Primit pentru publicare: 15 Ian. 2022
Autor: Beatrice – Georgiana ALUPOAEI, cl. a 9-a, Colegiul Național „Mihai Eminescu” Botoșani
Editor: Ion ISTRATE
© Beatrice – Georgiana Alupoaei, ©Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

O scrisoare care și-a pierdut fostul destinatar

Dragă trecutule,

Am ales să-ți scriu această scrisoare doar pe motiv că dăinuiești ca noțiune abstractă, căci de ar fi trebuit să o trimit unei persoane anume, m-aș fi rugat să se piardă pe drum sau să greșească destinația; și fie cum o fi acest început stângaci de scrisoare, stimate trecut, sper să îmi acorzi măcar o fracțiune din timpul rămas în clepsidra dumneata! 

Te pierzi departe, nimeni nu te știe, dar ești în spate! Știu că mă privești! Te simt când te pierzi în abisul acelui străfund de care toți ne ferim, un trecut fără oameni, dar cu amintiri de ființe umane… Erai odată plin, acum ești gol. Cine s-ar fi așteptat ca timpul să își depene timpul, iar trecutul să moară în liniște, nimeni să nu știe… Ai fost sfios de când te știu, de când te-am întâlnit, ochii ți i-ai ferit… Cum nimeni nu ți-a zis-o, voi îndrăzni chiar eu s-o fac: îmi lipsești, scumpule trecut, și mă întorc în amintiri numai să te cuprind cu vederea! 

Acum că ne-am pierdut, doar prin asta ne mai regăsim, prin chemarea unui glas strămoșesc, pe care numai tu mi l-ai dăruit. Te simt când merg pe stradă, odată erai acolo. Te țin minte! Nu mai știu figura ta, dar te simt prezent în inima mea și știu sigur pe unde am cutreierat cu tine lângă mine și locul în care ne-am aciuat pentru o vreme. Încă îmi amintesc sentimentul care pătrundea și prin adevăr, și prin dreptate, și prin milă, și prin speranță. E ca și cum, împreună cu un fir dintr-un trecut măreț, m-aș prinde și m-aș legăna, în gânduri departe, către ceva mai puternic chiar și decât sentimentul, o putere dumnezeiască, un dar sădit de însuși Domnul în sufletele noastre. Și asta o fac mereu, chiar dacă nu mă vezi. Știu că încă mă simți. Și eu te simt. Vibrezi! Ești prea aproape, mult prea aproape, mă sperii. Oare mai am destul timp? Dar pentru ce îmi trebuie timp? Pentru a mă apropia sau pentru a mă îndepărta?…

Ai devenit o vedenie, inima mea te învie în fiecare moment, ești o hologramă a ceea ce cunoșteam și încă cunosc, căci mi-e frică de camuflaje. Simt, trecutule, cum mă cuprinzi pe la spate, mă strângi în brațe, dar brațele îți sunt ușoare, invizibile, iar trec prin mine. Privirea ta e goală. Mă înfricoșezi! Ești bine? 

Acum nici liniștea nu se mai aude la fel cum era când trăiam în tine. Se aude doar ticăitul ceasului de pe perete și a pendulei din hol. Te aud cum te îndepărtezi, fiecare pas îl simt sădit în pământ, dar nu îți mai găsești drumul și te simți fugărit, iar eu te las să pleci, rugându-mă doar în mintea mea pentru încă un moment în care să îți simt respirația caldă când sunt cuprinsă de vântul de iarnă. Nici atingerea, nici vocea nu îți mai sunt lipite de pielea mea, s-au dezlipit ușor în fiecare seară și s-au îngrămădit ca niște mici particule într-un colț al camerei mele. Stau la fereastră și privesc luna. Pare atât de palidă. O vezi și tu? Nu sunt stele pe cer. E singură. Odată era înconjurată de mii de prietene strălucitoare, dar acum își găsește alinarea doar în întuneric. Crede oare cineva că e fericită, căci eu una o văd cum se stinge și nici nu strigă după ajutor!? Când ai devenit invizibil, când ai plecat, trecutule? De ce nu-mi mai oferi nici prezent, nici viitor și nici nu mă adăpostești în ale trecutului brațe? Mă simt la mijloc, prea aproape și de prezent, și de trecut, dar în același timp, prea departe de ambele încât să pot să le ating. 

