Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

„Oameni fără importanţă” de Romeo Pivniceru, dintre ei Gheorghe Vintilă din Huşi – o personalitate, fost director al Filarmonicii Iaşi

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

„Oameni fără importanţă” de Romeo Pivniceru, dintre ei Gheorghe Vintilă din Huşi – o personalitate, fost director al Filarmonicii Iaşi

Primit pentru publicare: 03 Ian. 2019
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 03 Ian. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

  

 

 

Fragment –  Gheorghiţă Vintilă şi Gaby. Femeile frumoase. Cariera lui Gheorghiţă. Tatăl său. Concerte simfonice la Huşi

 

Gheorghiţă purta poreclă ţigănească datorată  originii sale, Boarca. Înalt şi de o constituţie robustă, avea o faţă rotofee, nas şi bărbie proeminente, doi ochi mari, pe scurt, trăsături perfect corespunzătoare originii. Nu era urît, dar nici nu poseda trăsăturile  exemplarelor în stare să justifice, dacă nu dragostea, măcar curiozităţi erotice unei fete ca Gabriela.

Şi totuşi Gaby avea o înclinaţie vădită pentru el, spre marea mea ciudă şi nedumerire. Ce o fi atras-o? Oare ce? Poate  originea lui umilă – taică-său era lăutar viorist – , care pe atunci constituia încă o barieră socială, să o fi incitat ca toate lucrurile prohibite? Sau poate inferioritatea lui socială să-i fi dat un sentiment de siguranţă în amiciţia lor. Spun asta pentru că  plimbarea lor din seara aceea nu era o plimbare întâmplătoare, ci ceva frecvent, care se petrecea de câteva luni bune.

Şi totuşi nu cred că era o înclinaţie anormală din partea ei, căci de atunci am întâlnit adesea acest fenomen, manifestându-se mai ales la femeile frumoase. De câte ori nu vezi femei splendide,  cuplate cu fel de fel de parteneri bizari. E un neadevăr când se spune că femeile frumoase îşi aleg parteneri urîţi, pentru ca prin contrast, să apară mai încântătoare. Asta ar putea doar să satisfacă vanitatea de o clipă a unei femei, nu să suporte aşa ceva toată viaţa. Nu! Explicaţia e mai ascunsă şi ţine de domeniul instinctului de conservare.

O femeie  frumoasă posedă odată cu  frumuseţea înegală măsură vanitate şi orgoliu. Ştie din instinct că un băbat chipeş e versatil şi irtual râvnit de toate semenele ei dotate fiziceşte. Şi aşa ea vede în ele rivale  posibile, dar compania unui bărbat încântător îi măreşte şi mai mult neliniştea. Atunci, oare nu-i mai bine să-şi ia drept partener, un individ urâţel, dar depre care e sigură că vede în ea o adevărată divinitte picată din cer, căreia i-ar rămân credincios toată viaţa şi n-ar dezamăgi-o pentru nimic în lume? De câte  ori n-am fost şi eu victima acestei mentalităţi stupide! Ba o dată, i-am şi spus-o verde în faţă unei colege de serviciu, supranumită pe drept cuvânt Lollobrigida şi care ar fi putut constitui un frumos trofeu în palmares. „Ascultă Lollobrigida! Ştii cum procedaţi cu bărbaţii, voi astea frumoasele? Ca şi cu merele!”

– Cum aşa?

– Iaca bine! Voi când vedeţi un măr frumos şi dulce, vă temeţi atât de mult să nu vă fie viermănos, încât preferaţi să roadeţi mere pădureţe toată viaţa!

Aşa şi cu Gaby. A rămas consecventă principiului. Dacă Gheorghiţă a fost o idilă pasageră, la puţin timp după aceea, era prietenă la toartă cu  Milică Zelicovici, demonstrând că n-a renunţat în ruptul capului la prototipul idealului ei masculin. Milică era fiul unui negustor evreu ce ţinea o dugheană peste drum de casa noastră, în care n-am  văzut intrând un muşteriu mai niciodată. Faţă de namila de Gheorghiţă, Milică părea un pirpiriu, iar mutra de un blond spălăcit îl făcea să fie un tip anost. Ceea ce compensa însă covârşitor sărăcia calităţilor fizice era inteligenţa lui deosebită. În toţi anii cât i s-a îngăduit frecvenţa la cursurile  liceale, a obţinut premiul maxim.

