Prof. Dr. Dan Prodan

Desăvârşirea formării statului naţional unitar român
(15 / 28 noiembrie – 18 noiembrie / 1 decembrie 1918)

Articol publicat în Revista VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ, NR. 12 (33) – OCTOMBRIE-DECEMBRIE 2013

Cauze interne româneşti şi externe europene au favorizat, în octombrie – decembrie 1918, finalizarea procesului complex de formare a statului naţional unitar român, un vis de veacuri şi un program politic de şapte decenii, luând ca reper major programul „naţional” al Revoluţiei române de la 1848 – 1849. Astfel, la 15/28 noiembrie 1918, Bucovina, provincia românească din N-V Ţării Moldovei, a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, s-a unit cu Regatul României, limitat atunci doar la Moldova dintre Carpaţii Orientali – Prut şi Basarabia dintre Prut şi Nistru, prima unită cu Patria – Mamă la 27 martie / 9 aprilie 1918. Au urmat apoi Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, unite cu Regatul României la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918.

Dar să rememorăm principalele momente ale acestor fapte istorice fundamentale pentru constituirea României Mari, pentru centralizarea şi modernizarea ţării, pentru intrarea ei cu drepturi internaţionale depline în concertul european contemporan, cu peste nouă decenii în urmă. Astfel, la 3 noiembrie 1918 învinsul şi defunctul imperiu austro-ungar a încheiat armistiţiu cu tabăra Antantei învingătoare, urmat rapid de disoluţia dualismului: la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Austria. Anterior, românii bucovineni au respins cu indignare şi hotărâre manifestul ultimului împărat austro-ungar, Carol I de Habsburg, Către popoarele mele credincioase, de la 3/16 octombrie 1918, prin care suveranul imperiului de carton proclama federalizarea statului în disoluţie, prin formarea unor state „independente” în cadrul fostei monarhii, fără acordarea şi recunoaşterea drepturilor politico-naţionale pentru românii bucovineano-transilvăneni. Ca urmare, oamenii politici bucovineni s-au organizat rapid, sub impulsul evenimentelor politico-militare naţionale din teritoriile vecine şi a efervescenţei revoluţionar-unioniste interne.  La 14/27 octombrie 1918, din iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, fruntaşi unionişti bucovineni, a fost organizată la Cernăuţi o mare adunare naţională bucovineană, care a adoptat o Moţiune (Hotărâre), prin care delegaţii la această întrunire formau Adunarea Constituantă a Bucovinei care, în consecinţă, a ales Consiliul Naţional al Bucovinei, cu rol de Parlament, condus de preşedintele său, Dionisie Bejan. Ulterior, Consiliul Naţional a numit un organism cu rol de guvern (putere executivă), numit Consiliul Secretarilor de Stat, condus de Iancu Flondor. Programul imediat al Consiliului a fost să preia legal puterea şi atribuţiile administrative ale Bucovinei – de la guvernatorul austriac – şi să acţioneze, ulterior, pentru realizarea obiectivului politic naţional al Unirii cu Regatul României.

În condiţiile în care armata ucraineană ameninţa Bucovina cu ocupaţia şi includerea ei în Ucraina republicană, Consiliul Naţional al Bucovinei a solicitat sprijinul guvernului român de la Iaşi. La 10 – 11 noiembrie 1918, Divizia a 8-a a armatei române, condusă de generalul Iacob Zadic, a intrat în Bucovina şi în Cernăuţi pentru a apăra provincia românească de ameninţările ucrainene şi a asigura ordinea şi liniştea internă, viaţa, averea şi libertatea locuitorilor bucovineni, indiferent de etnie, limbă, religie, avere, concepţie politică etc. În şedinţa Consiliului Naţional al Bucovinei din 12/25 noiembrie 1918, fruntaşii au hotărât convocarea Congresului General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918. Lucrările forului suprem al tuturor bucovinenilor s-au desfăşurat în Sala Sinodului de la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, cu participarea a 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Fruntaşii unionişti bucovineni Dionisie Bejan şi Iancu Flondor au prezentat congresiştilor scopul marii reuniuni şi Moţiunea adoptată de Congres: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Ulterior, Congresul General al Bucovinei a comunicat oficial, prin telegrame şi printr-o impozantă delegaţie, regelui Ferdinand I, Actul Unirii Bucovinei cu România. Pestre trei săptămâni, la 18 decembrie 1918, Ferdinand I şi primul ministru Ion I.C. Brătianu au semnat decretul-lege de ratificare a Unirii Bucovinei cu România.

