Silvia -Gabriela ALMĂJAN

Mirela-Ioana Dorcescu, Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022

 

Studiul Mirelei-Ioana Dorcescu, Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românescă, publicat recent la Editura Eurostampa din Timișoara, reprezintă un reper teoretic și aplicativ, o carte fundamentală, pentru știința limbii și pentru arta literară, privind definirea conceptelor de ,,metaforă” și de ,,inducție metaforică” în poezia românească. Volumul, atent meșteșugit, se prezintă drept o lucrare de excepție: pe coperta I – Școala din Atena (Rafael, frescă, domeniu public), iar coperta a IV-a conține afirmația lui G.I.Tohăneanu, extrasă din Prefață la cartea Mirelei-Ioana Borchin (Dorcescu), Modalitatea și predicatul verbal compus, apărută la Editura Helicon din Timișoara în 1999: ,,Adeptă mărturisită a interdisciplinarității, Mirela-Ioana Borchin [Dorcescu] își însușește informații din toate științele afine lingvisticii, încrucișându-le atât de coerent și de convingător, încât logica, semiotica și gramatica par a fi dus-o într-o dulce frățietate de la începuturile lumii”.

Ne propunem realizarea unei incursiuni în acest studiu, (axându-ne pe nivelul pur descriptiv) și sublinierea importanței sale în context semiotic și literar. Această temă a suscitat un interes deosebit în rândul filologilor, fiind abordată în maniere diferite. În cadrul unui text literar, efectele stilistice țin atât de valorificarea sintaxei poetice, cât și de folosirea figurilor de stil. Încă din Antichitate se face distincția între figuri de sintaxă, fonetică și tropi. Există mai multe clasificări ale tropilor: figuri ale cuvintelor (metateza, sincopa, apocopa), figuri de construcție (anacolutul, elipsa), figuri care modifică sensul inițial al cuvintelor (metonimia, sinecdoca, metafora) etc. În Teoria literaturii, Boris Tomașevski reduce categoria tropilor la două cazuri fundamentale: metafora și metonimia. Alți cercetători consideră ca figuri de stil fundamentale: imaginea, metafora, simbolul și mitul. În unele teorii ale literaturii, metafora este prototipul tuturor figurilor de stil. 

Cunoscutul lingvist Eugeniu Coșeriu afirma într-unul dintre studiile sale: ,,Ne aflăm în prezența a ceea ce într-un sens foarte amplu, numim metaforă, pe care n-o înțelegem aici ca fiind o simplă transpunere verbală, ca o comparație prescurtată, ci ca expresie unitară, spontană și imediată (adică fără niciun ca intermediar) a unei viziuni, a unei intuiții poetice, care poate implica o identificare momentană a unor obiecte diferite (cap-dovleac), sau ca o hiperbolizare a unui aspect particular al obiectului (ca în cazul lui medved’ «cel care mănâncă miere» pentru a desemna ursul, în limbile slave) și chiar o identificare între contrarii, absurdă din punct de vedere logic, dar cu semnificat și cu efect evident ironice, în anumite situații, cum ar fi  în cazul lui negru – blond sau când unui gras i se zice slab, iar un bătrân e numit tinerel” (Eugeniu Coșeriu, Omul și limbajul său. Studii de filosofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală, 2009,  p.179-180).

Dar Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească lărgește sfera de interes, oferă o nouă viziune și dezvoltă teoria inducției metaforice preluată din lucrarea Metafora poetică, Editura Cartea Românească, București, 1975  a poetului Eugen Dorcescu, care – ne îngăduim o paranteză -,  începând cu luna martie a acestui an, a devenit membru corespondent al Academiei Hispanoamericane de ,,Buenas Letras” din Madrid, o recunoaștere internațională binemeritată a unui poet și cercetător român. Autoarea continuă cu ,,rolul inducțiilor metaforice și al grefelor în realizarea simbolului antropocosmic, completări la teza inducției metaforice, inducțiile și grefele în construcția discursului poetic, Eugen Dorcescu și metafora poetică”.

