Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.8 (152), August 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

O relecturare a poetului naţional
Alex Ştefănescu ,,EMINESCU, POEM CU POEM”

Primit pentru publicare: 19 Aug. 2021
Autor: Vasile GĂUREAN, redactor la Revista Luceafărul
Publicat: 20 Aug. 2021
© Vasile Găurean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

O relecturare a poetului naţional
Alex Ştefănescu ,,EMINESCU, POEM CU POEM”

Pe o sumă relativ consistentă, am reuşit să intru în posesia elegantei editări în două volume, numită mai sus, la care am râvnit de ceva vreme. A meritat şi este o bucurie să o parcurg, întrucât este genul de critică literară pe care-l agreez. Pretenţiile mele (cumpărând o aşa lucrare), cer: competenţă, informaţie bogată, rigoare şi capacitatea de a zâmbi din când în când. Austeritatea criticii literare, pentru care am putea da multe exemple, este fatiguantă pentru o anume etapă a vieţii.
Autorul se confesează: ,,Am lucrat la această carte patru ani. Patru ani am locuit în viaţa lui Eminescu. Nu în biografia lui, ci în viaţa lui, care era poezia. A fost frumos, a fost foarte frumos, dar acum m-am întors la viaţa mea.” A fost nevoie deci de un efort perseverent. Nu a fost vorba de o simplă lectură, ci de ,,un studiu atent, vers cu vers, sintagmă cu sintagmă, cuvânt cu cuvânt”:
Există Cărţi , cum este Sfânta Scriptură, care nu pot fi înţelese corect numai cu mintea noastră şi este nevoie de tâlcuitori cum au fost Sfinţii Părinţi sau alţi cercetători avizaţi pentru hermeneutica textului. La fel este cazul pentru autorii deosebiţi. Ca şi multă altă lume, însuşi Alex Ştefănescu se confesează că nici domnia sa, de pildă, nu a înţeles de la început lirica lui Nichita Stănescu şi, după un efort intelectual mai intens, a depăşit această fază şi chiar a scris o ,,Introducere în poezia lui Nichita Stănescu”, spre a o face accesibilă tuturor. Acesta este şi cazul poeziilor eminesciene, care, deşi nu sunt criptate, merită a fi înţelese cât mai bine, atât ca sens, cât şi pentru împrejurările care le-au generat (ceea ce numim geneză). La un loc, e vorba de un regal de frumuseţe literară şi spiritualitate. Eminescu nu e doar cel mai mare poet al românilor, ci un reprezentant de seamă în Panteonul liricii universale.
O părere semidoctă, cu ceva răspândire şi pe la noi, socoteşte că s-a spus totul în chestiunea hermeneuticii textului eminescian şi nu e nevoie de altceva: ,,Ce au, dom’le, toţi cu Eminescu?” (voind a spune ,,chemaţi şi nechemaţi”); ,,Nu s-a scris destul despre Eminescu? Crezi că o să găseşti interpretări mai originale ale operei decât cei dinanitea ta?”(pag.11). Abordarea textului eminescian pare astăzi -şi este negreşit– un act de curaj. Nu setea de originalitate l-a condus pe autor în demersul său, o sete păguboasă, care duce adesea la falsificări ale temei, cum însuşi mărturiseşte, ci din dragoste pentru creaţia eminesciană: ,,M-a surprins încă o dată, frumuseţea fără seamăn a poeziei lui Eminescu” -se confesează domnia sa. (Îngăduit să-mi fie a spune că această stare sublimă am trăit-o şi eu lucrând la paralela ,,Eminescu şi Ovidiu, sub raza aceluiaşi Luceafăr” şi o poate retrăi oricine insistă a intra pe porţile stihuirii sale.)
Lumina lui Eminesnu este una care creşte de-a lungul vremii, una care sporeşte în mărime, înţelegere şi frumuseţe. După o sută şi mai bine de ani, avem altă viziune asupra poetului naţional, o altă înţelegere, mai profundă. Unii o vor închisă într-un sipet şi uitată, deşi răspunde exact vibrărilor inimilor noastre din al XXI-lea secol.
Am socotit imperios necesare aceste clarificări, pentru a înţelege mai bine demersul critic al acestei ultime mari lucrări de eminescologie.
Primul volum cuprinde exegeze ale criticului asupra poemelor antume, iar al doilea asupra postumelor. Poemele utilizate pentru citate au fost adăugate integral într-o Addenda finală şi au fost luate în totalitate din ediţia critică realizată de Perpessicius în 1939 (Fundaţia pentru literatură, ,,Regele Carol al II-lea”).
Departe de a face doar o relecturare şi a interpreta textele în manieră proprie, criticul literar face probaţiunea unei cunoaşteri impresionante a tot ce s-a scris valoros despre lirica eminesciană şi împrejurările în care au fost elaborate creaţiile poetului. Aşadar, avem o critică literară la cele mai înalte standarde ştiinţifce, pe măsura vremii în care am ajuns.
Există câteva linii generale pe care criticul le urmează în ţesătura analizei. Una din ele este devoalarea surselor muzicalităţii eminesciene. Faptul că multe astfel de texte au ajuns romanţe nu este un merit neapărat exterior textelor, fiindcă există o muzicalitate interioară intrinsecă a versurilor, la care a cugetat dintru început, cu probabilitate, şi Eminescu.