Dar să mai revenim la amicul Gheorghiţă. La câţiva ani după aceea, a plecat la studii în U.R.S.S., desăvârşindu-şi aptitudinile şi studiile la Conservatorul din Leningrad, pe care l-a şi absolvit. Întors în ţară, a devenit dirijor la Filarmonica din Iaşi şi un timp chiar directorul acestei instituţii. Cu ocazia deplasărilor mele de serviciu l-am întâlnit de câteva ori prin Iaşi. De vreo două ori am fost şi la el la Filarmonică.

De fiecare dată m-a primit cu multă afecţiune, manifestându-şi bucuria că întâlneşte un vechi camarad de liceu. Am asistat şi ca invitat de onoare la două din  concetele lui. Prima oară era pe când concertele Filarmonicii se ţineau în sala de festivităţi a fostului institut de fete Notre Dame de Sion, din spatele Teatrului Naţional. Se cânta  Requiemul de Verdi. Ca solişti erau Margareta Şindilaru, sora lui Gheorghiţă, solistă a Operei din Bucureşti, soprană foarte talentată, Viorica Cortez-Guguianu, mezzosoprană, ieşeancă de baştină şi mândria târgului. Avea un fizic încântător şi o voce pe acceeaşi măsură, încât la câţiva ani a plecat într-un turneu în Occident, pentru a nu se mai întoarce. Ceilalţi au fost tenorul Valentin  Teodorian şi basul Nicolae Florei, despre care nu e cazul să mai vorbesc.

Concertul a fost foarte impresionant. Sala  era mică iar orchestra şi scena umpleau mai bine de un sfert dn volumul ei. Eu, care mă instalasem în primele rânduri, mă simţeam aproape în centrul acelei surse emiţătoare de sunete şi armonii. Mai ales când timpanele au atacat primele măsuri din  „Dies irae”, au găsit rezonanţă nu numai în urechi, dar chiar în stomac. Pentru o clipă, am simţit efectul încercat pe când eram copil şi defilam la parada de la Dric, la ziua de 8 iunie. Atunci când am ajuns în dreptul tobei mari care stimula cadenţa cu bătăi puternice, am simţit cum îmi zvâcnea stomacul la fiecare bătaie a tobei.

La concert, în spatele meu cu un rând, era şi tatăl  lui Gheorghiţă, bătrânul lăutar cu care am luat lecţii de vioară vreun an-doi, după metoda lui Robert  Klenk. Chiar începuseră să mi se dezlege binişor degetele şi cred că aş fi ajuns să stăpânesc bine instrumentul, dacă precipitarea evenimentelor din 1944, urmate de plecarea în refugiu, n-ar fi pus capăt strădaniilor mele.

Nu mai ştiu prin ce împrejurare, ajunsese în custodia noastră o vioară măsura jumătate, rămasă de la moş Petru Ghenghea, de la strămutarea lor din Huşi. Stătea părăsită într-un cui de la cămara transformată în sală de baie. Până într-o zi, când tata l-a adus pe bătrânul Vintilă şi m-a încredinţat împreună cu instrumentul în mâinile lui. De  atunci, am început să-l văd cu alţi ochi. Nu mai era lăutarul care cânta la”Fritz” sau la „Negrea” cu ceilalţi confraţi ai lui, ci devenise deodată,prin noua lui calitate de preceptor, „do-n Vintilă”.

Ajuns aici, nu pot  să nu-mi aduc aminte cu plăcere, dar şi cu regret pentru cele duse pentru totdeauna,  de după-amiezile petrecute alături de Vintilă, acele după-amieze ale copilăiei ce se scurgeau încet, ca mierea, acolo în bucătăria transformată în sală de studiu. Ţineam stângaci şi vioara şi arcuşul, dar Vintilă mă încuraja cu vorbe blânde, în vreme ce, cu degetele lui, făcute parcă pentru altă meserie decât pentru  cea de violonist, îmi punea degetul arătător imediat lângă prag pe coarda „mi”, pentru a-l scoate pe „fa”.

Ţiuituri prelungi, tremurate şi nesigure ieşiau din cutia de rezonanţă a viorii ţinute cu îndârjire  sub bărbie. Mă treceau sudorile, nu atât din cauza eforturilor, cât mai ales gândindu-mă ce distanţă imensă separă aceste timide începuturi de performanţele dorite.

