Autor: Angela Paveliuc-Olariu, Doctor în etnografie, febr.2014
Editor, text și foto: Ion Istrate, 27 febr.2014

Obiceiuri ancestrale la români, în pragul primăverii
                          Dragobetele, Mărțișorul și Baba Dochia

Primăvara, anotimpul minunat, când întreaga natură renaște aducând în sufletul tuturor dorință de viață, speranță, bucurie, a fost îndrăgită dintodeauna și așteptată de către toți, tineri și vârstinci, deopotrivă.

Referindu-ne la satul tadițional românesc, încercăm o întoarcere în timp într-o lume a simbolurilor ce însoțeau sărbătorile începutului de primăvară, altă dată, când totul avea o altă conotație, un alt înțeles; Timpul și spațiul și întreaga natură găseau în sufletul omului de atunci o altă percepție, un alt ecou. Merită subliniată mereu această relație strânsă dintre oameni și natura înconjurătoare, acea “conlucrare a românului cu firea” – sintagmă aparținând filosofului Mircea Vulcănescu. Această minunată conlucrare se face mai simțită parcă, în anotimpul primăverii și a sărbătorilor care o însoțesc, oamenii ordonându-și viața în jurul acestora, după cum e și firesc și după cum au facut-o mereu, găsind în această realitate sensul deplinei existențe.

Anotimpul primăverii debutează cu luna martie – luna echinocțiului de primăvară, a noului an agrar, această realitate resimțindu-se în tot ce se petrece în natură și în viața oamenilor.

1 Martie este sărbătoarea mărțișorului a cărui denumire a fost influențată de numele lunii martie, denumirile mai vechi fiind Dochia și Dragobetele (I. Ghinoiu). Această realitate apare consemnată și de către Elena Niculiță-Voronca, referindu-se direct la zona Botoșanilor (Datini III, pag. 741) “Dochia e cea întîi zi de primăvară. În ziua de Dochie se face mărțișor”.

Mărțișorul, cadou de 1 martie, confecționat la început din două fire de lînă, albă și neagră, răsucite într-un șnur – „funia anului”, ce împletea zilele, săptămânile și lunile celor două anotimpuri.  Obiceiul celor două culori – simbolizând iarna și vara, opoziția între căldură și frig, întuneric și lumină – ține sigur de tradiția Dochiei, după cum afirmă etnologul Ion Ghinoiu. Legendele despre Dochia accentuează ideea că românii au avut anul structurat pe o eternă opoziție a contrariilor.

Originea mărțişorului se pierde în negura timpului – primele atestări documentare datând de la începutul secolului al XIX-lea. Confecționat așa cum am arătat, mărțișorul era oferit copiilor (fete sau băieți) de către părinți, înainte de răsăritul soarelui, pentru ca aceștia să fie sănătoși, frumoși și feriți de arșița soarelui.

Mai târziu, mărțișorul va fi format din două fire: unul alb, semnificând ideea de puritate și altul roșu, culoarea aceasta simbolizând vigoare, viață, putere, fiind, de fapt, culoarea sângelui și a focului, uneori având și un bănuț de argint sau chiar de aur. Mărțișorul devine, în acest caz, un fel de obiect de podoabă, purtat la gât sau la piept de către fete și femei, pentru sănătate și păstrarea frumuseții (să fie albe și rumene ca florile iar soarele să nu le pârlească).

Mărțișorul se purta, fie până la 9 martie (sărbătoarea celor 40 de sfinți), fie până la Armindeni (1 mai), până la Florii – sau, ca la Botoșani, “până în ziua de Sf. Gheorghe, cînd se pune pe o creangă de trandafir sau un cireș înflorit” (Elena Niculiță-Voronca, op. cit. pg. 741). În zona Botoșanilor era credința că ziua întâia și zilele de 11 și 21 ale lunii martie sunt zile rele și fără de noroc, iar omul nu trebuie să înceapă nimic, pentru a nu păți ceva rău.

Ca un aspect inedit, necunoscut în prezent, menționat doar în scrierile Elenei Niculiță-Voronca – pentru zona Botoșani – era sfințirea unei plante miraculoase toaia (aconitum napellus) – plantă de leac păstrată altădată la icoane, cunoscută și sub denumirea de “toiagul lui Hristos”, folosită împotriva farmecelor, a bolii “ceas rău” și a strigoaicelor care bântuie în ajunul sărbătorii Sf. Gheorghe. Toaia era răsădită și recoltată după un ritual complicat, păstrat, prin tradiție, în părțile Botoșanilor.

