N.N. Răutu, unul dintre tinerii care au pornit din vremea Unirii iniţiativa editării revistei „Junimea Moldovei de Nord”, a publicat articole demne de păstrat în antologia locului.
De N.N.Răutu am auzit de cum am intrat în Botoşani şi, ca proaspăt muzeograf al Ipoteştilor, animat de planuri mari, m-am interesat despre oameni din „intelighenţia” oraşului de la care aş fi putut afla informaţii, amintiri trebuitoare demersului restaurării muzeografice. De la aceştia am aflat, însă doar pe şoptite, că acesta este un munte de erudiţie, dar un om foarte lovit de vremurile tulburi de atunci şi de aceea foarte refractar comunicării. L-am întâlnit într-o zi şi am constatat că era într-adevăr o persoană atipică, foarte slab, ascetic, ascuns după nişte ochelari de sârmă şi o mustaţă neobişnuită, ponosit îmbrăcat şi sprijinit în baston. Am încercat să discut cu el, dar mi-a răspuns lapidar, convigându-mă astfel de rezerva sa consolidată faţă de oamenii acelei vremi. Am aflat apoi multe despre el, că era fiul lui Nicolae Răutu, vestit profesor şi director al Laurianului, mult preţuit şi evocat de însuşi Nicolae Iorga care-i fusese elev; că era un mare iubitor al lui Eminescu, că fusese şi el un profesor ilustru la liceul Laurian de unde fusese „epurat” fiindcă refuzase să predea despre Eminescu după o broşură bolşevică; că, rămas fără locuinţă – confiscată de autorităţile invadatoare, locuia precar într-un spaţiu cu chirie. Aveam să mai aflu multe despre el iar în vremea din urmă să constat cum oamenii ce intrau să voteze la Liceul Laurian – şi, nu numai ei – priveau în treacăt fotografia sa de pe peretele din hol fără să ştie mai nimic despre persoana reprezentată acolo. Apoi, intrând ca într-o imersiune în vremea Marii Uniri şi în universul livresc şi publicistic dedicat la Botoşani entuziastei consolidări a acestui miraculos eveniment, l-am descoperit într-o cu totul altă, nebănuită şi fascinantă identitate.
L-am descoperit şi pe el printre acei „tineri cu ochi luminaţi” care au pornit din vremea Unirii extraordinara – pe atunci – şi dezinteresata iniţiativă a editării acestei reviste de care ne ocupăm aici, „Junimea Moldovei de Nord”, apărută la Botoşani chiar în primele zile ale României Mari, unde a publicat alături de ceilalţi, articole demne de păstrat în antologia locului dar şi a literaturii româneşti. Găsind cu mare greutate exemplarele revistei şi citindu-le cu entuziasm şi admiraţie crescândă, i-am apreciat stilul, erudiţia, talentul, pătrunderea hermeneutică, aflând apoi originea acestei impecabile formări intelectuale. Astfel, am putut găsi în famelicul şi timidul bătrânel, pe beneficiarul uneia dintre primele biblioteci botoşănene înfiinţate de tatăl său, apoi pe fostul student eminent şi mult apreciat al lui G.Ibrăileanu, ba chiar un adevărat favorit al acestui patriarh al publicisticii literare ieşene care l-a încurajat energic să colaboreze la redutabila şi atât de apreciata sa revistă, “Viaţa românească”. Cercetând mai departe, am avut bucuria şi surpriza de a-l descoperi ca pe un înzestrat critic literar, traducător, recenzor, culegător de folclor etc; de-a găsi adesea semnătura sa şi în paginile revistelor cernăuţene “Junimea literară”, “Glasul Bucovinei”, “Făt-Frumos” şi, mai târziu, “Buletinul Eminescu” dovedindu-se un fervent susţinător al strângerii legăturilor cu Bucovina şi de-a constata că textele sale – care pot fi citite laolaltă doar după laborioase cautări în praful arhivelor – se invederează a fi un adevărat corpus de scrieri culturale, elevate şi competente, care n-au fost încă niciodată adunate şi publicate în volum, deşi este evident că ar fi meritat acest lucru. În “Junimea…” botoşăneană, N.N.Răutu semnează evocări ale de curând dispăruţilor (pe atunci) Alexandru Vlahuţă, Alecu Russo, A.D.Xenopol, C.D.Gherea, care sunt, de fapt, autentice portrete-efigie ale acestor şi altor personalităţi, cuprinzând sinteza pertinentă şi sensibil receptată de către un fin intelectual şi om de carte.
