunităţilor de un anumit tip (de sex, de vârstă, religioasă, profesională, etc.). Riturile nu se aplică doar mirelui sau miresei, ci întregilor categorii implicate în evenimentul matrimonial.

Într-o accepțiune modernă, se poate analiza ritul și în relație cu alte idei, precum conceptul de ”stil de viaţă” sau ”grup de referinţă” pentru a sublinia faptul că în funcţie de clasa socială din care fac parte, indivizii aleg o anumită „schemă“ de performare a riturilor de trecere. Riturile de trecere reprezintă pe de-o parte, individualizarea și caracterul individului separate, iar pe de altă parte, faptul că omul apartințe unui grup și că existența sa nu se poate concepe separat de acesta”.

 În prezent, putem afirma că analizarea ritului de trecere implică și o dezbatere asupra relaţiei actuale dintre antropologie – comunicare – presă.

Odată cu aprofundarea studiilor etnografice, noțiunea de rit de trecere a fost absorbită de gândirea etnologică și integrată conceptelor fundamentele și vehiculate într-un flux continuu în ultimile opt decenii. Conceptul a fost abordat de numeroase personalități remarcabile, precum Mircea Eliade care consideră că ”orice rit, orice mit, orice credință sau figură divină reflectă experiența sacrului, şi prin urmare implică noțiunile de ființă, semnificație şi adevăr”. Cu alte cuvinte, ”omul societăților tradiționale îşi aşază idealul de umanitate pe un plan supraomenesc: nu poţi fi om împlinit decât după ce ai depăşit și ai abolit într-un fel umanitatea naturală, pentru că iniţierea se reduce în cele din urmă la o experienţă paradoxală, supranaturală, a morţii şi a învierii, sau a unei a doua naşteri; riturile iniţiatice cuprinzând încercări, moartea şi învierea simbolică au fost întemeiate de către zei, Eroii civilizatori ori Strămoşii mitici; aceste rituri au, deci, o origine supraomenească şi, împlinindu-le, neofitul imită un comportament supraomenesc, divin”. De asemenea, despre ritul final și inevitabil de trecere, același autor considera că „moartea nu este niciodată simţită ca un sfârşit absolut, ca un Neant. Moartea este înainte de toate un rit de trecere spre o altă modalitate de existenţă…”.

Începutul vieții omenești este marcat de momentul naşterii – evenimentul ce marchează nu numai pătrunderea în materialitatea existenţei, ci şi într-o structură familială, socială şi religioasă –  toate aceste componente sunt îndeplinite prin prisma “riturilor de trecere”  şi a “riturilor de fixitate”. Noțiunea de rit de fixitate a fost tratată în lucrările autorului Rene Girard, dintre care menționăm ”Violența și Sacrul” – acesta afirmă faptul că ”riturile de imobilism” vizează perpetuarea și întărirea unei anumite ordini sociale, familiale, religioase, etc.; obiectul lor referă la menținerea situațiilor așa cum sunt, bazate pe fixitate și stabilitate culturală.

În cultura românească, cele mai multe dintre ceremonialele şi riturile de trecere s-au păstrat și s-au transmis alături de caracterul lor îndătinat tradiţional, îndeplinind funcţia de obicei strămoșesc.  De exemplu, cele mai cunoscute rituri care se îndeplineau imediat după naştere erau acelea care îi dădeau nou-născutului statutul de ”viu propriu-zis”, copilul era integrat în comunitatea celor vii. De asemenea, și căsătoria este un prilej de trecere de la un grup socio-religios la altul: tânărul căsătorit părăseşte grupul celibatarilor pentru a lua parte la cel al capilor de familie. Orice căsătorie implică o tensiune şi o primejdie, declanşează o criză; de aceea se face printr-un rit de trecere.

Totodată, și taina botezului reprezintă un principal rit de trecere, fiind cel mai apreciat prilej de a integra un nou membru în comunitatea satului. Prin taina botezului ortodox copilul devine un ”civis orbis”, deoarece el se purifică prin contactul cu apa sfinţită şi cuvântul sfânt, îmbracând haina imaculată a iniţiatului (crijma) și despărţindu-se de starea impură anterioară (prin lepădările naşilor şi tunderea rituală), primeşte cea dintâi împărtăşanie şi este îmbisericit. 