Iar plouă! Norii plâng de ceva vreme, parcă nu se mai pot potoli. Spune-mi, cum să fac sa îi liniștesc așa cum o făceai tu? Îi privesc cum strigă, dar nu vor să îmi vorbească și îi privesc parcă încântat, gândindu-mă că și ei se rup uneori în viață. Trecutule, iar îți ascunzi zâmbetul! Sau nici nu îl mai porți pe buze? Ești prea prăfuit, ești prea vechi în amintire, dar mă faci să mă simt atât de dulce și perfectă prin ale mele imperfecțiuni, încât uneori uit că ai murit de ceva vreme. Parcă supraviețuiești, undeva prin mine, undeva în lume, nu prea departe. Sunt conștientă de o așa-zisă buclă în timp și iar mă faci să retrăiesc aceleași momente fără culoare, când eu le aștept să fie iar reale. Parcă le scufunzi în fantezie și mă faci să mă întreb dacă ai existat vreodată și dacă a fost ceva veridic. 

Ești în aceeași stație de tramvai cu mine. Dacă aș întinde mâna, știu că te-aș putea atinge. Te simt atent la respirația mea, în timp ce eu mă hrănesc cu mișcările tale. Te menții în echilibru pe bordurile de la stradă și răsfeți petalele orhideelor de la ferestrele caselor cu multă blândețe și gingașie. Îți lași sufletul să pătrundă printre gratiile închisorii în care te-ai ascuns, îl lași să devoreze întunericul, parcă pentru a-mi oferi lumina să îmi găsesc calea. Nimic nu e imposibil, asta spuneam odată. Acum o spui tu, un clișeu plicticos, dar în care încerci să crezi, nu pentru tine, ci doar pentru mine. Trecutule, așa să fie tot ce simți? Dă-mi un semn de viață și nu pleca din stație! Eu m-am așezat pe o bancă, las tramvaiele să alerge nebunatice într-o stare dementă de hipnoză prin fața mea și le dau permisiunea să plece fără a mă urca în ele. Oamenii mă privesc ciudat, nu înțeleg ce vreau să fac, dar, sincer, și eu mă îndoiesc dacă încerc sau nu să demonstrez ceva. Nici tu nu pleci, stai mai în față, doar îți întorci timid privirea și simt cum ochii îți strălucesc și te forțezi să îți întorci capul. Ești destul de departe de mine, dar măcar nu pleci, nu mă lași în spate și nu iei următorul tramvai pentru următoarea stație. Stai cu capul în pământ, nemișcat parcă ești o statuie. 

Nu te lega la ochi, trecutule, căci iar mergem orbi prin timp. De ce nu mi-ai spus când timpul ți s-a terminat măcar cu câteva zile înainte ca să pot să mă obișnuiesc cu asta? De ce fizicienii au calculat doar viteza luminii și a sunetului, iar viteza timpului au lăsat-o să ne străfundă în cuget și în sentiment? Iar acum călătorim orbi prin timp, nu știm nici măcar unde să mergem. Toate ușile sunt închise, prin fereastră nu poate trece decât un vânt rece, care mă îngheață. Iarna odată mi-era vară, dar vara și primăvara mi s-au preschimbat brusc în iarnă. Cine s-ar fi așteptat ca natura să se dea peste cap doar din cauza unui trecut care s-a pierdut în timp? Fiecare minut parcă era pictat în mii de tablouri de Van Gogh, pline de lumină și de culoare, parcă prea frumoase pentru a fi reale. Cum reușesc mereu pictorii să cuprindă timpul în picturi de parcă ar ști începutul și sfârșitul dinaintea noastră, iar noi mergem muți prin furtună, stând spate în spate lângă copacii bătrâni?. Dar acum chiar și timpul își deapănă culorile, nu mai este nicio asonanță între pictură și trecut, căci acum o văd alb-negru, încetoșându-se și înnegrindu-se, dispărând, dar încă existând în liniile fragile făcute, la început, în creion. 

Taci, dar îmi vorbești în șoapte, parcă e un ciripit al păsărilor în urechea mea, ce îmi încălzește sufletul cu un cântec drăgăstos. Ar trebui să mă resemnez, dar de ce s-o fac când sunt unele sentimente ce sunt mai puternice chiar și decât însăși moartea? Trecutule, chiar dacă ești mort, crede-mă când îți spun, într-o zi te voi învia la loc, îți voi deschide ochii și vei putea vedea din nou. Eu n-am plecat. Încă sunt în stație. Ne vom vedea spate în spate! 

Cu dor,
O amintire a prezentului și a viitorului
Alupoaei Beatrice – Georgiana 
Clasa: a 9-a 
Colegiul Național „Mihai Eminescu” Botoșani
Secțiune: Secțiunea I creație literară (proză)