Primele 130 de pagini dezvoltă abordarea teoretică a metaforei, direcții afirmate spre final de secol XX: direcția semantică, direcția sintactică și direcția pragmatică. Așa cum am menționat deja, preocupări pentru studiul metaforei au existat din cele mai vechi timpuri. Ele se accentuează începând cu al șaptelea deceniu al secolului XX. Lingvistul francez Georges Kleiber vorbește despre trei perioade succesive, care marchează tot atâtea direcții științifice de abordare a metaforei: sintactică, semantică și pragmatică.

Această reprezentare triadică se regăsește la Charles Morris (1938), care circumscrie domeniul semioticii: ,,Semiotica este o metaștiință, ce înglobează o semantică – pentru studiul relației dintre semn și referent, o sintaxă – pentru studiul relației dintre semn și alte semne, precum și o pragmatică – pentru studiul relației dintre semn și utilizatorul său”. Astfel din ,,conexiunea lor organică” se ,,întemeiază o semiotică a metaforei”. (p.14)

Metafora este ,,un mod de comunicare artistică”, cu forță estetică evidentă. De anumite metafore, ,,(expresii lingvistice cu statut de hapax)” este legat numele unor poeți: ,,ochiul lumii cei antice” (Mihai Eminescu), ,,corola de minuni a lumii” (Lucian Blaga), ,,ou/Palat de nuntă și cavou” (Ion Barbu), ,,liceu – cimitir al tinereții mele” (George Bacovia), ,,mi-e sufletul o năruire de statui” (Alexandru Philippide), ,,leoaică tânără, iubirea” (Nichita Stănescu), ,,vulpea timpului” (Radu Stanca), ,,lumina – substanță a eternității” (Eugen Dorcescu), ,,brățara veche-a zâmbetului” (Șerban Foarță) etc. Descifrarea unei metafore devine exercițiu de factură cognitivă. 

Din variatele definiții ale metaforei derivă principalele orientări în tratarea acestei figuri în demersul Mirelei-Ioana Dorcescu, care presupune:

-legarea metaforei de categoria substanței, a numelui, dar și de ideea de mișcare;

-clasificarea metaforelor (catachreze și metafore poetice; metafore in praesentia și metafore in absentia; metafore filate etc);

-descrierea mecanismului prin care metafora dezvăluie legături între obiecte;

-recunoașterea unei deviații, a unei incongruențe discursive în ocurența metaforică;

-corelarea deviației cu împrumutul numelui străin și substituția;

-sublinierea intercondiționării operațiilor din procesul mataforic;

-sesizarea inovației;

-eliminarea, prin metaforă, a unui ,,gol semantic”;

-exploatarea tensiunii, a conflictului de idei;

-raportarea metaforei, ca figură de similitudine, la comparație;

-relaționarea metaforei cu simbolul;

-abordarea rolului discursiv al enunțurilor metaforice;

-preocuparea pentru abordările interdisciplinare etc. (p.17-19)

Trecerea de la sensul propriu la cel figurat implică ,,în cursul metaforizării, acroșarea unui sens/a unui fragment de sens aparținând unei terțe entități, cu care atât termenul metaforic, cât și cel propriu prezintă evidente asemănări”.(p.19)

Pentru a explica direcția semantică, autoarea aduce în atenția cercetătorului, pentru început, două exemple: ,,Primăvară…/O pictură parfumată cu vibrări de violet” (George Bacovia, Nervi de primăvară) și ,,Luna pe cer: thanatică mireasă” (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani) pe care le explică detaliat din perspectivă semiotică. Între emițător și receptor trebuie să existe ,,intuiție, inspirație, știința textului poetic”: «Metafora este cel mai elaborat dintre tropi, căci trecerea de la un sens la altul are loc printr-o operație personală, bazată pe o impresie sau o interpretare și aceasta trebuie regăsită, dacă nu retrăită de cititor» (Bernard Dupriez, 1984:286). (p.25) 

Direcția sintactică

În gramatica românească, Elena Slave este cea care propune o taxonomie a metaforei. Însă, Pierre Fontanier observase deja că toate clasele lexico-gramaticale pot constitui metafore. Acest lucru este exemplificat de Mirela-Ioana Dorcescu prin apel la extrase din poezia românească:

