ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 02 Aug. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 04 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Opusul cărţii maghiarizării, Veritas-ul – opinca românească…

 Facem istorie. Se cuvine, suntem în preajma Centenarului, 1918. Din 1867, în sistemul de stat austro-ungar, Transilvania intrase sub stăpânirea directă a Ungariei.  Guvernele de la Budapesta se axaseră pe principiul Ungariei uninaţionale şi, în consecinţă, oficiase mai vechea politică de maghiarizare şi asimilare a popoarelor nemaghiare de sub stăpânirea ei. Anul 1867, în concepţia maghiară însemna alipirea întregii Transilvanii, cu cei circa trei milioane de români, meniţi a fi deznaţionalizaţi, căci deznaţionalizare era politica de stat maghiară care pentru a ascunde adevărul misificau până şi recensămintele.

De altfel, încă din Evul Mediu – şi până la Marea Unire cu  Ţara – românii transilvăneni, la ei acasă, au fost şerbii moşiilor ocupate şi stăpânite de cei care, acum, vroiau dominare deplină, nu doar faptică ci şi legislativă. Românii nu aveau voie să se stabilească în oraşe, să abă acces la şcoala superioară, la universităţi. Până şi portul şi vorba le erau dirijate, ei nu aveau voie la haina de postav, să meargă călare pe calul pe care îl păşteau, nici să-şi facă biserică din piatră – care să dăinuiască… Erau toleraţii nu doar a etniei, ci şi a religiei lor… temniţele de la Vaţ şi de la Seghedin gemeau de români, mai cu seamă intelectuali… Ca „să se înăbuşe glasul românilor şi exprimarea liberă a convingerilor lor”, atunci, în 1867, s-a creat o nouă lege a presei care punea botniţă celor de altă etnie decăt cea maghiară. Marile ziare, ale românilor, de pildă – Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Observatoriul, Albina,  Românische Revue, Federaţiunea, şi nu numai ele – fuseseră şi ele condamnate civil ori penal, multe desfiinţate…

La 1867 se revenea la ce fusese şi mai înainte, cu vreo 200 de ani înapoi, la 1683, când tot ei, maghiarii, calvinii de la Budapesta dispuseseră interzicerea pentru români până şi a jocurilor populare care nu mai aveau voie să se distreze duminicile şi în alte zi de sărbătoare creştin-ortodoxă…

          Acum, că suntem după 1867, în 1907, când ziare ca Drapelul din Lugoj evoca ce fusese la 1867, din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre corifeii politicii de maghiarizare, e vorba de conţii Iuliu Andrássy, ministru de interne, şi Albert Appónyi, ministru al cultelor şi instrucţiunii, s-a elaborat chiar un  tratat, 953 de pagini, semnat de Antal Huszár, translator în ministerul de interne, care conţinea planuri şi măsuri pentru desfiinţarea românilor ca naţiune. Acest tratat, lege-forte, a fost tipărit doar în 25 exemplare, exclusiv pentru uzul guvernului, şi avea caracter strict secret, confidenţial. El a fost pus în aplicare chiar din anul apariţiei sale prin legile draconice ale învăţământului, unde dicta voinţa   lui Appónyi. Presa informează că două exemplare din această carte dură se află la noi în România, unul la Biblioteca Universităţii din Cluj-Napoca (cu semnătura autografă a autorului), iar al doilea la Biblioteca Academiei Române. Chiar în Introducere se militează pentru ca guvernul ungar să ia cele mai nimerite măsuri „pentru a încadra în mod sever întreaga viaţă a românilor în ideea de stat naţional ungar”. Cartea are şapte secţíuni.

