Publicat de Ion N. Oprea, ian.2014

Oameni curajoşi,

Un om curajos sunteţi, stimate domnule Nicolae Băciuţ când -la sfârşit de an 2013- mentionati( în Prosaeculum  din 15 octombrie-1decembrie, „Revista-revistelor”, p. 198), faptul ca  la Târgu- Mureş, un gazetar munceşte cât si  mulţi  altii-in Romania-  fără a fi retribuit  şi  redactează  o  revistă finanţată din propriul său buzunar , pentru cel puţin 15.000 de cititori. Concomitent… o mulţime de gazetari, tot din aceeaşi localitate, scot o gazetă  ai carei ziarişti şi publicaţie  sunt  bine platiti, întâmplare datorată faptului că,  un mare şef, şi el un “curajos”, a încurcat „borcanele”  pentru că în viaţa lui, ca şi alţii de astăzi nu au citit măcar o publicaţie locală…

Curajoşi oameni-ca şi directoarea publicaţiei gazdă Prosaeculum- colectivul redacţional  şi semnatarii de comentarii din numărul citat, printre care nume bine  cunoscute Băciuţ Nicolaie, Niculae Gheran, Ion Hangiu, Ioan Scurtu, Theodor Codreanu şi alţii care scriu( si despre opera Magdei Ursache,) articole curajoase, cum n-am întâlnit în „revistele-gaşcă”- cum le numiţi dvs.

„…Ca orice om cu mintea întreagă, nu pot avea nostalgia vremurilor trecute, certate cu legile democraţiei. Asta nu mă împiedică să-mi amintesc faptul că, de bine, de rău, la cozile Alimentarei se mai oferea săptămânal ceva carne, ulei şi zahăr pe bani puţini, ca tot omul să nu uite de ele, alături de câteva ouă şi un pachet de unt, împărţite cu zgârcenie. Două kile de carne macră, la care o persoană avea dreptul lunar, însemnau opt kilograme în casa unei familii cu doi copii, părinţii sacrificându-şi adesea raţiile în folosul odraslelor. Câţi din milioanele de pensionari şi şomeri ce se înghesuie azi la cozile sărăciei îşi îngăduie acest lux, ori să-şi cumpere zilnic 200 grame de mezeluri de persoană, din orice Alimentară? Fosta-i, lele, cât ai fost!”, încheie ironic şi acuzator Niculae Gheran un paragraf dintr-un articol (p.100) intitulat „Despre cozi, genocid, cianuri şi Mădălin Voicu”, la care am să mai revin.

Am tresărit când am  citit cele de mai sus şi gândurile m-au dus la o perioadă când după 1990 lucram la o gazetă locală şi  îndemnat de directorul onorific al ziarului, Aurel Leon, om cu mare experienţă în toate, am slujit unei rubrici, un fel de „poşta redacţiei”, ca şi „Curier”, cea de astăzi de la Târgu- Mureş. A noastră era intitulată  „Din scrisorile, telefoanele şi audienţele zilnice”, foarte solicitată, ca şi a dumneavoastră, înscrisă într-o aşa numită pagină a cititorului, cu care ziarul se lăuda că este cel care „stă de vorbă cu cititorii”…Dar, spre deosebire de la dvs., la Iaşi a dispărut mai întâi lauda cu statul de vorbă, care era totuşi o realitate, dar a rămas pagina cu titulatura, pagina cititorului, în care scriu… numai redactorii şi din când în când cineva care nu încape printre profesioniştii abonaţi la pagina vecină-„opinii”, – parcă cititorii de rând nu le-ar avea pe ale lor – dar permanent un preot care scrie de toate, chiar şi despre sexul celor care aparţin de divinitate…  Am tresărit,  ziceam, pentru că de data aceasta, după mulţi ani, o pensionară, doamna Nina Scopos, o persoană, ca şi mine,   dintre cele despre care aminteşte Niculae Gheran, tocmai despre greutăţile vieţii prezente vorbeşte, învinuindu-i pe oamenii “curajoşi” nu că ar fi pus-o pe drumuri, cum greşit au înţeles colegii de la ziar, formulând titlul scrisorii ei – „Plimbaţi de la Ana la Caiafa din cauza legii recalculării pensiilor” – ci pentru că au făcut legi anapoda şi le iau oamenilor din micile venituri, de nu mai au cu ce îşi cumpăra cele ale gurii. Da, legea care ar trebui schimbată este subiectul of-ului ieşencei şi nu numai al ei!

„Suntem mulţi pensionari de înainte de 1989, bătrânii ţării, care în regimul totalitar am lucrat 6 sau 7 zile pe săptămână, siliţi la munci fizice grele, în agricultură şi în construcţii. Am suferit rigorile războiului, am muncit la refacerea ţării postbelice, am suportat foametea şi seceta din 1946 şi cu truda noastră s-a refăcut temelia ţării  în anii de restrişte care au întunecat  istoria ţării. Răsplata noastră acum este umilirea şi marginalizarea”.

Se arată cum în anul 2005, mai marii ţării au hotărât să se facă recalcularea pensiilor şi au elaborat „o lege blestemată, egoistă şi aberantă, aplicată cu mari dificultăţi şi cu grave carenţe, în dauna foştilor salariaţi”.

