Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    O lume cumva fericită; Eleva lui Corneliu Baba, Maria Cernătescu

    Prof. Dr. Ion Predescu, Membru USR
    _____

    O lume cumva fericită;

    Eleva lui Corneliu Baba, Maria Cernatescu, sub zodia lui mysterum fascinans, ca genotext si fenotext, fascinează generatiile lexemelor clitice, inițial serafice.

    Omul, prin elocința din a domina lumea, riscă să se înstrăineze de ea. Prin opera lui, de creator, de fiecare clipă, de medițatie și imaginar,de artist, propune reconcilierea. Viața în sine și viața ca discurs cultural al doamnei Maria Cernătescu locuiește în ceea ce se numește dreptul stilului de adevăr.
    Profesoară de arta plastică la Colegiul Alexandru Lahovari instituie liniștea din muzeul imaginar al imaginilor. Originalitatea instrumentalizării aduce desenului și culorii memorabilitate.
    Liceenii doamnei profesoare aveau percepții pe zone cognitive, care duceau spre istoria științei și mai puțin spre critică și istoria artei.
    Atunci ambientalul însemna grijă, o tehnică autentică de prezentare și reprezentare, spre obiecte și obiectualitate, istoria artei creând țesătura spre evaluarea distanțelor, profunzimilor, dimensiunea volumelor, după principiul lui E.Panofsky, perspectiva ca o formă simbolică.
    Discutam apoi despre paradigma piagetiană, a raportului emitator-receptor, când elevul are 5-8clase si 9-12 clase, intre 8 si 18ani. Discursul didactic al profesoarei Maria Cernatescu, al artistului plastic si poetului se poate circumscrie în sintagma, o lume cumva fericită.
    Elevi,între luciditate si spatiul securizant al reveriei, între instrumentalizare, care se rezolvă în inefabil, sunt si cititorii textelor poetice ale profesoarei.

    Eleva lui Corneliu Baba, sub zodia lui mysterum fascinans, ca genotext si fenotext, fascinează generațiile lexemelor clitice, inițial serafice, ca o formă de incipit.
    În lumea aceasta, cumva fericită, pornind de la fără mister, studiu, să spunem, până la cu mister, împlinirea lui, firele se aleg prin aducerea la concept, la ființă.
    Ființa unui cuvânt, ființa unei pietre, ființa unui sunet, ființa unei culori. O lume a diminetilor poeziei, preromantică sau romantică, gramaticalizată sau mai puțin.

    Cu obiecte ale erosului, ca forme ale discursului indragostit…cu fericirile lexemelor;

    • Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă,
    • Într-o iarnă care curge de limanuri neatinsă,
    • Alb copac în dans frenetic cu a’nclestare-n agonie,
    • Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie.
    • Tot alerg pe-un vârf de munte, pe un prag cioplit în stâncă,
    • Să-mi măsor și îndrăzneala, ceruită-n vale-adâncă,
    • Dans de viață mă prăvale dinspre toamnă, înspre iarnă,
    • Ca un ochi ce se zidește, într-un ciob dintr-o lucarnă.
    • Mă dizolv fără oprire într-o sferă ispitită,
    • Ca o luptă nepierdută dintr-o rundă iscusită,
    • Încleștări nimicitoare și amaruri înecate,
    • Pe o mare iscodită printre valuri nesecate.
    • Mi-am ascuns adânc în mine hoarde mari de agonii,
    • Ce se pierd prin firul nopții, o sfârșire în chindii,
    • Alb inel din timpuri mute mă-nfășoară cu miresme,
    • Ca un cântec dintre veacuri și mirosuri de pricesne.
    • Sunt o floare dintr-o „țarnă ”, sunt lumină în străfunduri,
    • Sunt un cântec dintr-o iarnă, sunt o apă cu tumulturi!

     

    Un concept indelebil;

    • Atingeri
    • Îmi arcuiesc spre cer privirea
    • Și mă înalț pe vârfuri să ating
    • Mai neagra stea, să-mi dea primirea
    • Într-un apus de răsărit, să-l plâng!
    • Fraternizez cu gânduri de tăcere,
    • Să fiu dorință într-un vârf de cer,
    • Primirea mea în oaste cu durere
    • Mă face primitivă-n dorul ler!

     

    Timpuri crepusculare;

    • Stau în timp și în furtună
    • Stinsă mă frâng într-o humă ce curge în ierni nesupuse,
    • Prinsă în zbateri, mă-mprăștii legată cu hamuri nestrânse,
    • Mai gust doar o clipă, să simt amăreala în dulci sloboziri,
    • Deșartă-i vâltoarea ascunsă de ochii sortiți în zidiri.
    • Mă doare strânsoarea, în rugă de seară mă scutur de ea
    • Și lunec timidă pe raze de lună, visând a crea,
    • Un dans în lumină, prin pașii de noapte aprinși de un foc
    • De gânduri tivite, în flori miruite cu-n dram de noroc.
    • Și dorul strivit în furtuna din suflet, mă arde și sper,
    • C-ascunsă-i dorința ce spală obolul din cupa de fier,
    • Sihastră-i voința de-a duce-n adâncuri dureri ce nu mor,
    • Și-oi trece cu urme prin huma desprinsă din albul mosor.
    • Și spaime nespuse din noapte s-or pierde în zi plumbuită
    • Și setea în viață zidită, va arde pe-un altar, neclintită!
    • …………………………………………………………………………
    • Iar vecerniile de doruri m-or trimite-n tăuri sumbre,
    • Și sfințită-n miruire, voi fi anotimp, niciunde,
    • Doar clipitele din neanturi vor slăvi furtuni, iubire,
    • Când voi trece-n zboruri dalbe peste-a lumii otrăvire.
    • Flori de rouă înghețată, răsucite-n funii strânse,
    • Mă vor primeni în simțuri cu arcușuri neatinse
    • Și-o să ard pe-un altar de stele în miresmele de muguri,
    • Și-o să fiu o simfonie, necântată-n vis, pe ruguri.
    • Cu un zâmbet de culoare, voi spăla sfințitul munte,
    • Și-oi tivi cu o privire, scrisul cu pecete-n frunte,
    • Inima o voi scălda în murmur de vioară spartă,
    • Să ascult rebelă-n șoapte, drumul pietruit de soartă.
    • Și-nsetată-n zboruri stinse, stau în timp și în furtună,
    • Ca să trec prin pragul vieții, alte praguri mă adună!