  Secţiunea I a cărţii spune clar care sunt aceste măsuri: „Politica de stat ungară trebuie neapărat să ţină socoteală de raporturile numerice bisericeşti, şcolare, culturale şi economice ale românilor din patrie şi de politica ultranaţionalistă dusă de aceştia. Poate că astăzi, toate acestea ar mai putea fi strânse în cadrele ideii de stat ungar, dacă s-ar proceda cu o energie care să nu cunoască nici un fel de tocmeală”. În  Secţiunea II-a deşi se recunoaşte că în Transivania, în 12 judeţe, majoritatea absolută a populaţiei este românească – variind între 50,8% şi 90,2% – se insistă pentru distrugerea unităţii demografice a românilor şi se propune o nouă arondare pentru a se realiza scopurile ungurilor. Secţiunea III-a se ocupă de Biserică şi constată că în timpurile din urmă „Biserica greco-catolică s-a integrat în curentul de politică ultra-românească şi propune ca preoţimea acestei Biserici să fie introdusă în cadrele autonomiei Bisericii romano-catolice, pentru a pune capăt acestor manifestări”. În caz contrar, se propune „sistarea sumelor anuale pe care le primeşte din Fondul religionar catolic…Retragerea acestor ajutoare ar determina Biserica greco-catolică românească să primească a fi atrasă în cercul autonomiei Bisericii romano-catolice din Patrie”. Secţiunea a IV-a care  tratează despre Biserica Ortodoxă din Transilvania; Huszár este îngrijorat de faptul că Mitropolia Română din Bucureşti se intitula Mitropolie a Ungro-Vlahiei, reliefându-se unitatea religioasă a tuturor românilor şi dependenţa lor de Bucureşti. Guvernul ungar – propune cartea – trebuie „să intervină pentru ca din titulatura ei să se şteargă atributul de Ungro-Vlahiei”.

      Cât priveşte Biserica Ortodoxă din Ungaria, autorul crede că este cel mai de seamă factor al năzuinţelor româneşti. Preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali sunt cei mai harnici agenţi ai Partidului Naţional Român. Ca atare se impune desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe şi abrogarea Statutului ei organic, pentru ca astfel „să dispară această cangrenă politică care roade trupul naţiunii şi al ţării” (p. 221). În acest sens, se propun o serie de măsuri care să îngrădească educaţia şi pregătirea preoţilor şi învăţătorilor români în seminarii şi şcoli normale. „Dat fiind că cei mai aprigi ante-luptători ai politicii naţionale române sunt preoţii, e necesar ca ministrul să-şi rezerve dreptul de a detrage singur – fără nici un fel de aviz al autorităţilor confesionale – congrua (ajutorul de stat) preoţilor pe care îi crede că nu sunt buni patrioţi.

„Din punct de vedere politic, seminariile preoţeşti ortodoxe sunt cu mult mai importante decât şcolile secundare… Când vorbim despre seminariile ortodoxe româneşti, în realitate vorbim despre educaţia politică a poporului român, al cărui suflet şi centru este preotul…Manualele de învăţământ şi în special manualul de istorie bisericească, trebuie trimise Ministerului de Culte şi Instrucţiune, deoarece în cadrul istoriei bisericeşti se predă istoria naţională română care este în strânsă legătură cu istoria Bisericii Ortodoxe Române…Pentru ca seminariştii români ortodocşi să se împărtăşească în toate privinţele de o educaţie şi instrucţie patriotică (maghiară) temeinică, este de dorit ca Statul să înfiinţeze în cadrul Universităţii din Budapesta sau al aceleia din Cluj o Facultate teologică separată şi un seminar anexat ei, care ar asigura nu numai patriotismul preoţilor, ci şi al credincioşilor lor care astăzi lasă mult de dorit. Înfiinţarea acestei Facultăţi ar atrage după sine sistarea actualelor seminarii cu programul lor de studii cu tot…

Reuniunile învăţătorilor ortodocşi, care îşi ţin adunările în diferite centre, cu care ocaziuni organizează banchete cu caracter naţional, concerte, baluri şi excursii cu scopul trezirii „conştiinţei naţionale”… şi care dovedesc că aceste reuniuni sunt obstacole puternice în calea construirii statului naţional ungar. Trebuie pur şi simplu dizolvate. În şcolile normale româneşti să se predea şi în limba maghiară anumite obiecte de învăţământ, şi anume: Limba şi literatură maghiară, Constituţia, Istoria, Geografia şi toate disciplinele pedagogice”.