În paralel cu evoluţia istorică din Bucovina, şi în teritoriile româneşti intra-carpatice mişcarea naţională unionistă s-a dezvoltat rapid. Astfel, la 5/18 octombrie 1918, parlamentarul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod a prezentat o Declaraţie, de veritabilă autodeterminare politico-naţională românească,  în Parlamentul de la Budapesta, prin care respingea cu fermitate clauzele manifestului împăratului  Carol I de Habsburg. După câteva zile, la 18/31 octombrie 1918, s-a format, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Socialist, cu Ştefan Ciceo-Pop –  preşedinte şi Gheorghe Crişan – secretar general. CNRC a avut de rezolvat, în săptămânile următoare, numeroase probleme ale autonomiei interne şi ale colaborării cu autorităţile maghiare. După mutarea sediului CNRC la Arad, la începutul lunii noiembrie 1918, membrii Consiliului au început preluarea atribuţiilor administrative din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, de la fostele autorităţi locale ungare. După eşuarea tratativelor bilaterale – desfăşurate între 13-15 noiembrie 1918 la Arad – dintre CNRC şi reprezentanţii Consiliului Naţional Maghiar, ai guvernului maghiar, conducătorii românilor intra-carpatici au intensificat legăturile cu guvernul român de la Iaşi, pe de o parte, şi acţiunile de confirmare plebiscitară a voinţei politico-naţionale a românilor din fosta monarhie austro-ungară, pe de altă parte.

În consecinţă, la 7/20 noiembrie 1918, CNRC a publicat Convocarea oficială a Adunării Naţionale a românilor la Alba Iulia, duminică, 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Desemnarea delegaţilor din localităţi la marele congres pan-românesc s-a realizat pe principii elective democratice, nominalizaţii primind din partea comunităţilor locale celebrele „Credenţionale”. La Alba Iulia au ajuns – uneori în condiţii foarte grele de deplasare şi cazare – 1.228 delegaţi/deputaţi, nominalizaţi de drept sau aleşi, din toate zonele transilvănene, bănăţene, bihorene sau maramureşene; în paralel, 100.000 români au ajuns la Alba Iulia şi s-au aşezat pe „Câmpul lui Horea”, aşteptând cu nerăbdare desfăşurarea evenimentelor planificate. După discursuri înălţătoare, cu o intensă încărcătură naţional-civică, Vasile Goldiş a prezentat delegaţilor şi participanţilor la Adunarea Naţională a românilor Rezoluţiunea acesteia, care hotăra, la Punctul I: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie – 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

A fost aprobată şi componenţa Marelui Sfat Naţional, for legislativ, cu Gheorghe Pop de Băseşti – preşedinte, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Teodor Mihali, Andrei Bârseanu –  vicepreşedinţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a desemnat Consiliul Dirigent, organism executiv – guvern, condus de Iuliu Maniu şi ajutat de 15 membri – miniştri. Ulterior, cele două organisme alese au notificat oficial, prin telegrame şi vizita unei delegaţii oficiale la Bucureşti, la începutul lunii decembrie 1918, regelui Ferdinand I şi guvernului I.I.C. Brătianu, Rezoluţiunea de la Alba Iulia. Unirea teritoriilor româneşti intracarpatice cu România a fost legiferată prin Decretul-lege nr. 3631/11 decembrie 1918, semnat de Ferdinand I şi de I.I.C.  Brătianu.

Unirile provinciilor româneşti cu Regatul României, din martie – decembrie 1918, au fost recunoscute pe plan internaţional prin tratatele de pace din Franţa, la sfârşitul Primului Război Mondial, încheiate între învingători şi învinşi: cu Austria, la Saint Germain, 10 septembrie 1919 (unirea Bucovinei); cu Ungaria, la Trianon, 4 Iunie 1920 (unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului); cu Anglia, Franţa, Italia, Japonia, 28 octombrie 1920 (unirea Basarabiei).

S-a constituit astfel România Mare, cu o suprafaţă de 295.000 km2 şi cu o populaţie de 15.540.000 locuitori, întinsă de la Nistru la Tisa şi Câmpia Vestică, la Dunăre şi Marea Neagră, de-a lungul Munţilor Carpaţi. Suprafaţa arabilă a ajuns la 14.000.000 ha, fondul forestier la 7.300.000 ha, potenţialul industrial a sporit cu 235 %, s-au dublat resursele de materii prime ale solului şi subsolului, lungimea căilor de transport etc. etc. România Mare a devenit ţară medie a Europei, a 10-a după suprafaţă şi a 8-a după populaţie, dintr-un total de 28 de state independente.

Din 1990, Ziua Naţională a României a fost legiferată ziua de 1 Decembrie, în amintirea, în cinstirea şi în nostalgia măreţului fapt istoric de la Alba Iulia. La 95 de ani de la 1 Decembrie 1918,

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!