Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

O carte cât o bibliotecă

Primit pentru publicare: 01 iun.2015
Autor: Vasile FILIP
Publicat: 03 iun.2015

O carte cât o bibliotecă

 

După ce a îngrijit, cu pasiune şi pricepere, cele patru volume de Opere ale profesorului cărturar Ştefan Cuciureanu, elevul şi discipolul Vasile Diacon aduce o extrem de importantă completare la portretul de dascăl – creator al celui care i-a fost deopotrivă magistru şi părinte întru ale învăţăturii şi ale sufletului. Şi de data aceasta, cititorul are în faţă o lucrare de amploare, pe care Vasile Diacon a numit-o «Un „Hidalgo” întârziat: profesorul Ştefan Cuciureanu», zicând despre ea că este o monografie.

FilipCitind cele 490 de pagini ale volumului, scos la Editura „Timpul”, am băgat de seamă – atât cât îmi îngăduie mie priceperea – că autorul conferă, în fond, noţiunii un conţinut ce iese din tiparul cunoscut. El face şi istorie literară, depăşind totodată şi restricţiile impuse chiar prin titlu. Perspectiva este mult mai amplă şi mai profundă, lucrarea având reverberaţii anterioare lui Cervantes, contemporane cu Cervantes, ulterioare lui Cervantes. Adică un timp istoric şi un spaţiu cultural neconstrânse de graniţe precis delimitate. Mai mult decât atât: Vasile Diacon îl ispiteşte pe cititorul avizat să pună şi el umărul la împlinirea unui portret ce mai poate primi încă şi alte proaspete tuşe definitorii. Pasiunea, izvorâtă şi din sinceritate, nu lasă loc nici celei mai palide pâlpâiri de orgoliu. Ţinta se află la înălţimi la care nu poate să ajungă decât fiorul gestului nobil. Măsura fiind, fără îndoială, figura luminoasă a Profesorului cărturar, în percepţie multidimensională: om, dascăl, filolog, lingvist, traducător, istoric şi comentator literar, dar şi de arte plastice, biograf, epistolar, poet, boem şi altele încă, toate puse în ocrotirea unui singur nume: Ştefan Cuciureanu.

Se poate remarca din capul locului un aspect pe care nu-l întâlneşti chiar pe la toate condeiele. Rigoarea ştiinţifică pe care o implică (şi impune) o astfel de lucrare se găseşte în armonică consonanţă cu spiritul magistrului. Nu numai atât, însă. Alternanţa tonalităţii grave, solemne, care îţi pune în acţiune propria gândire, cu cea şăgalnică, care şterge ridurile de pe frunte, făcându-te părtaş la jocul inteligenţei, ţin şi ele de structura intelectualului dascăl şi creator. Dacă punem alături şi tehnica redactării – cu limpezimea şi precizia scriiturii în prim-plan – obţinem dreptul de a aprecia ca bine împlinit demersul lui Vasile Diacon. De la care am înţeles că volumul acesta nu reprezintă, în nici un caz, capătul drumului.

Deci dar, având în vedere amplitudinea şi complexitatea eroului principal, nu se poate trece cu uşurinţă peste cantitatea de efort pe care Vasile Diacon a investit-o cu o răbdare rar întâlnită, mai cu seamă în timpul istoric de acum, cu o pricepere pe măsura demersului şi, mai ales, cu o dăruire de care şi alte mari personalităţi ar trebui să aibă parte, în beneficiul şi spre bucuria noastră. Valorile trebuie tezaurizate, iar accesul la valori se impune a fi liber şi nu în proporţii limitate doar la iniţiaţi. În acest registru, cartea, care – insist – trece mai sus de rigorile unei monografii, devine un îndemn limpede exprimat spre gesturi similare, îndeosebi pentru condeiele tinere. Căci mai sunt condeie, mai sunt…