          Secţiunea VI a cărţii  tratează despre aceste şcoli, cu privire la care spune: „din punct de vedere al politicii de stat ungare ar fi timpul suprem ca, Ministerul de Culte şi Instrucţiune să înfăptuiască prin legi şi ordonanţe astfel de dispoziţiuni prin care şcolile secundare româneşti din patrie, ca tot atâtea cuiburi calde ale politicii ultranaţionaliste române care pune în primejdie integritatea naţională, să poată fi contrabalansată în activitatea prin care caută să împiedice constituirea statului naţional ungar”. Propune ca în şcolile secundare româneşti orele să fie predate în întregime în limba maghiară; dat fiind că în aceste şcoli sunt mulţi elevi originari din România, având o influenţă păguboasă întrucât sădeşte în rândul românilor elevi din patrie conştiinţa de unitate şi solidaritate naţională, precum şi idealul de Daco-România Mare, Ministerul trebuie să îngreuneze primirea acestora în şcolile româneşti din Ungaria.

Secţiunea VII se referă la instituţiile culturale româneşti, în special la cea mai importantă şi mai puternică dintre ele, ASTRA, despre care afirmă că: „de la întemeiere (1861) şi până astăzi a servit scopurilor naţionaliste şi rasiste române, fiind unul din principalii factori ai agitaţiilor separatiste române şi cel mai periculos element din punct de vedere al politicii de stat ungară” (p. 522). El consideră ca în Ungaria cultura să nu se mai deosebească pe naţionalităţi, pentru ca să nu transformăm cultura românească într-un factor al izolării şi al separatismului. Societăţile culturale româneşti trebuie puse toate sub cel mai riguros control al statului şi pe viitor, să nu se mai permită înfiinţarea nici unei societăţi culturale pe baze naţionale (p. 673).

       În ce priveşte presa românească, Huszár o consideră un foarte eficient focar al politicii naţionale române. „Interesul statului ungar este să se îngreuneze apariţia ziarelor politice româneşti, prin sporirea cât mai considerabilă a cauţiunii cerute pentru apariţia unor astfel de ziare… O altă măsură e condamnarea gazetarilor români la temniţă ordinară, în locul celei de stat. Apoi anularea carnetelor gratuite pe căile ferate pe seama gazetarilor români şi, în sfârşit, publicarea din partea statului a unei gazete bilingve, maghiară-română, sub direcţia Ministerului de Interne”.
    Autorul este îngrijorat şi de institutele de credit româneşti. Această „castă independentă de funcţionari, având zilnic contact cu poporul, exercită o puternică influenţă naţională asupra lui. Fiecare bancă este mecanismul principal al mişcării naţionale. Acolo se pun la cale alegerile: de primari, de deputaţi şi chiar de vlădici… Pentru a face cu neputinţă înfiinţarea de noi bănci româneşti, ar trebui modificată legea comercială, în sensul ca nou înfiinţându-le, băncile să aibă un capital social de cel puţin 400.000 coroane, iar membrii din Direcţiune să dispună de cel puţin 10.000 coroane capital… O astfel de restricţie ar face cu desăvârşire imposibilă ivirea de noi bănci româneşti. Să se înfiinţeze în regiunile locuite de români, în scopul contrabalansării băncilor româneşti, aşa-zise „Bănci poporale judeţene” maghiare, care să servească interesele locuitorilor respectivelor regiuni, fără consideraţie de naţionalitate sau de confesiune… Aceste bănci ar ajuta în prima linie pe locuitorii maghiari din regiunile româneşti, dându-le posibilitatea să învingă greutăţile împreunate cu misiunea lor… Băncile acestea ar trebui să realizeze, respectiv să ajute întreprinderi industriale deoarece muncitorii angajaţi în aceste întreprinderi, în urma raportului de dependenţă faţă de ele, pot fi mai uşor influenţaţi, respectiv mai uşor de câştigat pentru maghiari şi pentru maghiarizare, Cu ajutorul băncilor judeţene, ţărănimea română ar putea fi scoasă din influenţa politici ultranaţionaliste române în care au băgat-o băncile româneşti cu împrumuturile lor”.

          Ultima măsură recomandată este în legătură cu organizarea politică a românilor transilvăneni – Partidul Naţional Român. După ce se referă la declaraţia fostului prim-ministru Wekerle Sandor, făcută la Baia Mare în anul 1894: „noi nu permitem să se facă nici un fel de experienţă în contul dezmembrării statului ungar şi nu îngăduim nici un fel de formaţiuni de drept public care ar diferenţia populaţia ţării după naţionalităţi”, autorul încheie cu propunerea, transpusă în practică de Hieronymi (ministru de interne), în vremea Mişcării Memorandiste, ca „Partidul Naţional Român să fie dizolvat, măsură prin care ar înceta să existe factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat ungar”.