În exegeza exercitată asupra poeziilor începuturilor literare eminesciene, Alex Ştefănescu merge în general pe linia antecesorilor în chestiune, făcând unele observaţii suplimentare.(Tânărul poet -avea 16 ani atunci- ezitase asupra versului ,,Metalica vibrândă a clopotelor jale”, ,,Nu-i plăcea” -conform mărturiei lui Th. Stefanelli din 1914. Criticul literar se întreabă: ,,…a tresărit el însuşi auzind sunetul nemaiauzit al poeziei eminesciene şi primul lui impuls a fost să-l respingă?”)
Fiecare poem(micropoem ) analizat ar merita să fie adus în faţa domniilor voastre cititorii, dar m-am oprit la două. ,Pajul Cupidon” şi ,,Departe sunt de tine”, spre a oferi câteva mostre din analiză.
Cea dintâi (pag.98) este similară ca atitudine, poeziei galante din antichitatea romană şi Evul Mediu târziu. Eminescu priveşte cu bunăvoinţă şi amuzament neseriozitatea dragostei. Starea sa de spirit este-de data aceasta-franţuzească, nu germană. Poetul se află rar într-o asemenea dispoziţie”;..un fel de îngăduinţă de matur care se joacă şotron cu copiii.”(,Pajul Cupidon, vicleanul/ Mult e rău şi alintat/ Cu copii se hârjoneşte/ Iar la dame doarme-n pat”)
Zice criticul:,,E un mod specific românesc de exprimare a simpatiei prin bruscare verbală” (oximoronică-n.n.) întâlnit şi la T Arghezi, G. Arion, N. Steinhardt (,Ia spune-mi mă, bandit de popă…”
„Cupidon -spune Alex Ştefănescu- îl anticipează pe Cătălin din Luceafărul”; .,De altfel, pe parcursul poeziei, el nici nu rămâne personaj, ci devine treptat o abstracţie, devine dragostea însăşi, imprevizibilă…devine încurcătura pe care o provoacă iubirea în viaţa unui om”; ,,Cupidon, în viziunea lui Eminescu, este mai degrabă o idee, decât un personaj”.
,,Femeia are -dacă se poate spune astfel- un Cupidon la purtător, devine ea însăşi un Cupidon când împrejurările o cer”…,,capabilă să trimită (prin farmecele personale n.n.)săgeţi în bărbatul care îi place.”: ,,Gât şi umere frumoase,/ Sânuri albe şi rotunde/ El le ţine-mbrăţişate/ Şi cu mâinile le-ascunde.”
,,Poezia place prin contrastul dintre gravitatea poetului şi exuberanţa sa de ocazie.”
*
În registru opus este elegia ,,Departe sunt de tine” (,,Departe sunt de tine şi singur lângă foc/ Petrec în minte-mi viaţa lipsită de noroc/ Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,/ Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.”) Redăm fragmente de analiză:
,,…instantaneu al melancoliei unui om care şi-a încheiat viaţa şi o recapitulează”;
,,Eminescu foloseşte inspirat verbul ,,a petrece”, nu ,,a-şi aminti” pentru a da de înţeles că este vorba mai mult decât o simplă retrospectivă şi anume de o retrăire.”
,,Constantin Noica, poate cel mai bun cunoscător al limbii române din câţi au vorbit vreodată această limbă, a fost şi el interesat de misteriosul cuvânt ,,petrecere”, căruia i-a inventariat toate sensurile, de la acela de ,,a însoţi pe cineva” (l.-a petrecut până la poartă)- şi până la acela de ,,a muri” -(s-a petrecut din viaţă”).
Legat de geneza poeziei, reputatul critic bucureştean arată că anul 1878, anul datării poeziei, este primul an de când poetul se afla la Bucureşti. Depărtarea de Veronica Micle, de Iaşi, obstacolul spaţiilor ce se interpun, dau sentimentul ,,de pierdere iremediabilă a iubitei şi de încheiere a unui capitol de viaţă, dacă nu a vieţii cu totul”
,,Eminescu avea propriul său fel de a iubi, fără legătură cu situaţiile din viaţa reală”…,,preferinţa lui era să iubească fără speranţă”; ,,femeia idolatrizată de el este sau una pierdută în trecut sau moartă, sau incapabilă să-l înţeleagă, sau atrasă de alt bărbat mai puţin eteric,sau aflată la mare distanţă etc.”
Versurile finale ale elegiei: ,
,,Ş-atuncea, dinainte-mi, prin ceaţă parcă treci
Cu ochii mari, în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci,
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…”
,,Această scenă se constituie ca momentul culminant al poemului. Femeia care vrea a-i spune ceva bărbatului, dar renunţă, provoacă o puternică emoţie. Niciun mesaj, oricât de uimitor ar fi nu ar avea un efect mai mare asupra noastră decât renunţarea la intenţia de a transmite un mesaj.”
*
Firesc, într-un Univers de această mărime, se pot pune în discuţie anumite aspecte, afirmaţii, se mai putea adăuga câte ceva, dar nu exhaustivitatea este elementul primordial, ci efortul de a ne apropia de această ,,grădină de frumuseţe” a spiritului eminescian, după exprimarea celei care i-a fost iubire inspiratoare, Veronica Micle.
Mă bucur că în acest al treilea deceniu din secolului în care ne aflăm, iubitorii de frumuseţe au prilejul de a avea la îndemână o exegeză de cea mai înaltă calitate asupra versului eminescian, Ea marchează o bornă importantă şi pentru Alex Ştefănescu, situându-l între cei mai străluciţi critici literari ai noştri.

prof. Vasile Găurean