Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

O CARTE REMARCABILA

O carte remarcabila
Autor, Mihai Matei

Am lecturat, având cel puţin trei motive, cartea profesorului Ilie D. Avâvări „Borolea – 1432-2007 – Documente, acte şi alte înscrisuri (traduceri şi rezumate)”, apărută la Editura Agata, în noiembrie 2010. În primul rând, pentru faptul că-l cunosc bine pe profesorul de filozofie, titular al Liceului Săveni; în al doilea rând, pentru faptul că şi el reprezintă, cu cinste, spiritul Şcolii Normale din Şendriceni, şi, în fine, pentru faptul că s-a dovedit a fi un bun cercetător al documentelor istorice, aşa cum ne-a dovedit-o şi în lucrări precedente. Să reamintim colaborarea cu profesorul Constantin Cojocaru la „De-alungul anilor: Dascăli şi elevi”, apărută la Editura Quadrat, Botoşani, 1996; „Borolea – sat vechi de răzeşi”, Editura Agata, Botoşani, 2007.
Este interesant faptul că prof. I. D. Avârvări nu şi-a ales subiecte sau teme de anvergură, cu care să „rupă gura” celor care mai fac asemenea lucrări, ci, dovedind patriotism, tenacitate şi răbdare, în descoperirea, înţelegerea datelor şi faptelor referitoare la satul său natal, a demonstrat că Borolea, sat de răzeşi, este o celulă temeinică din edificiul naţional românesc, cu rădăcini adânci în timp şi cu o existenţă bazată pe munca oamenilor acestor locuri, pe punerea în valoare a bogăţiilor oferite de natura darnică din această zonă geografică (să amintim doar faptul că cernoziomul granulat din Câmpia Prutului este pământul dătător de culturi spornice, dacă este bine lucrat).
Decizia profesorului I. D. Avârvări de a elabora o asemenea lucrare s-a datorat şi specificităţii şi unicităţii satului răzăşesc, ce a avut-o Borolea în această parte de ţară, în existenţa şi consistenţa materialului documentar şi în bogata bibliografie existentă.
Cartea este structurată pe 11 capitole şi începe cu înregistrarea documentelor cu privire la aşezare, relief, ape, continuând cu vestigii arheologice vechi, atestarea documentară, moşia, stăpânii, proprietarii şi arendaşii. Din capitolul V şi următoarele se continuă cu marile reforme agrare, cu Borolea în catagrafii, cu economia satului, participarea la marile conflicte interne şi internaţionale şi se încheie cu „Viaţa spirituală a satului”.
Abrevierile, semnele simbolice, micul glosar, explicaţiile date de prof. Ionel Bejenaru, în Prefaţă, şi de către autor, în Argument, toate ne ajută să pornim la drum, în parcurgerea textului, cu toate instrumentele necesare înţelegerii conţinutului cărţii.
Lucrarea oferă cititorilor (mai întâi concetăţenilor) o temeinică sursă de informare, veridică, bine documentată, clar şi lapidar exprimată, a celor 575 de ani de existenţă a satului Borolea, începând cu vechimea locuirii, evoluţia administrativ-teritorială, economia sătească şi viaţa spirituală a locuitorilor săi, geneza şi morfologia satului, urmărind dinamica proprietăţii funciare, din vremuri de demult şi până astăzi.
Autorul îşi exprimă cu sinceritate regretul de a nu fi putut cerceta, din varii motive, încă multe alte acte şi documente existente şi deci nu manifestă pretenţia de a fi exhaustiv în întreprinderea sa, viitori cercetători putând face acest lucru, în anii ce vin.
Profesorul I. D. Avârvări îşi manifestă mulţumirea pentru sprijinul competent dat de preotul prof. Ioan Canciuc, cunoscut cercetător al perioadei medievale a Istoriei Moldovei, de sfaturile reputatului prof. univ. dr. Ioan Caproşu. În redactarea lucrării a făcut apel la cercetările unor specialişti valoroşi, precum Neculai şi Emilia Zaharia, Alex. Păunescu, C. Ciocoiu, D. Urzică, Gh. Platon şi Victor Tufescu; s-a bazat, de asemenea, pe informaţiile date de unele rapoarte întocmite de Ion Ionescu de la Brad şi a folosit cu pricepere fondurile de documente publicate de Academia Română, cele de care s-a îngrijit Gh. Ghibănescu, Th. Codrescu şi Costăchescu.