Logodna şi căsătoria pun în discuţie semnificaţia perioadei de prag ca fiind una de tranziție de la un om tânăr, necopt către adultul în devenire. Extrapolând opiniile lui Mircea Eliade şi asupra ritului nupţial, putem considera că orice pas de trecere a tinerilor în perioada reprezintă un mod de a fi și începutul unei vieţi noi, în care omul îşi împleteşte intim destinul cu cel al altui om.

1. 2. Structura riturilor de trecere. Problema liminalității

Riturile de trecere ale vieții însumează experiențele care se petrec în spațiul familiei și al neamului alături de alte manifestări complexe care mobilizează întreaga comunitate. Acestea variază în funcție de civilizație și moment istoric.

Etapele ceremonioase de trecere la nivel cosmic sau la nivel social, sunt denumite generic de către autori rituri de trecere și se pot prezenta sub trei forme aflate mereu în interdependență și interferență mutuală:

1. rituri de separare – preliminare;
2. rituri de prag – liminare 
3. rituri de agregare  – postliminare. 

Prin intermediul acestui mecanism, se pot identifica cu usurință rațiunile sau ideologiile de la baza secvențelor ceremoniale și se pot contura limpede cele trei etape relativ distincte: despărţirea de vechea stare, trecerea propriu–zisă şi integrarea în noua stare. Trecerea propriu–zisă, de la un statut existenţial la altul este una destul de dificilă, deoarece subiectul riturilor traversează o situaţie inițială (de prag) situată între cele două condiţii existenţiale. Acest fenomen este determinat de anularea identităţii individului care parcurge o călătorie de iniţiere, accederea la o nouă identitate producându-se abia în urma restabilirii echilibrului inițial, pierdut odată cu părăsirea statutului existenţial anterior. Analizând și la nivel semantic, conceptul de rituri de trecere, în comunitatea arhaică, semnifică anumite acțiuni sau gesturi simbolice care pregătesc persoana pentru a evolua către o nouă stare, diferită, din punct de vedere calitativ, de cea anterioară.

Menționăm că în anumite cazuri, mecanismul de mai sus se poate dedubla, atunci când pragul este destul de dezvoltat pentru a constitui o singură etapă autonomă și/sau independentă de altele. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al logodonei – aceasta poate deveni o perioadă de prag între adolescență și căsătorie, însă trecerea de la adolescență la logodnă prezintă o serie specială de rituri de separare, de prag și de agregare la limită; tot astfel, trecerea de la logodnă la căsătorie, presupune o serie de rituri de separare la limită, de prag și de agregare față de căsătorie. 

Ca o primă concluzie, putem spune că toate aceste rituri legate de naștere, inițiere, căsătorie reprezintă esențialmente rituri de trecere. În afară de obiectul lor general, acela de a asigura o schimbare de statut sau o trecere de la o societate magico-religioasă sau profană la alta, aceste ceremonii au fiecare propiul lor obiect unic. 

Noțiunea de liminalitate a fost consacrată de către Arnold Van Gennep, devenind de-a lungul timpului un concept bogat în valențe euristice în lucrările lui Victor Turner. Aceasta reprezintă un element mediator între separare și integrare sub forma unei configurații ceremoniale complexe care implică procese sociale și culturale de dezmembrare și reconstituire specific comunității. Așadar, noțiunea de liminoid a fost propusă de același antropolog american pentrua defini tendințele contemporane; deși similare desfășurărilor rituale, manifestările actuale s-au desprins de planul sacrului, nu mai dovedesc ”adeziune mistică” și nici nu se mai înscriu în exigențele ceremonialității. Astfel, putem vorbi despre ”situații legitime de eliberare de constrângerile culturale și de clasificările sociale”. Intervalele de liminalitate se opun situațiilor de normalitate în care structura socială este stabilă și opresivă – ceea ce Turner numește societas; ele introduc o perioadă de communitas, adică de stare ”comunitară, nestructurată sau foarte puțin structurată”. Esențial pentru liminalitate sunt termenele de societas, comunnitas și dis-membering, deoarece conceptul vizează sistemele rituale instituite în anumite situații și intervale de timp din viața unei comunități analizate din perspective sociale, politice, economice, etc. Din punctul de vedere al lui Victor Turner, ritul permite descompunerea constructelor sociale, altfel de neatins și de necontestat, în unitățile lor elementare, adică în valorile și reprezentările care stau la baza edificiului social și cultural – entitățile fundamentale, în concepția autorului, poartă numele de ”rădăcini paradigmatice” care reprezintă temeiurile filosofice ale unei socități. Turner a construit un model teoretic prin intermediul căreia s-au interpretat atât riturile de trecere arhaice și moderne, cât și cadrul paradigmatic de gândire a manifestărilor rituale în general privite ca fenomene sociale ale modernității. Conform lucrărilor antropologului englez, liminalitatea este sinonimă, funcțional, cu antistructura și communitas, vizând modurile alternative de organizare socială și de semnificare culturală.