Cel de al doilea concert, la care am participat, tot ca oaspete de onoare, a avut loc în toamna anului 1979.  Venisem la Iaşi împreună cu Maruca, să prăznuim cu foştii colegi împlinirea a 30 de ani de la absolvirea facultăţii. În timpul  celor câteva zile cât a durat programul oganizat cu această ocazie de colegii ieşeni, am intrat şi la Filarmonică, instalată tot în acea clădire, vizitată de mine cu câţiva ani în urmă. Aici, Gheorghiţă tocmai repeta cu orchestra  Variaţiunile de Mozart pe o temă de Hăndel. Ne-a primit pe amândoi cu aceeaşi jovialitate din totdeauna şi ne-a invitat să-l onorăm cu prezenţa la concertul pentru care se pregătea şi care a avut loc de astă dată în sala Teatrului  Naţional.

Şi pentru a nu încheia cu Gheorghiţă, vreau să amintesc aici câteva episoade din activitatea lui muzicală, legate direct de urbea noastră de baştină. Încă  de prin ultimii ani ai războiului şi încă alţi câţiva după terminarea lui, atâta timp cât datinile religioase mai erau preţuite cum se cuvine, noi elevii mai mari sau tineri studenţi obişnuiam să organizăm coruri cu colinde în vacanţele de Crăciun. Bineînţeles că organizatorul  şi dirijorul corului nu era altul decât Gheorghiţă Vintilă. Câte o săptămână întreagă ne adunam seară de seară într-o sală de clasă oarecare, de preferinţă la Gimnaziul comercial din spatele cinematografului. Aici repetam frumoasele colinde „O, ce veste minunată!”, „Bună, bună seara la Moş Ajun”  şi multe altele ce se îmbinau atât de armonios cu clinchetele iernii.

Cum se lăsa noaptea de Ajun, toată  formaţia corală în frunte cu Gheorghiţă o porneam cu colindul. Trebuie să spun că la noi, în Moldova, spre  deosebire de alte păţi ale ţării, colindele de Crăciun începeau din seara zilei de 24 decembrie.

Colinda inaugurală avea loc la Palatul Episcopal, unde ne întâmpina însuşi vlădica Grigore Leu în vetibulul larg al clădirii cu frumoasa scară interioară de la mijloc şi luminată festiv ca pentru marea sărbătoare ce ne aşteptă pe toţi. După ce terminam programul colindelor, străduindu-ne să scoatem maximum de efect posibi, Preasfinţitul  ne dădea întotdeuna 500 de lei, sumă ce întrecea de departe pe cele cu care eram onoraţi pe la casele celorlalte notabilităţi ale oraşuui sau ale altor cinstiţi gospodari. Deh! Sfântul părinte ne considera ca pe nişte oameni în toată firea şi nu ca pe nişte tineri ce de abia părăsisem copilăria. Avea grijă ca la despărţire să ne trateze cu felii de cozonac proaspăt şi cu un pahar  de vin bun, din cel pentru cuminecătură, recoltat chiar din viile Episcopiei din spatele Bisericii Domneşti. Cu o scurtă alocuţiune plină de învăţăminte creştineşti, încheia glumeţ să nu ne codim în faţa tradiţiei, zicând că „Deh! De ce are omul patru pereţi?”.

Tata făcea haz când îi povesteam despre obişnuita formulă a vlădicii, spunându-mi: „Şi voi de ce nu-i răspuneaţi: numai că pereţii nu-s a sfinţiei tale!”.    

De acolo, ne duceam la directorul  liceului Cuza-Vodă, unde resursele vocale erau încă proaspete, căci paharele cu care ne dresesem glasurile erau încă puţine la număr. Pe urmă itinerarul planificat fiind pe sfârşite, ne opream pe la diferite case luminate, după inspiraţia de moment şi după cum se nimereau mai în drumul nostru, bineînţeles acordând prioritate celor cu fete mari. Pe măsură ce se tot înnopta,  slăbea şi autoritatea lui Gheorghiţă şi-şi făcea loc o voioşie peste măsură ce se traducea în colindele noastre cu fel de fel de stanţe improvizate pe moment. Târziu, când larma colindătorilor se potolea pe străzi, ne strângeam şi noi pe la casele noastre.

Dar gestul cel mai frumos al lui Gheorghiţă faţă de oraşul  lui natal a fost organizarea de prin anii 50 a unor concerte simfonice cu instrumentiştii amatori adunaţi din localitate, lucru nemaiauzit pe la noi până atunci. Proaspăt sosit de la Conservatorul din Leningrad şi abia începându-şi cariera dirijorală, era  animat de elanul tinereţii şi de dragostea faţă de cei de acasă, încât nu pregeta să vină câteodată la Huşi să pregătească şi să dirijeze aceste concerte.

