Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 6 (138), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

O gură de aer sub cupola Istoriei

Primit pentru publicare: 08 Iun. 2020
Autor: Prof. Gruia COJOCARU, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 09 Iun.  2020
© Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

O gură de aer sub cupola Istoriei

Motto:
Urăsc indienii. Sunt un popor animalic cu o religie animalică. Foametea a izbucnit din propria lor vină, pentru că se înmulţesc ca iepurii – Winston Churchill

 Dacă statul, prin instituțiile abilitate, condamnă un regim sau altul, eu, cetățeanul – mai mult ori mai puțin turmentat, uneori – sunt obligat să iau act de noua realitate, nu să mi-o asum,  diseminând -o! În Era Roșie am privit cu scepticism înfierarea regimului burghezo-moșieresc cu mânie proletară, și n-aș zice că debordez de entuziasm astăzi, când aristocrații zilei – care s-au dezbrăcat de haina purpurie pentru o pereche de blugi prespălați, vegheați fidel de niște colanți apetisanți – au descoperit un nou regim de tristă amintire. Personal,  când se vehiculează existența unui anume regim criminal, sugerându-se că, vezi doamne, ar exista o alternativă nepătată de cinism galopând în sânge, mă văd obligat să încerc un surâs…

Vă propun, așadar, o călătorie fulgurantă (fără plasă de siguranță și mască de protecție!) înspre vremuri lipsite de regim criminal. Prima haltă: Epoca Pietrei. Nu știm prea multe despre începuturile ființării noastre pe Pământ, însă, datorită nevoii omului din Preistorie de a obține hrană doar printr-un efort comun al supraviețuirii,  acei strămoși chiar erau forțați să trăiască în frățietate, cu excepția momentului când, în lipsă de alte resurse, se înfruptau din ai lor semeni (vulnerabili), dacă nu le erau la îndemână confrații altor cete… Dar, să mai facem un salt, până în Antichitate. Din toate izvoarele, scrise ori nescrise, am putea identifica vreo urmă/dovadă fără sânge criminal?! Să fie suma cuceririlor de teritorii și populații, pigmentate de asasinate, precum cele în care au căzut Cezar ori Burebista, un cadou al armoniei?!… (Cazuri similare au umplut zeci de volume, nu e cazul să insist.)

Nu am timp de răspunsuri, vorba maestrului Sorescu, așa că abia(…) am timp să pun întrebări despre… Evul Mediu. Da, aici, stăm mai bine, cu fratele care frânge gâtul fratelui pentru un tron, o casă, ori o palmă de pământ, fratricidul, atât de dulce în Antichitate, devenind acum piesă de mobilier în orice palier al feudalismului… O țesătura socială creată de vecini, prieteni, aliați și rivali, care schimbau taberele după cum jucau interesele momentului, ce mai, o splendoare!!! O, dar vine Renașterea, unde mișcarea culturală penetra adânc zidurile ignoranței, iar personalități de talia lui Petrarca, Leonardo da Vinci, Giotto și Michelangelo  uluiau roata timpului. Dar cine lucra lângă Renaștere? Ei, cine, doar tribunalul ecleziastic al Inchiziției, specializat într-un soi de tortură care, firește, n-avea nimic comun cu regimul criminal… Apoi, pe măsură ce orizontul cunoașterii s-a potențat, își face loc Revoluția industrială, unde munca fizică pierdea teren în raport cu procesul mecanizat. Evident că, prinși de trecerea graduală înspre mașinism – motor cu aburi, metalurgie, țesătoria suveicii zburătoare – deținătorii resurselor erau ocupați, ca și acum firește, de binele colectiv, fairplay-ul lovind mortal  regimul criminal crescut natural de Istorie…

De-acum suntem pe-aproape în ale noastre meleaguri, Epoca modernă fiind prinsă ușor și în căușul copilăriei bunicilor mei. De la momentul Vladimirescu și până-n ’18 am exersat viguros ființarea într-un regim necriminal – împlinit rotund de amprenta Primului Război Mondial –, inutil să mai deschidem arhiva… Dacă tot am navigat până-n Epoca contemporană, să îngăduim o clipă în perioada interbelică. Ce-ar fi să răsucim în traista timpului noaptea cuțitelor lungi și epoca stalinistă – reflexe totalitare unanim condamnate de decenii?… N-ar avea niciun rost, câtă vreme șuvoiul de sânge ar îneca pacea cuvintelor! Bine, să pășim atunci senin în patria democrației. Nu în Atena, măcar că acolo s-a cristalizat prima formă clasică de democrație, mi-e teamă că în secolul lui Pericle, când a izbucnit și Războiul peloponesiac, s-ar supăra femeile, robii și emigranții (mă rog, veneticii!) pentru absența drepturilor din lăuntrul cetății. Aș prefera mai degrabă Anglia – spațiul de baștină al ideilor liberale. Firește că n-am să cobor, pentru confortul spiritual, până-n Constituția din anul 1215, dar nu din lipsă de considerație pentru libertatea și securitatea cetățeanului – nici un om liber nu trebuie arestat, închis sub pază, deposedat de bunurile personale, înjosit, prigonit sau pedepsit cu alte mijloace decît cele prevăzute de lege –, ci pentru că, tocmai în spiritul documentului în cauză (Magna Charta Libertatum), pândesc mai mereu prădătorii de top, care sfâșie captura cu cinismul Lupoaicei (Isabella Franței, devenită regina Angliei)…

