ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

O veritabilă lecţie de artă populară românească. La Casa cu amintiri

Primit pentru publicare: 28 aug.2015
Text şi foto: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj. Rev. Luceafărul
Publicat: 30 Aug. 2015
Actualizat: 07 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE
©Cosmina Marcela Oltean,  ©Rev. Luceafărul

Aceasta este discuţia pe care am bucuria să o port cu doamna profesoară Doiniţa Ana Dobreanu, acasă la domnia sa, la Subcetate. Aici, una dintre camere poate fi văzută ca un veritabil spaţiu muzeal, menit să adăpostească o valoroasă colecţie de artă populară românească. Numele colecţiei, ales de doamna profesoară, este Casa cu amintiri şi cuprinde ţesături şi cusături realizate cu măiestrie în secolul al XX-lea, în zona etnografică a Topliţei.
Obiectele artistice realizate prin cusătură şi ţesătură, piese de vestimentaţie şi obiecte cu rol ornamental pentru casa ţărănească, sunt ilustrate şi descrise detaliat în cărţile Cusături artistice din Subcetate-Mureş, judeţul Harghita şi Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior, semnate de doamna Dobreanu.
Pentru mine, localitatea Subcetate, în care m-am născut şi am petrecut aproape întreaga viaţă, este un adevărat centru al lumii. Mi-am propus ca aceste cărţi să fie o pledoarie pentru apărarea identităţii noastre, un îndemn de aplecare spre preţuirea şi reconsiderarea trecutului – istoric, cultural, etnografic – al locuitorilor de pe Valea Mureşului Superior, mărturisea doamna profesoară în volumul Surâsul Amintirilor din 2011.

În cele ce urmează, vom afla împreună mai multe despre colecţia Casa cu amintiri.
– Aşadar, stimată doamnă profesoară, vorbiţi-ne puţin despre originile şi vechimea pieselor din colecția dumneavoastră.
– „Casa cu amintiri”, prin obiectele propriu-zise ale colecției, dar și prin poveștile acestora, ca și prin secvențele de viață surprinse în fotografii, reconstituie o lume, universul comunei noastre, Subcetate, de pe Valea Superioară a Mureșului; conține mărturii privind viața acestei comunități românești de-a lungul secolului al 20-lea.

În bună parte, obiectele colecției au aparținut familiei noastre. S-au adunat pe parcursul a trei generații: unele au fost păstrate de mama, drept amintiri dragi, de la bunica și mi le-a transmis mie, alături de cele create de ea timp de 70-80 de ani. Se adaugă la acestea alte multe obiecte realizate chiar de mine, dar și unele primite sau cumpărate. Ele reprezintă, așadar, epoci și gusturi diferite. Valoarea lor este, pentru mine, inestimabilă: una artistică și una sentimentală.
– Câte piese numără colecţia dvs.?

– Numărul obiectelor este departe de a fi impresionant, este chiar infim raportat la miile de obiecte de artă tradițională adunate de colegii și prietenii mei, colecționari reuniți din 2011 în „Rețeaua colecțiilor și muzeelor etnografice sătești particulare din România” (RECOMESPAR).
În spațiul restrâns pe care l-am alocat colecției nu mi-am permis să adun decât obiecte textile reprezentând portul tradițional românesc din zonă și obiecte decorative pentru vechea locuință țărănească. Ele sunt exprimări artistice unice și autentice, ceea ce face ca, o dată cu trecerea timpului, să devină tot mai prețioase, tot mai căutate. Astăzi, chiar dacă se creează, rareori găsești valori autentice, realizate în spiritul tradiției, ci mai degrabă kitch-uri.
Scopul meu nu a fost acela de a aduna un număr mare de obiecte, ci de a-i conștientiza, prin exemplul meu, pe cei care posedă asemenea „amintiri de familie”, din comunitatea noastră în primul rând, și nu numai, că trebuie să le aprecieze la justa lor valoare și să nu le înstrăineze sau să le abandoneze.
„Casa mea cu amintiri” nu este unică. În realitate, fiecare casă moștenită, la țară în primul rând, este plină de amintiri. Ele trebuie doar conservate.

– Cum aţi reuşit să le aduceţi laolaltă?