Problema liminalității reflectă locul optim al relațiilor comunitare și al comuniunilor, un sistem spontan de relații între ființe umane absolut egale și aflate pe același nivel, eliberate de atribuțiile structurale.

3. 3. Perspective româneşti asupra riturilor de trecere

Am abordat, inițial, o perspectivă generală asupra vieții omului, acum vom particulariza o etapă esențială de evoluție a comportamentului și a atitudinii individului care determină, în mod implicit, și conturarea etapelor de evoluție ale unei colectivități, pornind de la cele mai primitive până la cele mai evoluate, bazându-ne pe obiceiurile și riturile de trecere autentice românești. 

După cum am precizat și anterior, mecanismul activ al vieții sociale este unul creator, de cultură prin care se deosebesc unele categorii de folclor de altele, marcând fiecare rit de trecere cu ajutorul diferitelor simboluri specifice. Îndelungata practică a rânduielilor a creat o structură aparte a scenariului nupțial alcătuit din mai multe episoade simbolice și manifestări succesive prilejuite de nuntă, unele conținând reflexe evazive de sorginte arhaică sau mitică.

Obiceiurile, ceremoniile și riturile reflectă, ca orice fapt de folclor concepția despre lume a oamenilor și contextul socio-cultural în care trăiesc. În colectivitățile tradiționale, datinile dădeau un ritm propriu vieții deoarece respectarea și practicarea lor imprima vieții colective și familiei, în general, o anumită cadență.

În folclorul românesc, cele mai multe ceremonialuri și rituri de trecere și-au păstrat caracterul lor îndătinat tradițional, funcția de obicei – obiceiul este un act solemn care iese din mersul comun al vieții, fiind menit să consfințească trecerea de la o situație la alta. Autorul Mihai Pop propune în lucrările sale receptarea obiceiurilor ca semne, ca discurs activ, ca simultaineitate nu numai de limbaje, ci și de funcții, valorificând riturile de trecere în funcție de fiecare etapă din viața individului.

Din toate timpurile, dar mai ales pe teritoriul românesc, adolescentul sau adultul în devenire trebuia, în mod inevitabil, să parcurgă o etapă de maturizare, impusă sau nu de dogmele satului, prin care acesta urma să se integreze cu alt statut social în viața comunității. Cel mai cunoscut rit care marca trecerea de la copilărie la viața de familie era căsătoria. Astfel, nunta a fost considerată un adevărat rit nupțial, o ceremonie fastuoasă sau sacră, o taină plină de încărcături simbolice și cu mare impact asupra vieții omului. Dacă naşterea corespunde zorilor existenţei, iar moartea amurgului, nunta este ”ceasul de amiază”, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.

Nunta și obiceiurile acesteia folcloristice se moștenesc de secole și se studiază încă și astăzi, fără a exclude însă primele scrieri care au dezvăluit desfășurarea ceremoniei. Prima mențiune în scriitura românească datează în cea mai veche (1917) şi mai amplă descriere a ritului nupțiar întâlnită în capitolul XVIII, Descrierea Moldovei scrisă de către Dimitrie Cantemir: ”primul pețitor, care se numește staroste, rostește o mică ție…”.

De-a lungul istoriei, în diferite etape ale sale de evoluție pe plan social, ritul de trecere al nunții a parcurs un proces complex de constituire care a reflectat concepţiile societății despre familie.