Multe documente inedite au fost cercetate de autor, existente în arhivele judeţului, ale unor instituţii şi organizaţii economice locale (primării, şcoli spitale, biserici, IAS, CAP etc.). Prin această largă, profundă şi exigentă căutare şi interpretare, autorul stabileşte cu claritate atestarea documentară a satului Borolea (existând peste 150 de atestări documentare, potrivit pr. Ion Canciuc, în cartea sa „Protopopiatul Săveni”, Editura Axa, Botoşani, 2005) şi clarifică, în mare parte, cu dovezi clare, problemele legate de „Moşii, stăpâni, proprietari şi arendaşi”, despre vânzări şi cumpărări, din perioada 1522 şi până la „Marile reforme agrare din 1864-1865”, apoi cea din 1921 şi cea din anul 1945. Din anul 1991, ne arată procesul reconstituirii unor moşii, pe baza Legii 18/1991, reconstituirea unor proprietăţi şi constituirea unor alte proprietăţi în intravilan şi extravilan (conţinutul capitolului V).
Următorul capitol ne arată satul în catagrafii, iar în al VII-lea, este prezentat satul, locuitorii şi utilităţile. Se subliniază mereu ideea că Borolea este un sat răzăşesc „proprietatea moşiei este a mai multor răzeşi, având fiecare părţile lor deosebite” (pag. 82); „în sprijinul acestei aserţiuni vine mulţimea de documente existente în arhivele istorice de la Botoşani, Işi şi Bucureşti, ce dovedesc, fără nici un dubiu, că satul Borolea, în cea mai mare parte a perioadei feudale şi la începutul epocii moderne, a fost şi s-a menţinut sat de răzeşi. Ba, mai mult, cred că, afirmă mai departe autorul, satul şi-a păstrat acest caracter şi în primul sfert al secolului al XX-lea, în special sub aspectul muncii efectuate în devălmăşie” (pag. 83).
Capitolul VIII se ocupă, pe larg, de argumentarea modului cum se practica agricultura din an ul 1866 şi până prin anii 1960, cum se făcea cultura plantelor şi creşterea animalelor, cu rase şi efective. Sunt prezentate producţiile mici înregistrate în agricultura parcelară, cu mijloace tehnice neproductive. Exemplele date sunt edificatoare: 450 kg porumb la hectar, 8000 kg/ha cartofi, 450 kg/ha la floarea-soarelui etc. Pe măsură ce gradul de comasare a pământurilor sporeşte, mecanizarea putându-se face, producţiile sunt din ce în ce mai mari.
Sunt date ce arată povara grea pusă pe agricultori de cotele impuse, de distrugerea gospodăriilor mijlocaşilor şi ale burgheziei săteşti.
Industria sătească se baza pe folosirea unor resurse precum argila, lemnul, papura, stuful, paiele, ca şi cele oferite de păsări şi animale: ouă, carne, lână, piei etc. În 1949 se înfiinţează Întreprinderea naţionalizată Moara şi Presa de ulei „6 Martie” Borolea, comuna Hăneşti (pag. 107).
Capitolul IX se ocupă de instituţiile satului, organizarea administrativă şi despre buget, în perioada 1860-2006, iar în capitolul X, despre conflictele interne şi internaţionale, în care au fost implicaţi locuitorii satului Borolea.
Este evidenţiat efortul material al locuitorilor în sprijinul Războiului de Independenţă, sacrificiile eroice în cele două războaie mondiale, cinstirea eroilor, inclusiv prin realizarea unui monument, la care o contribuţie însemnată a avut-o chiar autorul cărţii (pag. 123).
Biserica, odoarele şi slujitorii ei sunt prezenţe, prin documente bine adunate şi alese, în capitolul XI şi cuprinde perioada 1845, mergând până în 2006. Aflăm eforturile făcute pentru construirea locaşurilor de cult, cum au fost administrate acestea şi cimitirele, modul cum au fost slujite de preoţi şi ce preocupări au avut membrii consiliilor parohiale şi adunările generale ale acestora.
Şcoala şi dascălii săi ocupă un loc important, ca factori principali de cultură. În satul Borolea şcoala este înfiinţată în anul 1865, în evoluţia ei înregistrându-se sincope, dar din 1888 se înfiinţează tot mai multe şcoli, în satele mici (de exemplu, şi în Zahoreni).
Sunt remarcaţi primii învăţători, primii absolvenţi şi apoi, cartea prezintă, personalităţi marcante ridicate din aceste localităţi: profesori universitari, doctori în ştiinţe, ofiţeri superiori etc. Din 1960, funcţionează şi o instituţie preşcolară, cu 20 de copii.
Căminul cultural are şi el rolul său, o bună perioadă de timp, în zilele noastre, rolul său a scăzut, deşi o bază materială bună încă există. Şi această situaţie şi-a găsit un important spaţiu în cartea prof. I. D. Avârvări.
Cartea prof. I. D. Avârvări reprezintă un serios şi util instrument ştiinţific pentru lărgirea informaţiilor privind istoria comunei Hăneşti, localitate cu rezonanţe remarcabile pe planul culturii botoşănene, datorită unor inimoşi intelectuali care se înscriu, prin fapte, cu faimă, în ceea ce s-a spus demult: Nasc şi la Moldova oameni!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5