  Lucrarea se încheie cu o propunerea lui Huszár Antal în sensul  că, „dat fiind caracterul confidenţial al cărţii, scrisă în doar 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar”, este  „necesară publicarea ei şi pentru marele public ungar şi străin”. În acest fel, străinătatea ar afla câte instituţii culturale, religioase şi economice, au românii din Ungaria şi de câtă libertate se bucură ei. Drept urmare, în anul următor, în 1908, a fost tipărită o  carte în 492 de pagini şi într-un tiraj considerabil, semnată – cu pseudonimul „Veritas” – a cărei ediţie s-a epuizat imediat, fiind difuzată mai ales în străinătate, ca în anul următor să fie publicată o nouă ediţie a cărţii.

Deosebit de grav rămâne faptul că diabolicul plan de maghiarizare, spun sursele,  a fost pus în aplicare imediat de guvernul ungar. În acelaşi an, 1907, prin cele două legi şcolare Appónyi, şcolile româneşti puteau fi desfiinţate oricând, „din raţiuni superioare de stat” (fără să se explice care sunt raţiunile), putând fi înlocuite cu şcoli de stat în limba maghiară, astfel că  în 3 ani de zile de la aplicarea legii, şcolile româneşti s-au redus cu 600.

          În 1912, prin fals şi dezinformare a Vaticanului, a fost înfiinţată prin hotărârea parlamentului Ungariei Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog, încorporând şi 83 de parohii, 382 filii şi 172 cătune româneşti luate de la episcopiile româneşti ale Oradiei, Gherlei şi Blajului, cu un total de 73.225 de credincioşi. În bisericile episcopiei limba liturgică  fiind maghiara.  O nouă lege maghiară de colonizare, votată de parlamentul ungar în 1910, a sporit fondul de colonizări în Transilvania a unor ţărani aduşi din Ungaria, împroprietăriţi cu zeci de mii de hectare de pământ şi oferindu-li-se un trai mai mult decât decent, urmărindu-se spargerea masei compacte a românilor şi separarea complexelor româneşti de cele săseşti.

        După intrarea României în război în 1916 împotriva Austro-Ungariei, în anul 1917 acelaşi ministru al învăţământului, contele Appónnyi a înfiinţat  în Transilvania, la graniţa cu România, „Zona culturală”: pe toată lungimea graniţei cu România, din nordul Ardealului şi până jos la Dunăre; pe o adâncime în interior între 60-120 km, toate şcolile româneşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu şcoli de stat maghiare; românii au pierdut prin aceasta încă 1600 de şcoli.

         Era pus într-un grav pericol însuşi viitorul naţiunii române. Noroc cu izbăvitorul an 1918, cu a cărui miracol realizat de ardeleni la 1 Decembrie, puţini i-au înţeles… secretul. Marii  oameni politici ardeleni nu numai au creat liniile politice clare pentru făurirea României Mari, ci prin acţíunea lor firească – Unirea cu Ţara – i-au lăsat muţi pe reprezentanţii maghiari – DESPĂRŢIREA DEFINITIVĂ! Monarhia austro-ungară ieşită din război înfrântă, total dezorganizată, a făcut ca armata ungară, total bolşevizată, intrată pe mâna lui Bela Kun, care cu sprijinul lui Lenin acaparase puterea, să simtă rolul de poliţie anti-bolşevică a  armatei lui Iuliu Maniu, aflat la Viena, care, cântând Deşteaptă-te Române, în acele condiţii, cu soldaţii săi, au instaurat ordinea la Viena, cum vor face românii şi în 1919, la Budapesta, când, cei doi oşteni, sergentul Iordan şi caporalul Bivolaru – fără a ţine seama de VERITAS-ul lui Huszar – au urcat Turnul Parlamentului şi au lăsat acolo o opincă românească – simbol naţional românesc – în locul drapelului roşu-alb-verde, să fie de aducere aminte pentru cei care trebuie…

     Care trebuie să ştie cum încă de multă vreme politicienii unguri au făcut şi încă mai cred că falsul, minciuna, dezinformarea, lucrul la două vorbe sunt ară în politica lor…

                                                                               Ion N. Oprea, 2 august 2018