Pentru un tânăr inspirat de muze, care începe să compună poezie i-aș da un sfat simplu: să caute să fie de la început cât mai original în exprimare, chiar dacă derapajele lingvistice și versul pot părea foarte incongruente și inconștiente. Declamațiile incontrolabile și automatismele sau ticurile verbale pot sparge canoane. O poezie împotriva gramaticii rațiunii aduce sigur ceva nou. Un tânăr trebuie să aibă curajul să scrie. Ideea este ca tânărul poet să-și găsească propria cale de exprimare și propriul ”fel de scriere”, chiar dacă originalitatea și originaritatea nu-și descoperă încă calea și sensul. Prozodia, figurile de stil și silabisirea alexandrină sau endecasilabul pot frâna tânărul poet să viseze, să se auto-descopere. E poet cel care are în tinerețe curajul de fi și a trăi poetic. E începutul spre lumea cunoașterii lirice. Important ca tânărul poet să aibă la început impresia că a adus ceva nou în exprimarea poetică. Mai apoi, când poetul și-a găsit calea, izvoarele sale lirice, la început înnămolite în non-sensuri risipite și neînțelesuri, se vor limpezi ușor și autorul liric își va descoperi ”dulcele stil clasic”, de fapt o nouă treaptă în devenirea poetică personală și a preajmei literare. Poetul trebuie să se redescopere pe sine însuși și să-și găsească propria cale de afirmare. Poetul tânăr trebuie să descopere glasul liric. Fiecare tânăr poet care vrea să conteze în lumea cu ”ochii de lupi” a poeziei trebuie să se identifice cu stilul și mesajul cognoscibil de către cititori. Abia când tânărul poet deține și controlează stilul său și mesajul liric îi este conturat, fiind recognoscibil de către cititori, ca o etichetă pusă pe poezia și bardul care a creat-o, abia atunci începe marea aventură lirică a tânărului spre „conversația cu zeii”. Când începi să compui poezie, ca tânăr, trebuie să atingi și să trăiești stilul, forma expresiei și mesajul cunatificabil cu care să se identifice și să fi recunoscut de către cititor. Când cititorul, care citește o poezie sau un prieten de cenaclu literar răsfoiește pe tabletă câteva versuri scrise de tine, trebuie să spună. ”Da, recunosc poezia e scrisă de acel tânăr poet. Îi recunosc stilul și mesajul!.” Poate că nici nu mai contează dacă poezia este bine scrisă, frumoasă și un reper liric. Important să fie recognoscibilă, să fie un glas liric inconfundabil și original. Receptacolul trebuie să cuprindă prada în cupa sa de polen. Abia de aici începe lungul travaliu al poeziei, de la cărbunele cuvintelor din străfundurile inconștientului la diamantul strălucitor și răpitor al forței necunoscutului conștiinței poetice universale, cristalizată de congruența transcendentului. Tânărul poet debutează cu construcția unei gramatici lirice personalizate și decelabile. E startul spre marea poezie. Conștiința lirică este o combustie a emoțiilor care naște ritmul propriu și original, care dă vigoare și originalitate poetului la vârsta unei maturități asumate. Tânărul poet se identifică la maturitate ca în versurile poeziei ”Toamnă” de poetul nicaraguan Ruben Dario:

”Sunt un arbore-îmbătrânit care,-atunci când, tinerel, creştea,
murmura melodii suave şi dulci, asemeni brizei care-l alinta –
Dar vremea zâmbetelor adolescentine-a trecut de-acum:
azi îşi cântă furtuna cântecul în inima mea.”

Poezia este o interiorizare a formelor emoției inimii în raport cu preajma. Lirica reprezintă o gramatică a emoției universale, care se indivizualizează prin puterea și voința creatorului. Poetul construiește o gramatică a expresiei poetice prin filtrul sufletului îmbătat de emoție. Poezia este forma sensibilității în contradiție cu rațiunea. Gramatica poetică diferă de gramatica limbii, nu este lingvistică și rațională, ci o modalitate perpetuă de conversație a transcendentului cu imanentul, prin forța emoției captate de poet. Vorbirea poetică deține o gramatică originară și originală, care este în contradicție cu glosologia și cu raționalitatea limbajului. Lirica se exprimă printr-o construcție stilistică posesivă. Putem spune că limbajul poetic are propria gramatică, care nu ține cont de limbile existente ale umanității. Lirica este o morfologie care transcende națiuni, popoare sau triburi. Poetica nu desparte, ci unește lumea prin același limbaj gramatical al emoției. Se poate vorbi de un singur limbaj în poezie: limbajul liric al forței emoției, unic și care unește. Limbajul poetic se prezintă universal și are o gramatică personalizată, aceeași pentru expresia lirică globalizată.