-metafore substantivale (cu substantive simple sau compuse): ,,Necunoscuta care se vindea/Era chiar tinerețea mea” (I. Minulescu, Romanța tinereții); ,,…Voi pleca, pe înserat de-acasă/Și voi devein, de-atunci, ogor” (L. Bureriu, Decizia); ,,e bine să știu/că exiști/atol în mijlocul Pacificului” (Zoia Elena Deju, atol în pacific); ,,Sunt omul-cal,/sunt numai bătături,/fiece deget//e un inel cu-o piatră de granit” (E. Jebeleanu, Visul omului-cal); ,,La cumpăna apelor/balaurul ascultă spre hotare deșarte” (L. Blaga, Drumul sfântului); ,,în pridvorul pleoapei/un dor de livadă coaptă” (Zoia Elena Deju, în pridvorul pleoapei) etc.
-metafore verbale: ,,… la curcani vânătă-i creasta/Și cu pasuri melancolici meditând îmblă-n ogradă” (M. Eminescu, Cugetările sărmanului Dionis); ,,Și-ascute timpul coasa lângă tine” (Al. Philippide, Îndemn la drum); ,,Priveam, printre crenele, câmpul gri,/Pe care fiara fulgera în goană” (E. Dorcescu, Avatar II) etc.

-metafore adjectivale: ,,Era orașul de-altădată/Sub plopi de-argint, muiați în soare,/O verde oază fermecată/ Cu repezi ape cântătoare” (Al Macedonski, Rondelul orașului de altădată); ,,,,Și dacă-am să cad pe covoare/ În tristul, tăcutul salon, -/Tu cântă-nainte, iubito, încet, monoton” (G. Bacovia, Trudit); ,,Fie. Dar ia-mi, de pe cuvinte, ceața,/oprește somnoroasele ei roți” (N. Turtureanu, Melca II); ,,Departe, într-un paltin mohorât,/Se sparge cupa lunii în puzderii” (E. Dorcescu, Spre seară) etc.

-metafore adverbiale: ,,Îți plânge toamna în priviri/Și-ți moare leneș la fereastră” (B. Fundoianu, Sonet de toamnă); ,,Trimite, Doamne, semnul depărtării,/Din când în când câte un pui de înger.//Să bată alb din aripă la lună/Să-mi dea din nou povața ta mai bună” (T. Arghezi, Psalm); ,,Izvorul de ce râde și lăcrimează stins,/La fel cu umbra verde, pierdută-n necuprins,/Când sângerează aspru, sub raza lunii, iazul” (E. Dorcescu, Flaut) etc.

-metafore participiale: ,,Vedeam Ceahlăul la apus,/Departe-n zări albastre dus,/Un uriaș cu fruntea-n soare,/De pază țării noastre pus” (G. Coșbuc, Vara); ,,Dar zilnic se simte furat de-o visare” (Al. Macedonski, Noapte de decemvrie) ; ,,…Însumi mă scufund/Spre-acel inel de negură, rotund,/Iluminat intens de-un negru soare…” (E. Dorcescu, Păduroasa cetate) etc.

În viziunea lui Eugen Dorcescu, doar metaforele substanței determină generarea altor categorii de metafore: ,,Analiza textelor ne îndreptățește să credem că în procesul creației artistice primul salt de la propriu la figurat se face în domeniul substanței, urmând ca o viziune puternic integratoare să asocieze termenului figurat, potrivit exigențelor acestuia, acțiunea și calitatea” (1975:12). Așadar, metaforele verbale, adjectivale/participiale gravitează în jurul unei metafore substantivale.  Poetul Eugen Dorcescu delimitează trei tipuri sintactice de metafore: apozitivă, predicativă suplimentară și predicativă. După o serie de exemple pentru fiecare dintre ele, concluzia este: ,,Limbajului poetic îi corespunde o «gramatică» aparte (așa cum îi corespunde și o logică aparte), cu relații și «clase» morfologice identice cu cele ale gramaticii comune, dar altfel realizate și construindu-se diferit, potrivit funcțiilor sale distincte” (E. Dorcescu, 1975:32).