În literatura de specialitate, nunta este privită din două puncte de vedere, fie ca rit de trecere , fie ca spectacol sub forma unei ample serbări. În mod evolutiv, aceste două aspecte au avut roluri diferite în cadrul ceremoniei, deoarece, inițial, din punct de vedere tradițional, simbolurile nunții aveau caracter ritualic cu funcţie magică, urmărind să aducă bunăstare, fertilitate, fericire și protecție a noii familii. Cu timpul, funcţia magică s-a pierdut, iar aspectul spectacular a devenit primordial. Astfel, s-a creat în jurul unui străvechi miez ceremonialul nupţial, evoluând în decursul procesului de transmitere la, acumulând influenţe şi suprapuneri multiple; unele rituri şi ceremonii au păstrat vestigiile unei vechi concepţii despre lume şi artă, ale unor relaţii sociale ancestrale.

Imaginea unui popor este reprezentată de originalitatea pe care o imprimă asupra ritualurilor, având un limbaj propriu de exprimare a diferielor mesaje – semne distincte în sistemul semioticii populare. Transmiterea acestui cod lingivistic se transmite din generații în generații, prin viu grai cu scopul de a menține esențialul tradiției. 

Formarea mentalităților și dinamica acest sunt detereminate de complexitatea factorilor rezultată în urma diverselor situații prin care este supus omul privit individual si făcând parte dintr-o anumită comunitate. Fiecare societate se individualizează prin perspectiva diferită și tradițională asupra aspectelor esențiale implicate în cazul întemeierii unei familii prin căsătorie, determinând o anumita succesiune ritologică.

În viziunea lui Van Gennep, căsătoria reprezenta trecerea de la societatea ”copilăriei sau adolescenței” la societatea adultă, „de la un anumit clan la altul”, de la o familie la alta, etc. – această sciziune a individului de unele medii le slăbește pe acestea, dar le întărește pe altele; slăbirea este deopotrivă dinamică, economică și sentimentală. În cultura românească, nunta reprezenta trecerea de la starea de flăcău de însurat sau de fată de măritat, având un caracter social predominant stabilit de ”rânduiala obişnuielnică” a colectivităţii. În momentul oportun stabilit de obiceiurile locale, adolescentul părăsea zona de confort din sânul familiei, din mediul social în care a trăit, din rândul copiilor prieteni şi pătrundea într-un mediu nou, de vârstă diferită și cu preocupări adecvate profesiilor maturității. Prin această trecere, el dobândea o serie de drepturi și de prerogative noi, însă în cadrul ceremonialului de transcendere, acolo unde acesta şi-a mai păstrat formele tradiţionale de desfăşurare, tânărul trebuia să treacă o serie de probe de putere şi de bărbăţie, pentru a-și dovedi capacitatea de a face faţă îndatoririlor care îl aşteaptau în noua etapă – viața de familie. Tradițiile dovedesc faptul că riturile de trecere erau chiar marcate vizibil de unele simboluri, ca de exemplu, fetele care au trecut în ”noua stare” purtau părul împletit la horă în cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap. De exemplu, ritul inițial al logodonei era marcat de o serie riguroasă de reguli ce se impuneau fi respectate de ambii tineri: ”dacă vorbeai cu o fată, nu mai puteai să joci cu alta şi s-o tot schimbi c-apoi ce zâcea lumea?! Da şi fata, la fel! De fapt, pe ia nici n-o mai invita nimeni că să ştia că-i căpărită”. Un alt rit de trecere ușor de identificat în cadrul ceremoniilor de logodnă şi de căsătorie se referă la furatul sau răpirea logodnicei/miresei: căsătoria se prezintă ca o rupere, o dezlipire care slăbeşte mediile din care aceasta provine şi le întăreşte pe altele, riturile numite de furt sau de răpire exprimă chiar rezistenţa opusă de mediile afectate. Un model de rit de separare poate fi considerat, în unele zone, plânsetul rudelor miresei care marchează părăsirea vechii familii pentru una nouă. 

Cercetările etnografice și etnologice au remarcat și un fapt plauzibil legat de perioadele calendaristice în care se înregistrau cel mai mare număr de nunți. Se pare că evenimentul cununiei era perceput ca o perturbare, o rupere de echilibru, iar din acest motiv acestea aveau loc în timpul primăverii, iernii şi toamnei, adică în perioadele cele mai propice ale anului în care omul se află în perfectă comuniune cu natura, fiind influențat pozitiv din punct de vedere, emoțional, sentimental și sexual. 

Etapele de tranziție, de la vechea stare a copilăriei și integrarea în noua stare de maturitate presupune o secvențialitate riguroasă. Românii i-au atribuit un caracter poetic cu diferențieri zonale, atât sub raport compozițional al scenariilor (ție, strigătură), cât și sub raportul conservării și transmiterii lor următoarelor generații. 