Cele mai multe au fost păstrate, selectiv, de mama… Moștenirea de preț, transmisă de bunica și mama a fost iubirea pentru frumosul exprimat prin cusătură și țesătură.
Mi-amintesc de versurile testamentare ale lui Tudor Arghezi : „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la strămoșii mei până la tine”… Obiectele create de bunica și de mama, cu migală de artist, sunt file din cartea vieții lor și reprezintă moștenirea lor.
„Ah, lucrurile cum vorbesc !”, exclama un poet român. Câte gânduri, câte vise și speranțe, câte vibrații ale sufletului sunt exprimate, prin motive și culori, în țesăturile și cusăturile pe care le păstrez! Suntem noi, oare, capabili să le percepem mesajul?
În mediul familial în care am crescut am deprins meșteșugurile casnice prin care aceste obiecte prindeau contur: pregătirea firelor pentru țesut și țesutul propriu-zis, cusutul și ornamentarea prin cusătură. Am învățat să-mi exprim trăirile prin cusătură, înainte de a descoperi bucuria cititului și scrisului. Darul de a aprecia frumosul obiectelor de artă populară și a mă bucura de ele vine dinlăuntru. Este o deprindere răsădită în sufletul meu din anii fragezi ai copilăriei, poate moștenită și genetic. Ca în oricare artă, fie că este vorba de poezie, muzică, pictură, poți aprecia cel mai bine valoarea numai din ipostaza de creator.
Cum le-am adunat laolaltă? Moștenirii de familie se adaugă multe obiecte primite de la prieteni și neamuri, obiecte pe care le-am adoptat, pentru păstrare. Au necesitat îngrijiri și recondiționări, pe care le-am făcut cu priceperea pe care o am, cu multă iubire și respect pentru frumusețea lor.

– De cine sunt lucrate, ori mai bine spus, cine a conturat întregul concept?

– Creatoarele lor sunt cele mai multe din generația bunicelor mele. Continuă să trăiască prin ceea ce au creat, lăsându-ne încifrate pe altițele cămășilor cusute frumoase povești de tinerețe.

– Să vorbim despre motivele decorative cu care sunt împodobite. Ce motive predomină şi ce simbolizează acestea?

Ornamentica populară românească atinge trăsăturile artei clasice prin simplitate, discreție, distincție și măsură, un adevăr remarcat de Lucian Blaga în „Trilogia culturii”. Cu măsură și discreție, ea exprimă, totuși, o bogăţie de sentimente şi un deosebit gust artistic relevat prin simetrie, alternanţă, ritmicitate, repetiţie, unitate în varietate, dar şi un echilibru în repartizarea elementelor decorative şi a câmpului.
Motivele ornamentale realizate prin alesătură sau cusătură, cu care sunt ornamentate obiectele din colecția mea, reprezentative pentru zona noastră etnografică, sunt abstracte, cu o componentă simbolică, şi realiste.

Motivele abstracte sunt cele mai vechi şi aparţin stilului geometric. Alături de liniile frânte, în zig-zag, simbol al fulgerului, crucile şi romburile – formele cele mai simple şi cele mai obişnuite -, pe modelele alese pe covoare și pe cele cusăte pe cămăși sunt prezente motive perpetuate din epoci străvechi, precum motivele solare, crucea gamată, simbol al Zeului Solar căruia i se închinau şi traco-geţii, motivul în formă de „S”, acelaşi ca pe vasele de ceramică ale culturii Cucuteni, coarnele de berbec. Coexistă cu acestea și alte motive, precum: zăluţa, colţişori, zimţi, ochişori etc. Geometrismul exprimă într-un limbaj simbolic, încifrat, legătura omului cu pământul şi cu cerul, o întreagă filozofie existenţială.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, epoca naturalismului şi impresionismului, deci a imitaţiei naturii în artă, motivele abstracte încep să fie concurate de cele realiste. Motivele realiste cuprind motive zoomorfe (pasărea, cerbul) și motivele vegetale (frunze, ramuri, pomul vieţii, vasul cu flori, florile, în special trandafirul, floarea de măr, bradul). Motivele vegetale sunt atât de des întâlnite în ornamentica românească ca și frunza verde în poezia populară, observa Lucian Blaga.
Un simţ artistic rar şi un gust ireproşabil fac dovada atestatului de măiestrie al anonimelor cărora le datorăm vechile piese păstrate de multe decenii prin lăzile de zestre.

 – Cum ați reușit să puneți în valoare aceste obiecte de colecție ?

– Le-am prezentat, alături de alți colecționari din țară, în câteva expoziții, la Muzeul Național al Țăranului Român din București, la Muzeul Oltului și al Mureșului Superior din Miercurea Ciuc, la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița, apoi pe internet, pe blogul și pe pagina de facebook a Asociației Culturale „Dobreanu”, ca și pe blogul revistei „Viața la Subcetate”.
Obiectele din colecție, dar și foarte multe altele, care există la Subcetate, le-am ilustrat și prezentat în cele două cărți, deja amintite la începutul convorbirii noastre. Cărțile se găsesc în Biblioteca Națională, în Biblioteca Academiei Române, în marile biblioteci universitare din țară, dar și în muzee etnografice sau în unele biblioteci din zonă. Unele au ajuns la iubitorii de artă tradițională românească, din localitate, din țară și străinătate: Italia, Franța, Germania, Belgia, Canada.
„Casa cu amintiri” la MNȚR, în 2008

 – Ce înseamnă această colecţie pentru dvs.?