Direcția pragmatică

În cazul unui enunț metaforic, ,,unicitatea este o condiție sine qua non” legată nu numai de context, dar și de originalitate. 

Cel de-al doilea capitol al volumului prezintă tipuri de metafore având ca temei importante studii teoretice între care se numără: Tratatul despre figurile limbajului de Pierre Fontanier (1821-1830), Retorica genarală a Grupului µ (1970/1974), Știința textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică a lui Heinrich P. Plett, Metaphors we live by/Les metaphors dans la vie quotidienne, de G. Lakoff și M. Johnson (1980/1985),  Geneza metaforei și sensul culturii de Lucian Blaga (1934/1994), Metafora poetică de Eugen Dorcescu (1975). Astfel se pot distinge: metafore de uzaj vs. metafore poetice (metafore structurale, metafore de orientare, metafore ontologice), metafore în structuri sintactice simple (metaforele in praesentia/coalescente vs. metaforele in absentia/implicate cu funcții sintactice diferite), metafore în structuri sintactice complexe (metaforele filate), metaforele plasticizate vs. metaforele revelatorii. 

În capitolul al treilea este explicată inducția metaforică în concepția lui Eugen Dorcescu. Teza inducției metaforice este o contribuție românească remarcabilă în domeniul metaforologiei ultimului sfert al secolului XX. Poetul a introdus noțiunea de inducție, termen cu aplicabilitate în structurile metaforice complexe: ,,Inducția este un fenomen atât de complex, încât permite o abordare la toate cele trei nivele” a căror relevanță în procesul metaforic a fost deja subliniată: semantic, sintactic și pragmatic. Pentru a explica apariția rețelelor de metafore substantivale în sturcturile complexe ale textului poetic și Tudor Vianu se aplecase asupra teoriei grefei. 

În concepția dorcesciană ,,inducția metaforică se limitează la calitatea de liant între structura formală și cea semantică a metaforei. În esență, este privită drept acțiune semantică, de contaminare, în care sunt antrenate întotdeauna părți de vorbire diferite, având, deci, repercusiuni sintactice”. (p. 191) Studiile referitoare la modelul formal (în Metafora poetică, 1975) și modelul semantic inițiat în Metafora poetică și completat în anii următori) au fost reunite în cartea Poetica non-imanenței, (București, Ed. Palimpsest, 2009). Ulterior, poeticianul timișorean își menține afirmațiile, însă adaugă și operațiile semantice pe care le presupune inducția: ,,personificarea, depersonificarea” (de-personificarea este forma preferată de poet), interacțiunea (sinteza) acestora generând, în viziunea sa, simbolul artistic. 

Inducția metaforică poate fi aplicată și în cazul interpretării discursului științific, dar, mai ales, în interpretarea textului poetic. ,,Cu fermitatea specialistului în poetică, dar și cu ochiul poetului, încântat sau, mai rar, nemulțumit de ceea ce percepe” cercetătorul aplică instrumentele de concepție proprie și în studiul metaforei din creația unor clasici români: L. Blaga, I. Barbu, G. Călinescu, T. Arghezi, M. Eminescu, B. Fundoianu. Textele sunt meticulos alese, ,,indubitabile culmi estetice” ale poeților români. De pildă, Luceafărul, capodopera eminesciană: ,,Hyperion,…, este un om-astru și, simultan, un astru-om. Analiza câtorva strofe din Luceafărul ni se pare edificatoare:

«Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări,
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata:
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata…»

Așadar, Hyperion este subiect al predicatelor răsare, străluce (sem: astral, extraterestru), duce (sem: uman), privind, (îi) cade dragă (sem: uman). Bilateralitatea determinărilor, simultaneitatea personificării astrului și a de-personificării lui (odată personificat) generează într-adevăr, un semantism profund și ilimitat, în structura căruia semul uman este o prezență obligatorie. Indiferent ce interpretare îi oferă exegeza, Hyperion rămâne înainte de orice, o natură dublă antropocosmică: Hyperion plus răsare, străluce, s-aprinde = astru; Hyperion plus duce, privind, (îi) cade dragă = ins” (2009:14), (p.234). 

