ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 03 Apr. 2018
Autor: Mihai MAXIM
Publicat: 04 Apr. 2018
Editor: Ion ISTRATE                            

           O CLIPĂ DE GLORIE

         În anii de existenţă a CAER-ului, mărfurile româneşti erau binecunoscute pe piaţa sovietică. Mobila, îmbrăcămintea şi încălţămintea, produsele alimentare şi medicamentele noastre  erau la mare căutare. O vreme am avut chiar şi un magazin „Bucureşti” în Moscova. De obicei cererea era mai mare decât oferta şi nu de puţine ori exportam în Est ceea ce nu corespundea  exigenţelor Vestului. Utilaje petroliere produse la Combinatele din Ploieşti şi din Giurgiu extrăgeau aur negru în Tiumeni, locomotivele Diesel de la Craiova alergau sprintene pe magistralele feroviare ale ţărilor socialiste, iar autobuzele şi troleibuzele ieşite pe porţile Uzinei Autobuzul  circulau prin Sofia sau Kiev, ajungând până în îndepărtata Chină.

        După evenimentele din decembrie 1989  în România s-a impus o mentalitate păguboasă  privind relaţiile cu partenerul nostru de la Răsărit, renunţându-se prea uşor la poziţiile câştigate în deceniile anterioare prin eforturile diplomaţilor şi lucrătorilor de comerţ exterior. Bineînţeles că aceste poziţii au fost ocupate imediat de giganţii occidentali. Oricum,  industria noastră, aflată în declin abrupt, nu ar mai fi făcut faţă cererii. A existat însă un domeniu de activitate în care românii s-au impus temeinic şi au rămas pe piaţa externă şi după Marea Învălmăşeală:  construcţiile.  În anii cincizeci-optzeci ai secolului trecut tinerii noştri au abandonat satele şi s-au calificat pe şantierele naţionale, după care s-au perfecţionat la construcţia unor obiective civile şi industriale de mare valoare în ţări din Europa, Asia şi Africa,  vărsând în vistieria ţării miliarde de dolari. Numai contractele încheiate în anii optzeci cu GAZPROM – ul privind lucrările în Rusia, Turkmenia şi Armenia ne-au adus miliarde de metri cubi de gaze naturale. La începutul anilor nouăzeci întreprinderea  ARCOM, cea mai mare firmă românească de construcţii în străinătate, a construit în oraşul Maloiaroslaveţ, aflat la o sută două zeci de kilometri de Moscova, complexe de sere, blocuri de locuinţe şi obiective social-culturale. Participând la inaugurarea şcolii cu ocazia începerii anului  de învăţământ ( „Primul clopoţel”), Viktor Cernomârdin, atunci prim-ministru al Federaţiei Ruse,  i-a felicitat pe constructorii români pentru calitatea lucrărilor şi pentru respectarea termenelor de execuţie  şi le-a urat să construiască în fiecare gubernie rusă câte o „şcoală model”.

      La începutul anilor ’90 am primit un fax din ţară prin care mi se cerea să întâmpin la aeroportul din Moscova  şi să însoţesc la Erevan o delegaţie guvernamentală condusă de un ministru de la Construcţii. Beneficiarul armean al blocurilor de locuinţe ridicate  de noi în urma cutremurului din 1988 ne invitase pentru o evaluare la faţa locului a stadiului lucrărilor şi, mai ales, pentru a ne propune noi lucrări. Oferta era tentantă,  contractul urmând să fie plătit tot de GAZPROM. Vizita fusese minuţios pregătită de către ambele părţi. Ca atare din ţară a venit o delegaţie numeroasă: ministrul, un director de la firma de construcţii, un director de la Institutul de proiectări, specialişti  şi chiar ziarişti de la câteva publicaţii. Presa îşi luase în serios rolul de a patra putere în stat. La aeroportul din Erevan delegaţia noastră a fost întâmpinată cu mult fast. Armenii sunt un popor ospitalier şi ştiu să facă comerţ. Nu degeaba pe timpul puterii sovietice majoritatea locurilor – cheie din comerţul exterior din Uniune erau ocupate de armeni. După  schimbul de amabilităţi din salonul oficial al aeroportului, am ieşit cu toţii afară, unde ne aşteptau o Ceaika neagră şi mai multe maşini Volga. Băieţii de la protocolul ţării – gazdă au făcut repartizarea pe maşini şi în mod firesc, conducătorul delegaţiei a fost invitat să urce în Ceaika. Numai că ministrul nostru a refuzat cu obstinaţie să urce în maşina prezidenţială. Orice insistenţă a fost de prisos. Văzând că nici eu nu înţelegeam motivul refuzului şi insistam să nu le ofensăm pe gazde, ministrul, om cu mult bun simţ,  mi-a ripostat exasperat: Cum să urc, domnule,  în aşa o maşină? Ăştia – şi arată spre ziarişti – trimit în ţară poze cu mine în maşina lui Brejnev şi când ajung la Bucureşti  mă trezesc demis. Urcă dumneata în ea, dacă vrei să nu-i supărăm pe armeni.