Zilele 1-9 martie sunt cunoscute sub numele de zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor – zile în care Dochia moare și renaște simbolic la început de martie când, până în secolul al XVII-lea, Anul Nou a fost serbat primăvara. Moartea Dochiei, ce survine în ziua de 9 Martie, simbolizează moartea anului vechi.

Legendele numeroase existente în mitologia românească vorbesc de o babă urâtă și rea care-și persecuta fără milă nora, trimițând-o să-i aducă fragi și să pască oile în zilele friguroase de iarnă. Totul subliniază, de fapt, starea conflictuală între noră și soacră, iar în plan simbolic, opoziția timp vechi-timp nou; Baba Dochia reprezentă Anul vechi sau marea zeiță a pământului care este învinsă de nora sa, persoană tânără, puternică, sprijinită de Dumnezeu în toate faptele sale bune, reprezentând Anul Nou.

De 1 martie se sărbătoarea și Dragobetele, care apare în legende ca fiul Babei Dochia. În opoziție cu mama sa, el apare ca un tânăr frumos, purtător al dragostei și al bunei-dispoziții, de care se îndrăgosteau toate fetele. Dragobetele a fost identificat în literatura de specialitate cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă și Cupidon – zeul dragostei la romani.

Sărbătorit începând din 24 februarie, în unele zone etnografice ale României, sau în altele în zilele 1,3 și 25 martie, Dragobetele nu avea dată fixă (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania). În zilele acestei sărbători, când și păsările cerului se împerecheau și își construiau cuiburile, fetele și băieții doreau, la rândul lor, să se îndrăgostească, cu gândul la o viitoare logodnă sau căsătorie. În acest scop, atunci când era timp frumos, cete de fete și flăcăi plecau afară din sat, în câmp, fetele culegând primele flori de primăvară (viorele și tămâioare), păstrate până la Sânziene (24 iunie), când făceau buchețele cu alte 2 flori (roji, un fel de trandafir sălbatic și oglici, flori mici galbene), pe care apoi le dădeau pe apă. Împreunarea acestor flori surori – care altfel nu se puteau întâlni niciodată –  echivalând cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar (Șezătoarea, XII/1904). În acest timp, flăcăii petreceau glumind și povestind în jurul unui foc, până cînd fetele porneau grăbite spre sat, dar fiecare dorind, din toată inima, să fie ajunsă din urmă, îmbrățişată și sărutată de flăcăul pe care îl iubea. Sărutul acesta pecetluia o adevărată logodnă, urmată, în scurt timp, de nunta dorită.

În ziua de Dragobete și gospodarii aveau grijă să dea de mâncare păsărilor cerului punând pe acoperișul anexelor din gospodărie tot felul de semințe; În felul acesta aveau certitudinea că, la vară, rodul ogoarelor lor nu va fi distrus de păsările respective.

Exista și o altă frumoasă datină: femeile trebuiau să strângă zăpada, s-o păstreze în vase curate, iar cu apa ce rezulta din topire să se spele pe față, pentru a fi cât mai frumoase, existând credința că neaua din ziua de Dragobete provine din “surâsul zânelor”.

Amintind, în treacăt doar, câteva din aspectele care ar trebui menționate, referindu-ne la ziua de 1 martie – o zi care are o încărcătură simbolică deosebită, fiind “gazda” celor trei sărbători ale calendarului popular : Mărțișor, Baba Dochia și Dragobetele, însoțite de multiple credințe și practici mitico-magice – am încercat să aducem în memoria afectivă a celor interesați câteva frânturi ale civilizației spirituale, atât de bogată și interesantă în același timp, existentă în satul tradițional românesc – despre care eseistul Gheorghe D. Mugur scria în 1928, în cartea sa “Florile”, apărută la București: “Satul e tezaurul de adevăr și de poezie în care se păstrează neprefăcut și viu sufletul nostru etnic. Acolo e tradiția și folclorul care lămurește firea, forța și ingeniul unui neam”