Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

 75  DE ANI DE LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1946 – 1947)

Ioan GRĂDINARU

 

 


 

      75  DE ANI DE LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1946 – 1947)

             

                                Consacrând victoria coaliției statelor Națiunilor Unite, alături de care s-a găsit  și România, în ultima parte a războiului, încheierea celui de-al doilea război mondial a presupus o intensă și prodigioasă activitate politico-diplomatică. Astfel, până la convocarea Conferinței de Pace  de la Paris s-au desfășurat o serie de acțiuni și întâlniri premergătoare.

        Cea mai importantă rămâne întâlnirea celor trei reprezentanți ai marilor puteri ale vremii :  I.V. Stalin, președintele Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., H.S. Truman, președintele S.U.A.  și W. Churchill, primul ministru al Marii Britanii, care a avut loc la Potsdam, în apropiere de Berlin, între 17 iulie și 2 august 1945.

        Scopul reuniunii la nivelul cel mai înalt al reprezentanților marilor puteri membre ale coaliției antihitleriste, era acela de a rezolva problema demilitarizării și dezarmării Germaniei, precum și punerea de acord în problema făuririi unei ,,păci trainice și a securității”, dovedindu-se astfel posibilitatea unei colaborări a celor trei  mari puteri în acest domeniu. Ulterior, au mai  avut loc întâlniri, dar la nivelul miniștrilor de externe, la Londra, Moscova și Paris.

        Întâlnirea de la Potsdam a hotărât instituirea unui ,, Consiliu al Miniștrilor Afacerilor Externe”, alcătuit din reprezentanții U.R.S.S., S.U.A., Angliei și Franței, care aveau misiunea de a pregăti tratatele de pace cu Germania și cu foștii ei aliați. Așadar, la Potsdam s-a pus de fapt, prin măsurile stabilite, bazele Conferinței de Pace de la Paris, ale cărei lucrări au început la sfârșitul lunii iulie 1946..

        Definitivarea și dezbaterea proiectelor tratatelor de pace cu cele 5 țări foste aliate ale Germaniei ( Bulgaria, Finlanda, Italia, România, Ungaria ) au constituit fondul tratativelor miniștrilor de externe de la Paris din aprilie-iunie 1946, toți au ajuns  la un acord deplin privind retrocedarea Transilvaniei  către România.

               Conferința de Pace și-a deschis lucrările pe data de 29 iulie 1946 la Paris, în sălile Palatului Luxembourg, unde au participat cele cinci mari puteri ( S.U.A., U.R.S.S., China, Marea Britanie, Franța ), cărora li s-au adăugat alte 16 state, care constituiau ,, puterile aliate și asociate” (Austria, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua-Zeelandă, Norvegia,  Țările de Jos, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sus-Africană, Ucraina și Iugoslavia )

        În  ceea ce-i privește pe reprezentanții țărilor învinse (Italia, Finlanda, România, Bulgaria și Ungaria ), acestora li s-a dat posibilitatea expunerii punctului lor de vedere, și-au putut spune părerea și observațiile lor chiar în cursul discuțiilor. Invitarea la Conferință a statelor care au luptat alături de Germania a fost considerată ca o expresie democratică  a desfășurării lucrărilor.

        Din derularea lucrărilor a rezultat însă că rolul decisiv a revenit de fapt reprezentanților celor patru mari puteri (S.U.A,U.R.S.S., Marea Britanie și Franța ), în timp ce reprezentanții statelor aliate și asociate au  avut un rol secundar. Această stare de lucruri era o consecință a faptului că proiectele tratatelor de pace  au fost elaborate de către reprezentanții guvernelor celor patru mari puteri, fără a se consulta ceilalți aliați și asociați, nemaivorbind de statele învinse.

        Ceea ce a influențat în mod decisiv atitudinea celor patru mari puteri față de celelalte state, aliate sau foste inamice, a fost caracterul regimurilor lor politice, regimuri în care atât influența Uniunii Sovietice, pe de o parte, cât și cea a S.U.A., a Marii Britanii și a Franței, pe de altă parte, au fost decisive.

        De atunci, în țările în care au ajuns trupele sovietice, regimurile politice erau de tip comunisto-totalitarist. Practic, zăbrelele cortinei de fier au apărut în linii precis conturate, limitele orizontului  ,,roșu” erau previzibile, așa că într-o formă sau alta, mai fățiș ori mai camuflată, lucrările Conferinței de la Paris au devenit teatrul unei confruntări directe între cele două sisteme social-economice diametral opuse, în curs  de delimitare.