Poezia leagă realitatea de durata timpului personal al poetului pentru a produce expresia lirică a emoției universale. Tensiunea emoției dintre realitate și durata timpului interior a autorului liric naște limbajul poetic, care se auto-construiește printr-o gramatică specifică. Eul liric este în congruență cu emoția universală. Gramatica poetică nu respiră o individualitate, ci o expresie a emoției colective și a comuniunii. Lirica este o altă formă de înțelegere a lumii. Discursul poetic recompune emoția individuală în expresii necanonice colective și deconstruiește morfologia rațiunii într-o limbă a inimii. Poezia este iubire și înțelegere. Gramatica lirismului nu poate fi înțeleasă decât de poet, ca reprezentant al emoției colective și universale. Realitatea nu este altceva pentru poet decât o agresiune în durata timpului interior. Dar timpul interior al poetului este parte integrantă a emoției colective universale. Poetul deconstruiește gramatica rațiunii pentru a exprima propriul limbaj, care nu este personal, ci doar personalizat printr-o formă distinctă și necuantificabilă de expresie a comuniunii. Poetul este vocea emoției tuturor, iar cuvântul liric și metafora sunt forme sau explozii ale dragostei sufletului pentru aproape și o chemare disperată spre recuperare a transcendentului. Gramatica poeziei este definirea sinergiei dintre realitate, durata timpului interior și chemarea imanentă a transcendentului. Tensiunea dragostei imanentului pentru transcendent și obiectivarea acestuia în imediatul de neatins naște poezia. În poezie, figurile de stil sunt parte a gramaticii forței emoției. Astfel, poetul devine vocea emoției universale care leagă realitatea de transcendent prin durata timpului interior. Desigur sfatul meu pentru un tânăr poet nu este nou și nici complet. La începutul secolului XX, poetul Rilke a scris ”scrisori către un tânăr poet”. Sfaturile lui sunt valabile și astăzi. ”Pentru un creator nimic nu este sărac, nici un loc nu este sterp sau neînsemnat. Și chiar dacă te-ai afla într-o închisoare, ale cărei ziduri ar înnăbuși orice zgomot din lume, nu-ți rămâne oare copilăria, această scumpă, regească bogăție, această comoară de amintiri? Pe ea ascult-o. Caută să redeștepți impresiile cufundate în trecutul ei îndepărtat; personalitatea dumitale se va întări, singurătatea se va lărgi și-ți va fi adăpost tainic; zgomotul lumii va trece fără s-o atingă. Și dacă din această întoarcere spre adânc, din această coborâre în propria dumitale lume, se vor naște versuri, nu te mai gândi să întrebi pe alții dacă sunt bune. Nu vei mai încerca să interesezi revistele, ci vei recunoaște în acele versuri un bun al dumitale, drag și firesc, ele vor fi asemenea unui glas al vieții dumitale. O operă de artă este bună când s-a născut dintr-o necesitate. Originea ei însăși o îndreptățește și nimic altceva. De aceea, mult stimate dom, nu-ți dau decât acest sfat: coboară în dumneata și cercetează adâncul din care îți izvorăște viața, acolo vei găsi răspunsul la întrebarea dacă trebuie să creezi. Primește ecoul așa cum va fi, nu te îndoi de el.” Ideea principală este sinergie, acceea ca tânărului poet să nu-i fie frică să încerce noul în lirică. Să aibă curaj să ofere, prin căutări interioare febrile, forța emoției personalizată de propriul crez și de propria creație. Poetul ca un neodihnit creator își depășește fecunditatea fizică și realitatea existenței mundane. ”Creația spirituală vine din cea a trupului, ea este una și aceeași ființă; creația spirituală este numai reproducerea mai tainică, mai entuziastă, mai veșnică a creației trupești. (Rilke, op. cit.). Poetul, prin creația lirică renaște spiritul universal al forței emoției. Dragostea de poezie naște ritmuri inconștientului. Poetul, atunci când compune versuri devine o maternitate a frumusețiilor emoției. Poezia este o criză a comunicării formale și raționale, iar limbajul liric este o altă cale de transmitere a corespondenței dintre imanent și transcendent. Tânărul poet trebuie să ia poezia în piept la fel ca și viața, să facă absolut tot posibilul să fie original în expresia lirică, iar când își cristalizează ”glasul liric” toate vor veni de la sine spre marea escapadă a existenței înspre contopirea cu forța emoției universale. Poezia este ritmul adevărat al vieții și al lucrurilor care oferă sens condiției umane. Poezia este pomul cunoașterii din care poetul culege și mușcă fructele mâniei și dragostei.

Ionuț Țene