Pe timpuri, etapele erau delimitate și prin numărul de zile acordate evenimentului, care se desfășura în mod obișnuit timp de trei zile, arătând într-o manieră aproape dramatică transformările de rol și de statut social are participanților – „relaţia iconică dintre structura ritualurilor şi a tranziţiei sociale pe care acestea le mediază. Uneori, ritualul nunţii nu cuprindea doar o structură de reorganizare a vieții sociale, ci implica și modalitatea de reglare a aspectelor economice şi politice ale relaţiilor dintre familiile implicate, încorporând noua individualitate a tinerilor căsătoriți.

În studiile românești legate de căsătorie, aceasta cuprindea un ceremonial complex, după unii autori fiind împărțit chiar în mai multe etape, bazate pe un material bogat și acumulat de întreg folclorul românesc:

1.  înainte de nuntă;
2.  nunta şi ospăţul; 
3.  după nuntă; 

Putem afirma că nucleele semnificative ale tututor formelor de ceremonial, și mai ales a elementelor de trecere, sunt: separarea de vechea stare, pregătirea, trecerea propiu-zisă, intrarea într-un alt mediu social. În unele lucrări, aceste momente marcante sunt definite și prin prisma riturilor de unire, mai ales în cadrul poeziilor populare în care se pune accentul pe ”apropierea necontenită a celor doi tineri, până la realizarea deplină a cuplului”. De asemenea, spiritul conservator românesc menține afirmația conform căreia suita de obiceiuri legate de căsătorie, ca etapă existențială încărcată cu multiple semnificații, are ca obiectiv principal să asigure trecerea celor doi tineri de la stare de fată și flăcău la categoria oamenilor maturi, a celor însurați.

Într-o abordare descriptivă etnografică diacronică şi sincronică, autorul Simion Florea Marian a realizat un amplu studiu istorico-comporativ a ceremonialului de nuntă, constatând că în fiecare regiune sunt marcate riturile de trecere prin tradiții și obiceiuri care să arate schimbarea pe plan social în comunitate. 

Scopul nunții reprezintă un aspect foarte important pentru acest eveniment este, deobicei fiind considerat ca o dorința de a creea o ”legătură apropiată spre ajutare și petrecere, spre mângâiere și alinare, spre împărtășirea binelui și a răului, de a avea urmași legitimi care să poată duce numele mai departe”. Scenariul nunții presupune cele trei categorii de acte care stau la baza căsătoriei în forma ei tradițională, însă orice formă ritualică trebuia concretizată și printr-o serie de reprezentații folclorice precum dansuri, cântece, poezii, manifestări mimice și dramatice, etc. 

Pe timpuri, posibilitatea de a stabili relaţii de înrudire prin căsătorie era anticipată de o serie de acte tradiţionale, precum Claca, Şezătoarea, Hora satului şi unele obiceiuri din ciclul calendaristic. 

În prezent rolul deosebit pe care îl îndeplineşte nunta în realizarea unei căsătorii nu este diminuat. Mai bogată sau mai modestă, nunta continuă să marcheze marele eveniment din viaţa omului, trecerea flăcăului şi a fetei mari în rândul celor căsătoriţi.

Repetivitatea unui obicei reprezintă unul dintre principiile fundamentale și de natură universală a riturilor de trecere. Așa cum am menționat și anterior, schema ritului nu este una rigidă sau încremenită într-o formă primordială, ci poate fi modificată în funcție de context. Fiecare cultură a adus elemente noi, împrumutate de la alte comunități prin intermediul unor noi orientări ideologice, simplificând sistemul ritualic al interacțiunii dintre individ și societate.

Prezentarea obiceiurilor românești sub forma riturilor de trecere, așa cum s-au menținut în majoritatea zonelor etnofolclorice considerate leagănul civilizației românești oferă șansa inegalabilă de a observa experiența vieții și a morții ca pe o oglindă în care se reflectă cea mai profundă și mai autentică manifestare culturală a popoului român. 

Integrarea ritului nupțial în complexitatea riturilor de trecere se datorează și bazei ideologice pentru relațiile sociale și sexuale, care au rolul de a structura identitatea și acțiunile umane, punând în evidență ciclurile reproductive (biologice) și productive (sociale) ale ordinii culturale.