Ca unul care a avut şansa – refuz alternativa ghinionului – de a se naşte mai devreme, am dobândit şi norocul de a cunoaşte un timp în care ideea de continuitate risca compromisuri grav dăunătoare fiinţei naţionale, ea fiind, totuşi, salvată de oameni curajoşi şi de mare valoare. Săpăturile la rădăcina arborelui multimilenar nu au reuşit, însă, să afecteze, în substanţa lor, cugetul şi simţirea. Modelele de care tinerele vlăstare aveau mare nevoie mai împrăştiau cu dărnicie lumina perpetuării spirituale. Solul mai era încă fertil, seva mai urca înspre ramurile hărăzite rodului.

În acele zbuciumate vremi ale studenţiei, care nu se aflau sub cârma omului, ci bietul om sub cârmă străină, l-am întâlnit pe profesorul Ştefan Cuciureanu (1953-1957), la disciplina Romanistică. Prea multe nu ştiam despre bărbatul uscăţiv şi înăltuţ. Cu mintea zvăpăiată, dar flămândă şi însetată de cunoaştere (în fudulia noastră îi ziceam „descoperirea lumii”), receptam mai ales picanteriile. La domnul profesor Ştefan Cuciureanu ne-a impresionat, de la primele contacte, dicţia. Susţinută şi de un timbru profund, de sonoritatea unui clopot de Putna, rostirea cuvintelor semăna cu aceea a actorilor de primă mărime ai timpului: Vraca, Calboreanu… o sumedenie… Se simţea cât de acolo harul şi era uşor descifrabilă practica vorbirii la catedră, egală cu cea a omului de pe scenă. Mai cu seamă când ne declama din Dante, versurile nu mai erau rostite, ci cântate. Omul părea a se fi născut în mai multe limbi, cantabile toate…

După anul de cumpănă 1948, care a adus o pacoste mare pe capul învăţământului românesc, de toate gradele, numită reformă, şi Universitatea ieşeană a fost trecută, încă o dată, prin ciur şi prin dârmon, o parte din cadrele de bază fiind puse sub bună pază prin închisori, altele „epurate”, dar ţinute sub priveghere pe la domicilii…forţate. Ochii care nu se vedeau se… uitau cu atenţie. Şi din afară, dar şi din interior… S-a întâmplat, însă, – deşi nu cred că a fost chiar o simplă întâmplare – ca unele valori să fie păstrate; altele au fost recuperate într-un timp nu prea lung. Aşa se face că şansa generaţiei mele a sporit, la baza bunei noastre pregătiri aflându-se profesori erudiţi de talia lui Ştefan Cuciureanu, Theodor Simensky, Alexandru Dima, Vasile Pavelcu, Octav Tcaciuc, N.I. Popa, Dumitru Gafiţeanu, Gavril Istrate, decanul, precum şi mulţi alţii, care ridicau nivelul valoric dincolo de modestele rigori impuse de tutela „celui mai avansat învăţământ din lume…” Şi în acest registru, cartea lui Vasile Diacon aduce informaţii din cele mai importante, tabloul fiind împlinit cu detalii mai puţin (unele deloc) cunoscute.

Ştiam că profesorul nostru îşi avea rădăcinile şi izvoarele în Ţara Fagilor. La fel cu latinistul Octav Tcaciuc sau istoricul Ilie Grămadă. Dar mai erau şi alte mari personalităţi cu origini bucovinene la „Al. I. Cuza” din Iaşi. Ajungând şi eu… profesor la ţară şi nimerind în Vicovul de Sus Est din, pe atunci, regiunea Suceava, am fost coleg de cancelarie cu sora lui Ilie Grămadă şi am cunoscut pe un frate, învăţător, al lui Octav Tcaciuc. Dascălii de la acea şcoală ştiau multe despre bucovinenii deveniţi ieşeni şi se mândreau cu ei, la fel cum şi eu mă mândream. Dar, citind cartea lui Vasile Diacon, am mai aflat ceva. Un învăţător de la şcoala mea, Gavril Nistor, cu care reuşisem să mă am în relaţii de prietenie, fusese coleg de şcoală cu Ştefan Cuciureanu. Răscolindu-mi amintirile, am descoperit un moment în care colegul meu de cancelarie se lăuda cu colegul lui de învăţătură: „Măi! Ne luam la întrecere la făcut poezii. El mă cam întrecea, dar eu îl băteam la strigături. Am să-ţi spun şi ţie una, pe care am şi publicat-o”:

„Hopa dreanca, dreanca, dreanca,
Mi-am băut şi cojoleanca.
Dar mai am o mânecă
Şi-oi be-o duminică.”

Refăcând traseul spiralat şi cu dese obstacole al devenirii eroului cărţii sale, Vasile Diacon îl pofteşte şi pe acesta la unele destăinuiri, conferind astfel textului nu numai un spor de interes şi credibilitate, dar şi un adaos de frumuseţe literară. Născutul în satul Hurjuieni din Frătăuţii Vechi ai Sucevei îşi aduce aminte cu sinceră duioşie de punctul de plecare: „Tatăl meu, în tinereţea lui, a fost argat la chiaburi (…) şi mai târziu gropar în sat.” Mărturisind că îl mai ajuta şi el la făcutul gropilor, hâtrul Fănică adăuga, în discuţiile cu prietenii: „Dar nu am săpat niciodată groapa altuia…”

Cu un devotament admirabil şi demn de toată consideraţia, Vasile Diacon îşi însoţeşte ilustrul personaj având mereu trează grija de a nu pierde nimic din ceea ce ar putea întregi portretul acestuia, provocându-l şi pe el la mărturisiri lămuritoare: „Sunt un receptiv, fapt care mi-a adus succese şcolare”. Dar nu în orice şcoală, adaugă autorul volumului, ci la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, la Universitatea din Cernăuţi şi, în final… „În anul 1936, Ştefan Cuciureanu a fost nominalizat de Universitatea din Cernăuţi pentru o bursă de studii în Italia, ajungând, astfel, membru al Şcolii Române din Roma, devenită apoi Academia di Romania.” Şi lărgeşte Vasile Diacon informaţia, în subsolul paginii: „Şcoala Română din Roma a fost înfiinţată odată cu cea din Paris, la propunerea lui N. Iorga…” acesta devenind director în oraşul de pe Sena, V. Pârvan în cel de pe Tibru şi de pe cele şapte coline.

Bun cunoscător al limbilor latină (pe care a studiat-o timp de opt ani), italiană şi franceză, născutului în limba română i-a fost la îndemână să stabilească contacte cu mari personalităţi ale timpului, aducându-ne nouă la cunoştinţă aportul lor la îmbogăţirea tezaurului cultural al lumii, dar şi făcându-le acelora cunoscută participarea românilor la efortul universal. „Studiu cu scopul de a servi umanitatea şi naţia mea” – obişnuia să se confeseze, adăugând, însă: „Căci studiind limba românească, cu lexicul, sintaxa şi morfologia ei latină, contribui în a stabili drepturile noastre istorice asupra Daciei Traiane.” În această ordine a ideilor, consider inspirată relatarea întâlnirii lui Ştefan Cuciureanu cu Benedetto Croce. „Eu nu cunosc decât un român, pe Nicolae Iorga” – îi declarase marele italian. „Acum îl cunoaşteţi pe al doilea” – îi răspunsese marele român. Drept care a şi primit în dar o carte cu autograf.

