Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ostaşi, chiar şi eroi în armata germană ori regală română, după încheierea păcii ostracizaţi şi îndepărtaţi din armata populară română:Vânătorii Reginei Elisabeta,memoriile unui ofițer din garda regală de Mihai I. Buttescu (II)

Primit pentru publicare: 02 april.2015
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 03 april.2015

Ostaşi, chiar şi eroi în armata germană ori regală română, după încheierea păcii ostracizaţi şi îndepărtaţi din armata populară română

                                               II
Vânătorii Reginei Elisabeta,memoriile unui ofițer din garda regală de Mihai I. Buttescu

Structurată pe opt capitole – partea introductivă, despre neamul autorului, primii ani de-acasă ; adolescenţa, maturitatea, războaiele la care a fost combatant, inclusiv cel din 1939-1944, activitatea de după, ieşirea la pensie ; rânduri de concluzie – cartea Vânătorii Reginei Elisabeta, memoriile unui ofiţer din garda regală, autor Mihai I. Buttescu, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice, de Comandor ® Gheorghe Vartic, deosebit ilustrată, Editura militară, Bucureşti, 2012, apărută cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional parţial se înscrie pe partitura celei la care ne-am referit.*

*Prefaţând volumul Memoriile unui ofiţer de artilerie de Constantin Zavati, coloneii George D. Gheorghiu şi Corneliu Chirieş socotesc cartea ca făcând parte din fondul memorialistic destul de subţire dedicate fiilor ţării trimişi în vremuri de cumpănă spre a se instrui în armatele perfecte ale lumii, să fie de folos armatei române şi ţării.

O consideră a fi a treia, după cea a a lui Al. Neicov şi a reputatului scriitor şi istoric militar din Trustul de Presă al Armatei, Colonelul Dan Gâju cu volumul său “Pumnul de fier – Confesiunile Colonelului ® Gheorghe Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht”, Editura Phobos, Bucureşti, 2003, 360 pagini, participant la luptele cele mai grele de la Kursk-Orel.

.

Practica trimiterii ofiţerilor români la şcoli, cursuri sau stagii de pregătire în armatele străine – cu preponderenţă din Franţa, Belgia şi Italia -se amplificase după Războiul de Independenţă, scrie aici prefaţatorul, Comandor ® Gheorghe Vartic, generalul Mihai Buttescu fiind “unul dintre iluştrii instructor şi comandant militar, care, prin temeinica lor pregătire theoretică şi practică în străinătate, au imprimat un nou curs evoluţiei organismului militar naţional” în perioada Regelui Carol I.

Născut la 3/15 noiembrie 1878, al doilea din cinci copii ai Smarandei Butescu (născută Teodorescu) şi al preotului iconom stavrofor Iancu Butescu de la Mânăstirea Agapia, face clasele primare la Şcoala domească din Târgu Neamţ – unde cu 35 de ani în urmă învăţase şi “Nică al lui Ştefan al Petrei” – , la Liceul Naţional din Iaşi, în anii 1889-1894, intră apoi la Şcoala fiilor de militari din vechea capital a Moldovei, unde director de studii era maiorul de stat-major Arthur Văitoianu, viitorul general şi ministru de război, cu profesori de la Iaşi, între care nu lipseau A.D. Xenopol la istorie şi Ion Ralet la mathematică. Susţine examenul de admitere şi se clasifică reuşit al doilea pe lista admişilor, fapt pentru care a fost selecţionat şi trimis la o şcoală militară din Germania.

S-a întâmplat ca Mihai Buttescu să fi făcut parte dintre primii beneficiari ai demersurilor iniţiate de către primul-ministru român Dimitie A. Sturdza care prin intermediul Legaţiei de la Berlin intervenea la guvernul Kaizer-ului să obţină acordul de acceptare la pregătire a unor ofiţeri români în armata prusiană, aprobat de Regele Carol I la 12/24 iulie 1898.

Perioadastudiilor făcute în Germania ocupă în carte două subcapitole – Bucureşti-Mainz-Anklam-Berlin şi Wiesbaden-Lucerna-Lago-Maggiore – Capitolul III, cu descrierea privaţiunilor militare, condiţiile în care primeau educaţia şi instrucţia, cum îşi însuşeau limba locului, cum se adaptau mediului… La şcoala de război de la regimentul 87 infanterie, la Mainz, „am învăţat ce se numea substanţialul forţei militare: credinţa, disciplina, onoarea şi îndemânarea de a folosi armele”, îşi aminteşte memorialistul. Aici uniforma pe care Mihai Buttescu – şi camarazii- o purta era a armatei prusene, dar jurământul militar pe care era chemat să-l respecte era pentru Regele său, Carol I, şi îl onora…Anii petrecuţi la şcoală – aproape doi – sunt descrişi şi ca ca anii poveştilor de dragoste acumulaţi de proaspătul locotenent…