Spectacolele aveau loc în sala cinematografului „Rodina”, fostul cinematograf al lui Capilovici, care luase această denumire rusească după „istoricul act” de la 23 august  1944, prin care fusesem eliberaţi de un jug secular, despre care habar n-aveam.

Dar noul suflu democratic făcuse poibil să se adune în formaţia simfonică a lui Gheorghiţă toate talentele autohtone, indiferent de categoria socială. Fiindcă intelectualii mai de soi nu cântau decât la anumite instrumente cu coarde, la pian sau cel mult la un  instrument de suflat precum flautul, pentru celelalte instrumente de fond ca alămuri, tobe, timpane, clarinete, contrabas, Gheorghiţă apela la neamurile de lăutari, fraţii Băluţă, Gică Măcinoi sau alţii, care nu se lăsau de două ori rugaţi pentru a da tot concursul confratelui lor ajuns atât de sus. Ba unii din ei erau în stare şi de sacrificii mai mari.

Odată,  la unul din aceste concerte, avocatul Olăreanu – tatăl lui Costache Olăreanu scriitorul – bun violonist, fusese solicitat  de Gheorghiţă să cânte în orchestră la contrabas. Cum Olăreanu contrabas nu avea, căci nici un amator nu se delectează cu un instument de coarde mai mare ca un violoncel, sarcina a  căzut pe capul lui Gică Măcinoi din taraful lui Băluţă, să-i pună la dispoziţie instrumentul său. Gică s-a executat fără şovăire, rolul său mărginindu-se doar să ţină hangul dintr-o rablă de contrabas care nici strune ca lumea nu avea. În loc, pusese nişte cabluri roşii, rămase de la un telefon de campanie nemţesc. Cred că la acest instrument Gică nici n-avea nevoie de sacâz, ci folosise borş ca la buhaie. Săracul, avea o mutră în timpul concertului de parcă îndeplinea cine ştie ce treabă ruşinoasă.

Programul cuprindea de obicei uverturi sau alte piese simonice nu prea lungi, unele chiar cu petenţii de originaliate. Difuzaseră  şi programe, frumos tipărite la una din tipografiile rămase în Huşi după război, dar cu nişte greşeli de culegere de ţi se ridica părul măciucă în cap. Câteva titluri sunau astfel: „Piesă de concert  de N. Băluţă şi Intercalaţii. Solist: autorul” (de fapt, voia să spună: piesă de concert cu intercalaţii de Neculai Băluţă). Sau „Uvertura la Dichter und Bauer de Suppe” ieşise: „Uvertura la Dicter und Baur de Lupu”. Pe lângă multe litere sărite, zeţarul confundase pe S mare de pe ciornă cu L.

Dar asta n-avea nici o importanţă, căci tumutul succesului obţinut de Gheoghiţă îneca în valurile lui aceste mici pretexte pentru o critică răutăcioasă.

Când poziţia lui în Filarmonica ieşeană s-a consolidat bine, Gheorghiţă a început să vină în vizită la Huşi cu întreaga orchestră, delectând publicul cu concerte de înaltă ţinută. Într-un an, nimerindu-mă la Huşi într-un scurt concediu, am asistat la un concert la care  şi-a dat concursul Ştefan Ruha, de altfel bun prieten cu Gheorghiţă. El a interpretat atunci Concertul pentru vioară în mi minor de Mendelssohn-Bartholdi.

Nu ştiu la cât s-o fi ridicat compensaţiile materiale pentru performanţele  înregistrate de orchestra Filarmonicii la Huşi, dar sigur este că ovaţiile entuziaste din sală şi-au atins ecourile prin cramele cu ziduri mute de prin viile de primprejur şi nimeni n-a plecat fără damigenuţa plină ochi, astupată bine cu ciocan de păpuşoi şi frunze de papură.

Din ciclul „Oameni fără importanţă” de Romeo Pivniceru, vol. I – III, Editura Agerpres, vol. IV, dactilografiat, lăsat în custodia lui Ion N. Oprea cu mesaj  să o ajute pe Maruca, soţia lui, pentru editare, dar decedând amândoi, de îngrijirea apariţiei lucrării se ocupă acesta: Ion N. Oprea.

                                                                       3 ianuarie 2019

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5