După doctoratul obţinut la Roma în anul 1938 – „Pier Emilio Bosi e la letteratura romena” – Ştefan Cuciureanu s-a întors în ţară. A trecut, ca profesor suplinitor, prin mai multe şcoli din Bucureşti şi din Iaşi, publicând, în paralel, şi diverse articole, mai ales în „Convorbiri literare”, unde a lucrat (corector şi redactor) între anii 1939-1944. Dar, pentru ca destinul său să ilustreze cu asupra de măsură perioada de după… eliberarea de nemţi, pentru a fi ocupaţi de ruşi, romanistul a ajuns chiar profesor de Matematică. Unde? În comuna ieşeană Prisacani (1952). S-au mai petrecut şi altele, pe care suntem tentaţi să le socotim drept ciudăţenii, în viaţa lui Ştefan Cuciureanu. În paginile cărţii lui Vasile Diacon se găsesc de toate. Unele sunt relatate pe un ton de revelaţie tristă, altele într-un registru şugubăţ-amar. Perioada când romanistul a fost onorat cu funcţia de director al Şcolii tehnice militare de ucenici mecanici auto. Sau ca participant la cursurile de Estetică marxistă şi Materialism dialectic şi istoric. Abia în anul 1976 a devenit profesor… consultant.

Întregul traseu – de la copilul flămând până la profesorul nevoiaş – este refăcut în cartea lui Vasile Diacon: în substanţă şi în detaliu. Personalitatea pe care noi încă nu o comensurăm în întreaga ei alcătuire ni se dezvăluie, totuşi, în lumina cea adevărată. Se distinge omul demn, omul harnic, omul însetat de cunoaştere, omul dăruit îndeletnicirilor sale, savantul neînfumurat, estetul mereu aspirant al înălţimilor. Ştefan Cuciureanu a învăţat – de la viaţă şi din cărţi – că existenţa nu trebuie cântărită şi măsurată doar pe baza propriei experienţe. Concluziile cele mai argumentate se trag pe seama spectacolului lumii, în ce are el semnificativ şi durabil. „Omul este o făptură îngustă, existenţa prezintă un număr infinit de probleme nerezolvabile.” Şi, mai departe: „Adevărul este de o relativitate înspăimântătoare, iar raţiunea insuficientă.” Fără a fi măcar analist… politic, gânditorul Ştefan Cuciureanu a emis idei surprinzătoare, poate, pentru cei care cred că ei chiar fac politică: „În viaţa politică se agită şi se discută dictatura şi democraţia (…)”.„Putem afirma că între dictatură şi democraţie, în orice formă ar fi concepute ele, nu există deosebire, şi tot aşa de bine putem susţine contrariul.” Dar: „Omul trebuie să fie bun şi să tindă spre înnobilare sufletească.”

Îi sunt recunoscător lui Vasile Diacon pentru că m-a ajutat, prin cartea sa, să rememorez un portret de om drag şi de profesionist model. Pe care oricum nu-l uitasem, dar – nu e nici un paradox în afirmaţia mea – pe care îl ştiam fără să-l cunosc (în adevărata lui întreagă alcătuire). Îi mai mulţumesc împătimitului de Ştefan Cuciureanu şi pentru faptul de a-mi fi oferit duioase aduceri aminte legate de oameni pe care i-am cunoscut, cu o parte din ei fiind chiar prieten, dacă mă gândesc doar la regretatul pictor Constantin Radinschi sau la regretatul istoric Gheorghe Buzatu. Ceea ce nu înseamnă că îi trec în uitare pe foştii mei colegi de an, ale căror nume se află, şi ele, în preţiosul volum: Corneliu Sturzu, Margareta Armaşu, Costache Partin.

Dincolo şi dincoace de toate cele pe care aş mai vrea să le spun, rămân la părerea din titlul acestor însemnări nepretenţioase: cu informaţiile şi comentariile cuprinse în cartea lui Vasile Diacon s-ar putea scrie o sumedenie de alte cărţi. O bibliotecă întreagă, fie şi de dimensiuni particulare, să zicem. Oricum şi în orice caz, gestul autorului este unul înalt, potrivit cu altitudinea umană şi intelectuală a celui căruia îi este dedicat. El, gestul, e mai mult decât un omagiu; este deopotrivă unul de iubire şi de cultură.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5