Dintre multele exemple vom lumina aici evocarea dedicată marelui istoric A.D.Xenopol, din care putem constata însă şi ataşamentul personal şi entuziasmul patriotic al acestui “om al energiilor luminate” care a fost, deşi atât de modest şi discret în marea sa valoare, şi N.N.Răutu. Cu har şi căldură – dar şi cu acelaşi iz paseist – face N.N. Răutu un portret sintetic al lui A.D.Xenopol: “A fost desigur, înainte de toate, gloria generaţiei sale, o glorie simplă şi senină a unei generaţii care cumpănea valorile mai cu pătrundere, cu mai mult simţ al adevărului decât cele care au urmat. Nu un idol, pentru că Xenopol n-avea nimic din calităţile sau defectele pe care le idolatrizează mulţimea. În adevăr, el n-a fost decât o sinteză armonic construită de neobişnuită sinceritate, mereu în căutarea adevărului, de îngăduinţă plină de bonomie, de modestie înnăscută firii sale, intensificată apoi prin o cultură multilaterală, care nu l-a dominat şi nu l-a secătuit sufleteşte. Deşi i-a lipsit spiritul militant al lui Kogălniceanu, Xenopol a întrunit într-o armonie deplină o cultură temeinică şi un puternic intelect, scriind primul “o istorie totală a Românilor”, făcând din ea “un sistem”; ca autor al unei filozofii a istoriei a căutat să dea disciplinei un temei ştiinţific, obiectiv, dar nu “o înşirare obiectivă de fapte, de probleme, de argumente pro şi contra”, ci a lăsat să se audă, în pagini clasice, această “muzică în surdină” a unui “larg suflet de istoric înţelegător”. Deşi căutător permanent al adevărului documentat riguros, “el nu pierde din vedere niciodată marile forţe inconştiente ale trecutului naţional, cari se abat în sufletul lui de povestitor al epopeii neamului său horopsit”.
Concluzia este că istoricul nu are “retorismul romantic şi verva lui Haşdeu, ci spiritul cumpănit al marilor istorici ai Apusului”. Astfel, autorul pledează pentru recunoaşterea contribuţiei istoricului vis-à-vis de un lucru deosebit de important, real şi eficient în acea epocă şi esenţial în lucrarea de fa
ţă: “pregătirea sufletului generaţiilor cari au luptat pentru un ideal udat cu atâtea lacrimi de sânge”. Acest ideal al lui Xenopol ca şi al atâtor alte mari personalităţi ale naţiunii a fost: “o singură ţară, un singur popor român”. Într-o revistă axată cu toate energiile ei pozitive pe consolidarea culturală a unirii teritoriale, această pledoarie pentru recunoaşterea meritelor unui militant pentru unire, făcută atât de vibrant şi convingător, este emblematică. În această direcţie publicistul subliniază meritele lui Xenopol de-a fi făcut popularizarea ţării şi idealului naţional, căci “în întreg Apusul el ne-a făcut cunoscuţi”, ţinând pentru asta strălucite lecţii de istoria românilor şi de filozofia istoriei în Paris, ştiind să stârnească admiraţia auditoriului dar şi preţuirea lumii intelectuale. Aceste informaţii şi consideraţii despre rolul cultural al lui Xenopol sunt dublate de un portret conturat cu sensibilitate al omului pe care N.N. Răutu l-a cunoscut şi îndrăgit mult ca student la Iaşi, un portret care are şi el valoarea sa memorialistică: “Îl văd şi acum, în Iaşi, urcând de alul spre Universitate. Un om mic de statură, slăbuţ, şchiopăta puţin caracteristic. De treceai pe lângă dânsul şi-i salutai gloria de care, probabil, nu-şi da seama, îi plăcea să i te uiţi în ochi: de aceea poate răspunsul era… un clipit al lor. Îl văd în sala de curs…Auditori puţini… Moşneguţul clipea din ochi buni ca ai nimăruia, răsfoia manuscrisele ediţiei noi a «Istoriei» sale, un cuvânt ironic zbura introductiv şi apoi, bun, senin, impersonal ca totdeauna, cetea, vorbea şi discuta încă ager şi scăpărător. O lumină era pe faţa lui transfigurată când vorbea de unele scăderi ale prezentului: ele nu pot omorî viitorul glorios al neamului, pe care o viaţă l-a apărat în drepturile sale. Atunci apărea şi apostolul”.