„Deşi fiecare pensionar avea la Oficiul de pensii carte de muncă ce cuprindea funcţiile avute, legiuitorii n-au binevoit a găsi o metodologie judicioasă de echivalare a funcţiilor avute cu cele curente la data recalculării. Legea a obligat pensionarii să prezinte acte oficiale privind salariile încasate pe toată perioada cât au lucrat la stat sau în cooperative.

Fluctuaţia locurilor de muncă, modificarea întreprinderilor prin comasare sau desfiinţare, neglijenţa Direcţiilor muncii care nu au completat în cartea de muncă şi rubricile cu salariile, a Arhivelor Statului care n-au gestionat atent şi corect fondul arhivistic, deşi le cădea în sarcină de  serviciu, au făcut ca mii, sute de mii de pensionari,  să nu obţină actele necesare. Celor aflaţi în
astfel de situaţii, indiferent de importanţa muncii prestate, li s-a luat în calcul  salariul minim pe economie, prejudiciindu-li-se grav drepturile”.

Nici nu se putea întâmpla altfel, de vreme ce unora în loc să li se calculeze pensia la salariile încasate de 1000-1600 lei de atunci timp de 10-15 ani, perioada cea mai fertilă din activitatea lor,  li s-a aplicat minimul de 300-400 lei, ei neputând să-şi justifice legal drepturile nici măcar apelând la foştii colegi ca martori. Inexplicabil este şi faptul că deşi nedreptatea este cu caracter naţional, nici un sindicat, nici  o uniune profesională sau vestita în vorbe Societatea civilă,   prin reprezentanţii lor, nu le-au venit în ajutor nici măcar mediatic. Chiar justiţiarul Cristian Tudor Popescu aflat mult timp în fruntea Sindicatului ziariştilor nu a scos o vorbă despre marea nedreptate deşi sute de colegi ai domniei sale de la ziarele de uzină, orăşeneşti, raionale, regionale şi poate şi din presa centrală se află în această situaţie, eu numărându-mă printre aceştia cu aproape zece ani de muncă furaţi.

Aplicată astfel Legea, sunt cazuri că un jurist, de exemplu, cu aceeaşi ani de serviciu, să aibă pensie de 1000-1600 lei lunar, iar altul de… 18o.000 lei!

În felul acesta s-a ajuns la genocidul de care vorbeşte Niculae Gheran. “Oamenii bătrâni, mulţi schilodiţi de boli sau ajunşi în diferite grade de handicap”, (stresul şi vârsta lucrează !), au devenit candidaţii primăriilor la ajutoarele sociale dar şi masă de manevră a acestora în adjudecarea voturilor. Mereu prezenţi să-şi ridice pomana socială, cele „câteva kile de făină şi de mălai, sticla de ulei şi câteva cutii de conserve”, preţul sufragiului viitor, ei sunt  îndeaproape supravegheaţi, „păziţi  de poliţie să nu se calce-n picioare”.

Pe bună dreptate,  autorul citat face trimitere la ceea ce a fost procesul lui Ceauşescu  învinuit de „subminarea puterii de stat”, „infractiunea de distrugere a bunurilor obşteşti”, „subminarea economiei naţionale”, acuzaţia de genocid, care, după părerea noastră si acum se manifestă, când urmaşii şi beneficiarii revoluţiei, trei preşedinţi, toţi foşti prim-miniştrii, dar şi camarila lor, „deveniţi oameni bine chivernisiţi”, după ce au distrus sau vândut pe nimic industria şi agricultura ţării, toate resursele ţării, „ca să scape de găurile negre”, au făcut totul, vorba predecesorului lor, ca ei să prospere, ţara să regreseze, naţiunea să degenereze, iar populaţia să ajungă acolo unde suntem.(sa decedeze).

Suficiente argumente ca să mă alătur la ceea ce scrie cu amărăciune justificată omul care este Niculaie Gheran: „Dragi cârmuitori (căutaţi,  este o poezie de Al Vlahuţă, se intitulează chiar Cârmacii n.n. ), cu averi acumulate  pe fundalul sărăcirii unei ţări bogate, pentru mine nu sunteţi de nicio culoare. Buni sau răi, deştepţi sau proşti, aveţi o calitate comună: sunteţi curajoşi, după indiferenţa manifestată faţă de acuzele aduse unui predecesor care, la rându-i  se credea etern. “Subminarea economiei naţionale” şi „distrugerea avutului obştesc”, genocidul îl adaug eu , păcatele  ce l-au condus la zidul din Târgovişte, nu vă spun nimic?

Jafurile acestea, săvârşite deliberat, fie şi prin incompetenţă, sunt de natură să atragă după sine confiscarea bunurilor acumulate de făptaşii în cauză. Ajuns aici, autorul, ca şi subsemnatul, ca toţi cei care purtăm  cu noi  of-ul pensionarei de la Iaşi,  susţinem  solidar: “Altminteri, din ce să se achite împrumuturile ce depăşesc  suta de milioane de euro, contractate tot de domniile voastre?”

Împrumuturile trebuie restituite, populaţia este săracă! Dar până atunci modificarea legii barbare, despre care vorbeşte la cei peste 80 de ani ai ei curajoasa pensionară din Iaşi trebuie revăzută, redându-i-se omenescul de care a fost jefuită!