Rămân în maturitatea secolului XX, scormonind prin măruntaiele colonialismului britanic, generator de foamete, cu precădere în India… Care foamete? Imperiul Britanic a adus prosperitate pe Pământ prin regimul său democratic! Da, așa o fi, dar asta nu ne împiedică să constatăm că, în numele mercantilismului, englezii au regizat sistematic (cu precădere) în India, între anii 1770 și 1943-1944, un genocid prin înfometare similar cu holodomorul lui Stalin în Ucraina, soldat cu milioane și milioane de morți. Fără îndoială, Imperiul Britanic, care a ajuns să domine aproape o pătrime din suprafața Globului, a livrat destule elemente de inovație, ce în timp au generat progres în întreaga omenire, însă cu prețul subjugării și spolierii multor popoare. Își închipuie cineva că cea mai veche civilizație de pe Pământ, India, avea nevoie de binefacerile colonialismului britanic pentru propria dezvoltare?! Circulă astfel de inepții – inclusiv despre caracterul civilizator al romanilor în teritoriile cucerite în Antichitate –, care nu țin seama că oprimarea unui popor îi zăgăzuiește energia creatoare, frânându-i ascensiunea, în vreme ce opresorul, sporindu-și permanent bogăția, devine un portstindard administrativ, economic și cultural chiar în textura teritoriului pe care l-a capturat prin forța armelor.

Scrisă de biruitori, în corăbii colorate distinct, Istoria redactată în spațiul occidental l-a plasat pe Tătucu’ Roșu în zona criminalității, dar a uitat să-i dea Vulpoiului aristocrat din familia Ducilor de Marlborough, alături de Premiul Nobel pentru Literatură, și Trofeul Cinismului în pocal de sânge. Or, poate n-oi fi prins nuanța, când juriul din Academia Suedeză a luat în calcul decernarea premiului suprem din literatură, în anul 1953, pentru strălucita sa oratorie în apărarea valorilor umane, uitând în frenezia înfrângerii naziste că și locuitorii Bengalului din India Britanică erau urmașii lui Homo sapiens?!… 

În loc de concluzie, mă gândesc la afro-americanul din Minneapolis, George Floyd, cu grumazul zdrobit de genunchiul alb al polițistului din inima statului Minnesota, Statele Unite ale Americii. Oare dacă actul criminal – pentru care s-au inflamat violent segmente importante ale populației americane, generând haos și dezastru – se petrecea într-un stat totalitar, mai era privit ca un accident?! Iar  polițistul/milițianul în cauză nu era catalogat –  de către democrații de serviciu ori din servicii! – ca fiind instrumentul forței în slujba unui regim criminal?! (În speța  uciderii  lui George Floyd, modificarea încadrării juridice – din omor fără premeditare în omor voluntar, cu complicitatea celorlalți trei polițiști – este un act clasic de creare a unui eșapament pentru stingerea furiei populației. Altfel, în absența înregistrării video a crimei, polițiștii în cauză n-ar fi avut nicio problemă cu Sistemul – în America și oriunde pe Terra! – fapta pierzându-și conținutul departe de hățișurile reci ale justiției.)

…Dar, bine c-am descoperit atâtea locuri pe Pământ cu sisteme sociale oneste, trudind permanent în slujba cetățeanului! Deja îmi fac bagajele. O să evit China, câtă vreme – din rațiuni pragmatice, de neacceptat în Vest – regimul lui Xi Jiping demolează bisericile mai iute decât le vând, le închid ori le dărâmă germanii. Veți primi o carte poștală, când ajung la destinație, cu mulțumiri (se-nțelege!) pentru cei care m-au luminat. Iar dacă cineva dorește să mă întâlnească, mă va afla, negreșit, acolo unde George Bowling – unul dintre eroii orwelliani – a (re)găsit o gură de aer…