     

    Muzica timpurilor de altădată;

    • Vis de primăvară
    • Întoarce Doamne timpul sorții cenzurat în ceasuri
    • Și îmi deschide porți pe drumuri pietreuite-n vrafuri,
    • Și nu-mi cânta în orga vremii lucruri prefăcute,
    • Că sunt cascadă-n toamnă gri și-n gânduri nevăzute.
    • Mai dă-mi o clipă din vâltoarea care-mi cere-obolul,
    • Dă-mi curajul ce îmi fuge când trupu-mi cere solul,
    • Și nu mă legăna în visuri doar ca încercare,
    • Că sunt un timp legat în dor, și-atât de mult mă doare!
    • Mai prinde-mi, Doamne, stâlpul vieții-n armonii celeste,
    • Când mă desparți de lutul greu și Tu nu-mi dai de veste,
    • Mă ia de aripi care-s frânte și m-amăgesc cu semn
    • Trădat în ere cabaline și parfumat îndemn.
    • Mai cântă-mi, Doamne, cântul de sirenă înecată
    • Și lasă-mă pe țărmul vieții, să mai gust o dată,
    • Un zbor sortit, un zbor visat cu aripi desfăcute
    • În zori deschiși în curcubeu, în toamnele pierdute.
    • Și-apoi, mă ‘nalță-n cerul Tău amăgitor și neștiut,
    • Să-mi odihnesc tot sufletul, în răi visat și prefăcut.

     

    Fuentehovehuna românesc;

    • Sarabanda pământului
    • Pământul mă pândește din zorii cu mireni
    • În vechea sarabandă, cu anticii sileni,
    • Mă amețește jocul cu ramă-n palimpsest,
    • Ce-adulmecă ninsoare spre zborul ce-l opresc.
    • Pământul mă cernea cu-nversunare rară,
    • Prin flori de stei în nea, uimirea să-mi răsară,
    • Și-n veșnicul alai în contopiri de ghețuri,
    • Mă nasc în zbor bălai deasupra unor cețuri.
    • Pământul grav îmi cere în verde de cucută,
    • S-ascult tristețea sa, când lumea nu-l salută
    • Și-mbrățișarea grea cu fâlfăiri de steaguri,
    • Mă primenește-ascuns în dulcele din faguri.
    • Pământul mă îmbie cu stinsele-i priviri,
    • Să mă înghită-n noapte, cu-ascunsele-mi simțiri
    • Și îmi tot cere-n ziuă un mugure pe altoi,
    • Dar nu-i trimit solie, respir încă noroi.
    • Pământul mă tot vrea în timpul care curge
    • Și frică mi-e de el, că-n timp, tot mă va frânge!

     

    Senzorialitatea ca teză și antiteză;

    • Tropot de ceardaș
    • În ape tulburi, răzvrătite în iubire,
    • Se îngânau dorințe-nchise de ocnaș,
    • Îmi răsfrângeau amurgul presărat în mine,
    • Cu vânzolirea unui tropot de ceardaș.
    • Pășeam pe-o punte suspendată în vâltoare
    • Și căutăm pierdutele văpăi de-argint,
    • Cu ochii necuprinși, zăgăduiți în mare,
    • Ce-mi născoceau în vrăji, culorile-n absint.
    • Și aruncăm în ape o salbă de văpăi,
    • Să-nghită-n nesfințire, o vrajă cu trident,
    • Lunaticele stime mă urmăreau, călăi,
    • În marea din amurgul, ce-l înghițea latent.
    • Și valuri răzvrătite, pe punte mă inundă,
    • Cu-amurgul tropotind, în mare să m-ascundă!

     

    Clasicitatea și bibliografiile metamorfozate ale lui Corneliu Baba;

    • Poem cu aldine
    • Un poem rescris în noapte cu aldine nezvântate,
    • Spune o poveste veche printre lacrimi nesărate
    • Și cu taine smălțuite în perdeaua vremii grave,
    • Mă alungă-n colbul aspru, ferecându-mă-n baraje.
    • Lin coboară hoață lună ostenită-n taina lumii,
    • Ce tot cere vama albă la ferestre cutumii,
    • Se apleacă-n neputințe, împletite pe caiere
    • Și deschide o cutie-a răzvrătirii în cădere.
    • Luna joacă-n stări de aur prin zenituri de aramă
    • Și își varsă recea umbră într-un colț pierdut în toamnă,
    • Tremurândă în osârdii, lasă veacul să ne toace
    • Și în galbenul de ceară, prinde stelele sărace.
    • Stau smerită în lumina astrului ce mă veghează,
    • Despicând într-o tăcere, umbre vechi ce mă vânează,
    • Printre rândurile scrise din povestea cu aldine,
    • Soarbe-n pânda-ngălbenită, visuri sterpe să m-alinte.
    • Un poem cu pală rouă parfumată cu iubire,
    • Strânge infinite clipe în celestele potire!

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5