Cultura românească s-a remarcat mereu prin multitudinea obiceiurilor tradiționale moștenite și transmise de la o generație la alta, alcătuind în totalitatea lor un sistem complex de interrelații care se corelează cu viața omului și implicit cu viața neamului ca celulă fundamentală a societății. Așadar, folclorul determinat de riturile calendaristice sau cele legate de viața de familie definesc o comunitate mai mică sau mai mare, locală sau regională, clarificând normele care reglementează conviețuirea socială și modul în care individul evoluează și pe plan personal. 

Riturile de căsătorie sunt analizate în literatura românească de autori precum Mihai Pop (1976, p. 139) care consideră că acestea sunt compuse din trei unități ceremoniale – logodna, nunta și obiceiurile de după nuntă; fiecare etapă cuprindea forme culturale complexe precum rituri, dansuri, creații literale folclorice (orații, balade, strigături), obiecte cu semnificații simbolice, manifestări de tearu popular sau de dramatizare a comunicării normelor tradiționale de viață. 

Nunta a fost considerată din vechime o taină, dar spre deosebire de ritul nașterii sau al morții, omul participa în mod conștient la acest eveniment de importanță capitală. În maturizarea oricărui tânăr, căsătoria era modul prin care cuplul pășea în rândul celor care și-au statornicit cel mai demn mod de viață socială, respectat și prețuit de întreaga colectivitate din care făceau parte. Căsătoria, prin întregul proces al ceremonialului tradiţional, reprezintă „o schimbare a statutului relaţiilor sociale ale individului, o trecere de la un sistem de relaţii de familie şi de grup, cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor, care suportă ei înşişi schimbări fundamentale.” Este o „etapă existentială încărcată cu multe semnificaţii”, suita de obiceiuri fiind menită „să asigure trecerea celor doi tineri de la starea de fată şi flăcău la categoria oamenilor maturi, a celor însuraţi”. 

Acest eveniment, în cultura românească, a fost abordat și sub aspect calitativ, figurând două ipostaze ale nunţii reflectate în actualitate: nunta tradiţională, apanaj al societăţilor „arhaice“, expusă prin naraţiunile etnologilor sau persoanelor vârstnice, şi nunta modernă dominată de fast, organizată de cele mai cunoscute personaje ale momentului și preluată și de către cei aflați sau considerați în clasa de mijloc a societăți. Punerea în scenă a nunții variază ca scenariu în funcție de zona geografică sau de statul social al familiilor implicate, momentele ritualice esențiale nu sunt standardizate, ci sunt menținute și uneori chiar improvizate fie cu ajutorul împrumuturilor din alte culturi, fie din ”moda socială” externă. În ciuda apanajul diversificat de tradiții, precizăm că cele mai evidente elemente rămân în general neschimbate: îmbrăcămintea mirilor, decorurile, scenariile, tortul miresei, darurile de nuntă, fotografiile clasice, etc. 

Ceremonialul nunții s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi rit de trecere în cadrul aceleiași ”lumi albe” care oferă împlinirea socială. Pe vremuri, abia odată cu ”peţirea”, rolul părinţilor devenea unul mai pregnant: ”acum 50 de ani, pentru tinerii care se căsătoreau, părinţii erau aceia care se interesau de soarta lor. Feciorul se înţelegea cu fata, apoi părinţii lui mergeau în peţite la părinţii fetei dacă se cădea de acord cu zestrea cerută pe care o ofereau părinţii fetei, atunci se fixa ziua nunţii.” Cu alte cuvinte, acela reprezenta momentul oportun în care se puneau bazele materiale pentru consolidarea noii familii, ceea ce trebuia să confirme statutul şi poziţia ierarhică a acesteia în neam şi în sat. 

Așadar, nunta avea cel mai mare impact asupra vieții tinerei mirese din cauza perspectivei patriarhale, implicând un rit de agregare preliminară la noul mediu socio-cultural de orientare masculină; cu alte cuvinte, mireasa era cea ”înstrăinată de familia sa natală, văduvită de mamă și cumparată sau târguită de mire” – trecerea de la stadiul de fata nemăritată la cea de femeie măritată includ o serie de transformări fizice marcate cultural. În mod simbolic, acest proces de trecere poate fi acoperit de o mediere prin schimbul de daruri între mire și mireasă sau între familiile acestora.