        La lucrările Conferinței de Pace au participat aproximativ 1 500 de delegați, limbile oficiale în care s-au desfășurat lucrările au fost engleza, rusa și franceza. Delegația României a fost compusă din 73 de membri, inclusiv ziariști, din care 13 erau delegați principali și era condusă de Gheorghe Tătărăscu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de externe.

        Delegația română a sosit la Paris în ziua de 11 august 1946, iar la 13 august șeful acesteia, Gheorghe Tătărăscu, a expus, în fața plenului Conferinței de Pace din sala Berthelot , poziția României față de problemele care stăteau în fața Conferinței, prezentând, totodată și un  Memoriu în care erau formulate o serie de amendamente și cereri cu privire la Tratatul de Pace ce urma să fie semnat.

         Declarația șefului delegației  a produs o impresie deosebită în cercurile politice și diplomatice, acestea evidențiind înțelepciunea, sobrietatea și modul elevat în care a fost prezentat. Secretarul de stat al S.U.A., J.F. Byrnes, a apreciat că participanții au ascultat cu interes cele expuse și a dat asigurări  delegației române ,, că membrii Conferinței vor studia cu grijă Declarația”, aspect care nu se va regăsi în nici un fel în prevederile Tratatului de Pace semnat de România.

        La 10 octombrie 1946, Conferința de Pace de la Paris a dezbătut, proiectul Tratatului de Pace cu România, lucrările  fiind prezidate de reprezentantul Uniunii Sovietice, M. V. Molotov, care a evidențiat efortul armatei române în războiul dus  alături de Națiunile Unite, subliniind că ,, noi toți recunoaștem că e necesar și just a rezolva, prin Tratatul de Pace, chestiunea Transilvaniei de Nord, într-un mod care să corespundă intereselor vitale și dorințelor poporului român”.

        O dată cu încheierea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris, la 15 octombrie 1946, forumul de la Paris al celor 21 de state aliate și asociate și-a înaintat recomandările Consiliului Miniștrilor de Externe al marilor puteri, care și-a desfășurat lucrările la New York între 4 noiembrie  și 11 decembrie 1946.  Definitivarea Tratatului de Pace dintre România și puterile aliate și asociate a avut loc în timpul lucrărilor Consiliului Miniștrilor de Externe ai celor patru mari puteri de la New York.

        Cu toate clauzele grele prevăzute în Tratatul – proiect, cu toate modificările făcute de către  ,,cei patru mari”, România l-a acceptat, nu se putea altfel, țara era ocupată de armata sovietică. Istoria s-a repetat, în 1918 s-a semnat pacea de la Buftea și București, atunci România era ocupată de Germania. Președintele Consiliului de Miniștri dr. Petru Groza, sublinia : ,, Tratatul, cu părțile lui luminoase și cu părțile lui umbroase, este un act ce trebuie acceptat”.

        Delegația română desemnată pentru a-l semna era  format din Gheorghe Tătărăscu, vicepreședinte și ministrul de externe , șeful delegației, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul justiției, Ștefan Voitec, ministrul educatiei naționale și alții. Semnarea Tratatului de Pace dintre România și puterile aliate și asociate a avut loc la 10 februarie 1947, la Paris,  în palatal Ministerului Afacerilor Externe, solemnitatea a fost condusă de către Georges Bidault, ministrul de externe al Franței. 

          României, a cărei armată a luptat timp de aproape 9 luni alături de trupele Națiunilor Unite , împotriva forțelor Germaniei naziste și ale Ungariei horthyste, plătind un enorm tribut de sânge, prin Tratatul de pace s-a refuzat statutul de stat cobeligerant, impunându-i-se, în schimb, plata unor uriașe  despăgubiri de război.

           BIBLIOGRAFIE :

  1. ROMÂNIA ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, vol.3, Editat de Comisia Română de Istorie Militară, Editura Militară, București, 1989.
  2. Winston Churchill , Al doilea război mondial, traducere Any și Virgil Florea, Editura  SAECULUM  I.O., București, 1998.
  3. Lothar  Gruchmann,  Al doilea război mondial. Strategie și politică, Editura RAO, București, 2011.

 

                       



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5