   Pentru a înţelege reţinerea ministrului  trebuie să ne amintim ce a însemnat maşina Ceaika la sovietici şi care era atitudinea faţă de vecinul de la Răsărit  la noi în ţară imediat după 1990.

     Legendara maşină CEAIKA (ZIM 13), cel mai performant  automobil de lux sovietic, destinat vârfurilor nomenclaturii, s-a construit între anii 1959-1981 la uzinele din Gorki  (azi Nijni –Novgorod) şi Riga (azi Lituania), în doar trei mii de exemplare, beneficiind în timp de multe perfecţionări tehnice şi adaptări pentru creşterea confortului pasagerilor. O foloseau membrii  Biroului Politic, secretarii Comitetului Central, primii secretari ai partidelor din republicile unionale şi din regiuni iar, mai târziu, şi ambasadorii sovietici din unele ţări occidentale. Ca semn suprem de prietenie sau apreciere pentru merite deosebite, a fost dăruită  şi unor prim – secretari ai partidelor frăţeşti  sau personalităţi importante.  Astfel, Hruşciov i-a oferit-o lui Fidel Castro, iar Brejnev – Valentinei Tereşkova, prima femeie cosmonaut,  şi lui Pimen, patriarhul Bisericii Ruse, care se deplasa cu un NISSAN PRESIDENT, cadou de la japonezi, ceea ce nu dădea bine la drept – credincioşi.  Şi pentru a face impresie, maşina mai era folosită pe 7 Noiembrie sau de Ziua Victoriei de către comandantul parăzii militare din Piaţa Roşie.

      Însăşi denumirea maşinii avea o conotaţie propagandistică, cuvântul ceaika în limba rusă însemnând pescăruş,  care, împreună cu albatrosul, sugerează schimbarea în bine, optimismul. Din păcate supla pasăre de apă, aplicată pe grila radiatorului  maşinii, contrasta flagrant cu silueta puhavului Brejnev.

       După ce îşi făceau stagiul  de protocol, maşinile erau preluate de Casele de Căsătorie  din Moscova pentru a-i plimba pe însurăţei prin oraş, cu escale obligatorii la Mausoleul Lenin, la Mormântul Ostaşului Necunoscut sau pe Colinele Lenin, unde se făceau poze cu panorama oraşului.

      Gazdele au înţeles reticenţa şefului delegaţiei şi i-au oferit o Volgă neagră, iar în Ceaika am urcat eu împreună cu doi  ziarişti veniţi din ţară. În cele treizeci de minute cât a durat deplasarea până la hotel, am putut să mă bucur de confortul sporit al limuzinei şi să-i studiez interiorul.  Maşina era foarte spaţioasă: dacă se rabatau strapontinele din spătarul  locurilor din faţă, putea lua până la şapte pasageri. Tapiţeria elegantă era din piele. În portiere erau amplasate  butoanele cromate ale radioului, brichetelor, pârghii ale glisării ferestrelor şi altele, cărora nu am reuşit să le aflu rostul.        

     Mă simţeam ca un intrus. Ce căutam eu în această maşină  nomenclaturistă? Când am coborât am găsit răspunsul: simţisem foşnetul unei efemere clipe de glorie.