Obsesia luminii

Fără apă și aer, viața nu ar putea exista pe pământ. Dar nici fără lumină nu ar putea să existe. Nici fără foc. Dar fără dragoste ar putea oare exista?!…

Printre multe altele, poetul sucevean Ilie Ibănescu-Anemone oferă cititorilor săi și acest răspuns, în proaspătul volum de versuri – Lacrima luminii – apărut în luna martie a acestui an (2021) la Editura Lidana din Suceava: ,,De la lacrima luminii / Iubire divină luați, / În inimi de înger s-aveți / Iubire de oameni”. Pentru că, explică mai departe autorul: ,,Lacrima luminii și cea a iubirii / Sunt una-n trupul tânăr / Și viața o duc împreună departe / De la naștere până dincolo de stele”, chiar dacă ,,Lacrima luminii și cea a iubirii / Merg împreună pe drum necunoscut…”

Lumina – în diversele sale ipostaze, reale sau metaforice – a fost dintotdeauna parte esențială în creația poetică a lumii. Nu cred că vreun poet, indiferent de dimensiunile sale valorice, a trecut cu indiferență pe lângă această sursă inepuizabilă de inspirație. Dacă e să rămânem în perimetrul literaturii naționale, gândul te duce direct la ,,Poemele luminii”, pe care admirabilul poet-filosof Lucian Blaga ni le-a dăruit întru veșnică mângâiere. Și în cazul acestui cuvânt, care nu este chiar unul oarecare, limba română și-a etalat cu generozitatea-i cunoscută măiestria de a oferi unei singure noțiuni cele mai diverse și mai frumoase straie: lumina e sfântă, lumină din lumină, lumina zilei (a soarelui), a nopții (a lunii și a stelelor), lumina ochilor, lumina dragostei ș.a.m.d.

Iată că Ilie Ibănescu-Anemone a mai descoperit o valență a luminii: lacrima; adică și lumina plânge, cu toate că nouă ni se pare că ea ne râde de fiecare dată. ,,Lacrima Luminii / Sapă-n mine / Ca izvorul, / Într-o stâncă.” ,,Plânsul Luminii numai eu îl aud, / Îl aud și noaptea prin somn / Se așterne, dimineață în zori / Peste iarbă și flori”. Lumina fiind un fenomen astral universal, poetul bagă de seamă că ea ,,…varsă lacrimi / Peste tot în univers, / Cade ca roua în zori / Înflori-va în iarbă / Și flori.” În cazul lui însă, prin lacrimă nu se înțelege doar plânsetul de dor și jale, ci și modul de exprimare a lucrurilor, a speranțelor care nu chiar toate se risipesc. ,,De la lacrima luminii / Iubire divină luați, / În inimi de îngeri s-aveți / Iubire de oameni.”  ,,Mă duc spre lacrima luminii, / Izvorul ei prea sfânt / Îl iau acum cu mine.” ,,Izvorul fericirii / E lacrima luminii / Care-nflorește-n mine.” Totuși: ,,Lacrima de dor se frânge, / Mi-e dor și nu pot plânge.”

În viziunea lui Ilie Ibănescu-Anemone, plânsul și lacrima nu sunt doar niște simple căi de exprimare a unor stări sufletești dominate de suferință. Aria lor de pătrundere este mult mai cuprinzătoare; are dimensiuni astral-universale și determină trăiri pe măsură, adică puternice și durabile. ,,Sunt un copac cu flori (…) ,,Universul crește-n mine…” ,,Voi rămâne în spațiul albastru (…) Care nu cunoaște moarte”. Paleta stărilor sufletești-poetice vibrează în game variate, dovadă că vârsta poetului nu și-a istovit rădăcinile și izvoarele. ,,Mă poartă dorul către sat, / Spre mica casă părintească”. ,,Mă cuprinde dor de ducă / Să mai fiu copil în luncă”. ,,Ești Bucovină frumoasă ca Floarea de Colț / Pe harta țării scrisă cu sânge…” Iar Sfântul Ilie, cel care i-a dăruit și lui numele de botez și care străbate, vara, cerul în carul lui de foc, este văzut astfel: ,,Sfântul e sabia luminii / În cer și pe pământ.” De unde s-ar putea trage și o concluzie: dacă nu suntem apăsați de greutatea păcatelor, nu avem motive să ne temem de el.

,,Chemarea mea e viață” – mărturisește Ilie Ibănescu-Anemone la un moment dat. Din cuprinsul întregii cărți, cititorul poate însă extrage o sumedenie de chemări, toate izvorâte din viața cea fără de sfârșit, din care fiecare om face parte la un moment dat, mai scurtă sau mai îndelungă vreme. Toate acestea vin ,,Din spațiul necuprins, albastru”. Adică din cer și de pe pământ, toate împlinind năzuințele omului creator ,,Călător prin univers / Mă duce norul zburător /   Paste-ntinse mări albastre / Stăpânite doar de astre (…) Aș rămâne călător / Universu-i casa mea.”

Dintre toate chemările, cea mai profundă și mai statornică rămâne Vocea mamei, cea care nu se topește niciodată în ceața uitării. Ea reverberează în memorie necontenit și menține trecutul într-un prezent cald mângâietor. ,,Mă poartă dorul către sat, / Spre mica casă părintească / Unde a rămas copilăria mea. / Ascult din prog cum vocea mamei blând / Îmi spune, copile. Nu pleca!” Iar copilul, chiar dacă s-a mutat, mai mult fizic / geografic, într-un alt loc, dar în același spațiu bucovinean / românesc, ființa lui nu s-a desprins de locul nașterii. O întrebare, pe care nu numai Ilie Ibănescu-Anemone și-o pune, ne lasă pe toți  pe gânduri, pentru că și a noastră este: ,,Tot privind la mii de stele / Am rămas îngândurat, / Cine poate să-mi răspundă / Care-i steaua țării mele?”

Vasile Filip