– Înseamnă mostre de frumusețe și bun gust, de măiestrie artistică și artă tradițională, mod de armonizare a omului cu natura, dragoste de viață și optimism. Colecția ilustrează pagini de etnografie, antropologie și istorie locală.

 – În continuare, mi-ar plăcea să vorbim mai multe despre ia românească, respectiv despre ceea ce are ea specific pentru zona noastră etnografică. Ce reprezintă sau ce ar trebui să însemne ea pentru noi, românii?

– Ia este piesa cea mai frumoasă din portul popular tradiţional al românilor. Numele acestei piese de vestimentaţie este, în aria etnografică căreia îi aparține comuna Subcetate, cel de cămaşă, un cuvânt care îşi are originea în fondul celtic (galic), atestat la romani – camisia – în secolul al IV-lea. Toate cămăşile vechi din Subcetate au mâneci ample, care pornesc de la gât şi care sunt încreţite în partea inferioară în fodori, au stanii bogaţi care se prelungesc uneori cu poalele lungi şi largi. Cămaşa încreţită la gât este tipul cel mai vechi de cămaşă din România. Unele cămăşi nu au guler, dar pe muchiile creţurilor de la gât şi de la fodorii cu care se termină mâneca sunt cusute modele ornamentale, în lunceț.
Cămăşile de purtat erau de o mare simplitate, cu puține elemente ornamentale, eventual pe guler și la altiță. Cele de sărbătoare, numite cămăşi de mândrit, sunt creații artistice unice prin particularităţile ornamentale, prin frumuseţea cusăturilor decorative şi prin armonia culorilor, dovadă a personalității, gustului artistic și al iscusinței creatoarelor lor.
Cele mai multe cămăși din colecția mea sunt cămăși destinate unor anumite zile de sărbătoare ale anului, sau unor evenimente speciale din viață: nuntă, cumetrie. De aceea s-au și păstrat de-a lungul vremii.
Sobrietatea, armonioasa îmbinare a culorilor, frumuseţea modelelor concretizate în forme geometrice sau inspirate din natură, executarea migăloasă a punctelor de cusătură pe fir sunt câteva caracteristici ale acestor cămăşi din zona Topliţei, o zonă etnografică de interferenţă între Transilvania şi Moldova. Prin trăsăturile enumerate, cămășile noastre pot fi înscrise în galeria portului românesc.

– Cum putem îndemna tinerii să aprecieze ia şi să o valorifice îmbrăcând-o? Ştiu că dvs. aţi făcut acest lucru de câte ori s-a ivit ocazia, chiar aţi invitat elevi ai dvs. să o îmbrace pentru materialul ilustrativ al cărţilor deja menţionate.

– Cum altfel dacât prin propriul exemplu, purtând-o cu mândrie, creând ocazii, motivându-i. Mie nu-mi vine greu să o îmbrac. În colecția mea se află și prima mea ie pe care mama mi-a lucrat-o când aveam șase luni, apoi multe altele pregătite, tot de mama, pentru fiecare serbare de sfârșit de an școlar. Astăzi îmbrac ia cu aceeași bucurie a copilului care eram altădată.
Mi-amintesc cu drag, cum atunci, în urmă cu șaizeci de ani, în fiecare duminică, exceptând cele din perioadele de post, fetele și flăcăii făceau parada portului popular pe stradă, plimbându-se emoționați după o săptămână de muncă, în așteptarea jocului. Ie aveam, trebuia să mai cresc, să pot intra în joc. Pe când am crescut, s-a uitat și de ie, și de joc…
Cred că tot profesorii, școala, ar avea și această misiune, de a-i învăța pe copii să iubească cultura populară și să o aprecieze, să le trezească mândria apartenenței la o anumită cultură, creând oportunități pentru ca ei să îmbrace cu plăcere portul popular, nu din obligație.
Apreciez inițiativa Asociației Învățătorilor Harghieni, a doamnei inspector școlar Elena Mîndru, de a iniția Festivalul anual al cântecului și jocului popular pentru copii de la Sărmaș și de a-l transforma într-o frumoasă tradiție. Sincere felicitări!

– Ce face ca ia românească să fie deosebită şi ce o transformă în simbol naţional?

– Cultura populară românească, atât ca tehnică de realizare, cât şi ca ornamentică, este cea care a conservat cel mai bine spiritualitatea strămoşilor noştri şi de aceea trebuie să-i acordăm toată atenţia, şi să-i recunoaştem importanţa.
Iar ia, chintesență de spiritualitate românească, poate fi considerată, pe bună dreptate, simbol național.