Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Rolul metaforei ca limbaj figurat în poezie 

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 04 Aug. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 04 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

Rolul metaforei ca limbaj figurat în poezie 

  

În acest context e necesar să facem o deosebire între figurile aparţinând limbii vorbite şi cele poetice. Fapt ce îl precizează Ch. Bally în “Traite de stylistique francaise “ şi F.Baumgarten care considera imaginile drept “perceptions obscurae “, ceea ce concordă într-o măsură mai mare cu funcţia ambiguă pe care o îndeplinesc în limba poetică. În mod obişnuit figurile de stil sunt numite imagini.Vom menţiona că trebuie evitată confuzia dintre imagine ca procedeu stylistic şi acelaşi termen folosit uneori pentru a denumi reprezentarea, deci o noţiune psihologică. Metafora este o imagine, tot astfel când spun iubita mea cuvintele îmi trezesc “o imagine “. Confuzia dintre imagine-reprezentare şi imagine- figură de stil se explică prin faptul că, în limba artistic, fenomenul evocat se sprijină pe o trăire emoţională a lui, ceea ce implică utilizarea acelor mijloace de expresie care o individualizează din punct de vedere stilistic. Pentru Eminescu floarea este femeia iubită aşa cum se exprimă plastc în “ De-aş avea … “ 

Lingvistul eleveţian spune că figurile ar fi rezultatul unei analize imperfect, dar unite între ele se ajunge la metonimie: o farfurie de fasole. Când se acceptă partea pentru întreg dintr-o “neglijenţă “, sau lene a gândirii, se obţine o sinecdocă, ca, de exemplu, iţe pentru război(de ţesut ). de raportul dintre cauză şi efect. Văzut de mine astfel: în general se cheamă imagine tot ce-ţi poate trezi în minte o idée care să dea naştere unei expresii, se mai întrebuinţează şi atunci când, sub puterea unei emoţii puternice, ţi se pare că vezi lucrurile de care vorbeşti şi când le pui sub ochii ascultătorilor. Trebuie să subliniez că una este imaginea oratorică şi alta-i cea poetică, fiindcă scopul celei poetice e uimirea, iar celei din discursuri este înfăţişarea limpede a lucrurilor, dar amândouă urmăresc totuşi să dea stilului patos şi mişcare. 

Pentru antici figurile reprezintă o categorie a stilisticii, ele îndeplinesc rolul de imagini în măsura în care le privim din punct de vedere al funcţiei pe care şi-o asumă în arta verbală.Această funcţie este pentru noi o funcţie emoţional-estetică atunci când consider că scopul imaginii poetice este de a provoca o stare de uimire, adică o emoţie estetică. 

 Definirea tropilor, luându-se ca punct de plecare transferul semantic, se datoreşte lui Aristotel, care a aplicat-o primul metaforei. Aceasta ar fi trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie prin analogie, aşa cum aminteşte Aristotel în Poetica. Transferul de semnificaţioe de la gen la specie sau de la specie la specie reprezintă un element care intră în definiţia metaforei dată de Aristotel. 

 Metafora este un transfer de semnificaţii între două cuvinte, suportul sau baza de translaţie(Q ) şi permutantul sau cuvântul care provoacă fenomenul metaforic(W ), aşa cum aminteşte şi Ch.Brooke-Rose în A Grammar of Metaphor, Londra, 1958. Observ că termenul metaforic W are ceva în plus, este clar „figurat“, seamănă cu Q, fără să fie identic cu el: el pare un Q “contaminat “, îmbogăţit sau sărăcit, adică “metaforizat “.Dau un exemplu, în versul:”Jinduit bluestem de aur, mărul,/ îl pândim să cadă în panere: “(Radu Gyr- Mărul de aur )- toţi termenii subliniaţi de noi apar, prin conţinutul lor semantic, îmbogăţiţi, căci bluestem de aur depăşeşte sensul substantivului” invocarea urgiei divinităţii, nenorocire a cuiva, imprecaţie, ocară, meledicţie“, de aur, pe acela de bogăţie frumoasă, să cadă, însemnând speranţa unei împliniri, panere, obiect din împletitură unde se păstrează ceva ce a fost cules. Jocul semantic dintre propriu şi figurat, sprijinit pe accepţia metaforică devenită sens fundamental, poate fi reactualizat în limba poetică prin confruntarea celor două sensuri sau, altfel spus, prin constrângerea sensului “figurat “ de a reveni la înţelesul propriu, iniţial. 

  Fenomenul reclamat de comunicarea poetică are loc în planul paradigmatic al limbii, aşa cum ne spune şi Jean Cohen, unde se constituie raporturile asociative a căror natură nu este numai intelectuală, ci şi afectivă, (vezi Tudor Vianu- Simbolul artistic, în Postume, p.141). Schimbarea nu se reduce la un act de analogie semantică, ce presupune modificarea semnificaţiei primare şi crearea unui conţinut nou. Condiţia creării sensurilor metaforice este dată de “alterarea “ sensului fundamental, care este denotative, pentru a face posibilă naţterea concomitentă a sensului figurat, care este conotativ,, ce funcţionează ca sens nou şi “propriu “. Metafora nu este un simplu transfer de sens, ci o metamorfozare semantic. Cuvântul poetic este în acelaşi timp “mort et resurrection du langage “( Jean Cohen), el implică “ pierderea“ sau suspendarea sensului la nivelul denotaţiilor, pentru a se putea naşte o semnificaţie nouă în contextual conotaţiilor. 

  Totuşi metafora nu înseamnă, o spunem noi cu certitudine, numai o schimbare de sens de un tip diferit, şi anume trecerea de la sensul noţional la sensul emoţional.Nu trebuie să ignorăm natura particular a relaţiei dintre semnificat şi semnificant, ca factor esenţial şi determinant al expresivităţii metaforice în special şi al celei poetice în general. 

  Concluzionăm: Originalitatea expresiei figurate, adică a metaforei, este un raport direct cu capacitatea ei de sugerare, adică depinde de gradul în care reprezentarea faptelor în conştiinţa artistului echivalează cu un act de cunoaştere şi trăire a realităţii, caracterizat prin adâncime şi autenticitate. Mediul lingvistic, adică limba, în care se realizează şi prin care se realizează funcţia expresivă a imaginii este contextual. 

  



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5