În același deceniu se pare că și Ion Coteanu a fost preocupat de simbolizarea poetică și, chiar dacă urmează o altă direcție interpretativă, prin osârdia sa, confirmă, în linii mari, viziunea dorcesciană. 

Capitolul al patrulea descrie ,,drumul” dinspre metaforă spre simbol, dar și rolul inducțiilor metaforice și al grefelor în realizarea simbolului  artistic. Cu destulă dificultate, mărturisește autoarea, a identificat, în poezia noastră, câteva simboluri artistice ,,în care umanul se imbrică într-o unitate semiotică cu non-umanul” pe care le grupează în cinci clase: ‹uman› – ‹obiectual›, ‹uman› – ‹stihial›, ‹uman› – ‹vegetal›, ‹uman› – ‹animal›, ‹-/+uman› – ‹-/+lume›. 

În următorul capitol, autoarea aduce completări importante, decisive, la teza inducției metaforice. Astfel, Mirela-Ioana Dorcescu identifică metafora adverbială, sesizând acțiunea inducției metaforice și în cadrul grupului verbal. Este un câștig teoretic și aplicativ foarte valoros: verbul nu este doar obiect, ci și subiect al fenomenului inductiv. Metaforele verbale sunt întotdeauna induse de cele substantivale și, la rândul lor, pot induce alte metafore. Astfel, în cadrul grupului verbal, centrul verbal metaforic influențează adverbul modal, atrăgându-l în sfera lui semantică. La fel se întâmplă și în cazul grupului nominal, unde centrul – din clasa numelui își transformă determinantul adjectival în metaforă. 

Alte exemple de inducții și grefe în construcția discursului poetic întemeiat pe reverberațiile unei metafore mențin atenția cititorului în capitolul al șaselea, în care se analizează texte edificatoare, preluate din lirica autorilor: T. Arghezi, Gr. Vieru, E. Dorcescu, B. Fundoianu, L. Bureriu, I, Pillat, N. Turtureanu, Ș. Foarță, Zoia Elena Deju, L. Blaga, V. Voiculescu, D. Iacobescu, Z. Stancu, M. Eminescu, Al. Macedonski, Alexandru T. Stamatiad, Radu Stanca, Adrian Maniu, Dimitrie Anghel. De reținut capacitatea de a urmări dezvoltările metaforice, împletirea lanțurilor metaforice în structura unor poeme a căror vitalitate constă în forța expansiunii metaforice. Metafora proliferantă este structura de rezistență a tuturor poemelor analizate cu maximă competență lingvistică și pragmatic.

În loc de concluzii, autoarea subliniază faptul că viziunea lui Eugen Dorcescu este în concordanță cu cea a lui Paul Ricoeur care, la rândul lui, vedea în toată materia poeziei o metaforă vie. Mecanismul inductiv descoperit de poetul timișorean Eugen Dorcescu funcționează cu logică și precizie matematică. ,,Se pretează la abordări interdisciplinare. Le-am urmărit, le-am ajustat, le-am pus în aplicare. Am îndrăznit să le adăugăm o perspectivă pragmatică. (…) În poetica timișoreană, întemeiată de G.I. Tohăneanu există continuitate. Cel mai de sus, prin realizări, se situează, în acest moment, Eugen Dorcescu (…) un autentic Poet al metaforei (…). Se așază, deopotrivă, alături de marii teoreticieni ai metaforei din final de secol XX și alături de marii poeți români ce au izbutit să meșteșugească, ingenios și original, suflul devastator al metaforei-poezie”.(p.370)

La această frumoasă încheiere am sublinia meritul Mirelei-Ioana Dorcescu de fi conceput un studiu referitor la semiotica metaforei. Și nu orice studiu! Este o lucrare valoroasă, o carte importantă, bine documentată, exemplar realizată, care poate călăuzi cercetătorul în domeniu, poate elucida mecanismele metaforice având la bază exemple diverse și urmărind conexiuni interdisciplinare.