După aproape trei ani – şcoală şi stagiu – „timp de gândire în altă limbă„, dislocat la Constanţa, în România, este onorat de primirea însăşi a Regelui la Castelul Peleş. „Îl văzusem pe portrete, pe monezi, pe cărţile de şcoală, pe pereţii unor biserici ctitorite de dânsul, ştiam din cărţi trecutul şi faptele lui, eram mândru de a fi ostaşul lui, dar în carne şi oase nu-l văzusem până acuma şi încă atât de aproape de mine. Era ceva mistic în simţirea mea, când m-am prezentat ostăşeşte acestui om trecut de 60 de ani, cu faţa albă, fină, barba încărunţită bine, nasul aquilin, sprâncenele aproape încruntate şi ochii vii albaştri” îşi reaminteşte naratorul.

I-a primit şi le-a vorbit regele (erau şase din România!), i-a oprit şti au servit masa.

„…În timpul mesei, la care, pentru prima oară, stam lângă Regina Elisabeta, ca ofițer în batalionul ei de vânători de gardă, mintea mea, atentăla răspunsurile ce trebuia să dau Reginei, nu pierdea din vedere figura regelui Carol I” și își încrustă, tot în versuri, impresia momentului: „Azi vreau, cu sufletu-mi cucernic,/ Să-mi fac regatul mai puternic,/ Ferit de jefuiri și tumulturi,/ Să-mi fac ostașii lei și vulturi” (p.151).

Cuvintele de apreciere și încurajare a regelui, experiența dobândită în Germania, dar și în țară prin muncă și promovare în funcții tot mai importante, cu misiuni din ce în ce mai grele, el însuși descriindu-le, cu insistență asupra episoadelor 1914-1918, de luptă împotriva celor în țara cărora se instruise, având ca model în totul pe superiorul său generalul Alexandru Averescu, până la demisia sa ca militar și intrarea în politica țării, sub aceleași falduri…

Constituie lecţii de viaţă descrierile referitoare la promovarea tehnicii de luptă, elaborarea unor importane manuale de instrucţie şi regulamente militare pentru armata română, opera sa publicistică a servit dezvoltării şi promovării gândirii militare româneşti. Mihai Buttescu este cel care împreună cu şeful direct – Al. D. Sturdza – primesc de la Regele Carol I misiunea de a-l instrui militar pe prinţul Carol, viitor rege al României: „Colonel Sturţa şi căpitan Buttescu! Prinţ Carol, în trei zile devin major şi am ordonat să fac zervici la front, cu grad de locotenent, timp de un an, la batalion tumneavostra. Tumita, colonel Sturţa, aduci Mie programe, săptămânal, şi raport cum s-a comportat locotenent Prinţ Carol. Tumita, căpitan Buttescu, trebuie să mi-l faci, de la început, zoldat, Unteroffizier şi Offizier!” (observaţi, „tumneavostra”, „tumita”, nu „voi”, nu „tu”! n.n.).

Cum s-a achitat autorul de sarcină este plăcerea cititorului să citească şi să afle personal!

În anii1939-1941, a treia oară într-un război, cu gradul de colonel îndeplinește noi responsabilități iar în timul războiului în desfășurare este comandantul militar al Uzinelor „Malaxa-Rogifer”.

După război, avansat la gradul de general în retragere, Mihai Buttescu supraviețuiește fizic regimentului pe care l-a comandat și pe care regimul comunist nu numai că l-a desființat, iar pe comandanți i-a deblocat, dar i-a și ars drapelul de luptă pe care Regele Ferdinand îl glorificase acordăndu-i ordinul militar „Mihai Vitezul”.

Tot atât de importane şi instructive sunt paginile care descriu activitatea fostului ofiţer, instruit în Germania, ca industriaş, agricultor şi arhitect în Republica Populară Română care îşi nesocotea nu numai elita militară ci şi pe cea civilă, intelectualitatea, şi nu numai pe ea…

Mihai Buttescu a murit la 24 decembrie 1963 – după ce bătrânețea și-a dedicat-o celor zece nepoți și nepoate – și doarme alături de părinți în cimitirul mânăstirii Agapia.

Nepotul de soră, Neculai Bancea, fiul cel mai mic al institutorilor Nicolae și Eliza Bancea – născută Butescu – ctitorii școlii moderne din Humulești, generalul inginer aviator, participant cu merite în cel de al Doilea Război Mondial, răsplătit și el în anii epurărilor cu îndepărtarea din armată, păstrîndu-i și respectându-i personalitatea, a păstrat memoriile unchiului său, care înseamnă cartea numai în general recenzată.

Tipărirea lor a făcut-o comandorul (r) Gheorghe Vartic care este și prefațatorul lucrării, la care spune domnia-sa contribuții și-au adus colonelul (r) dr. Petre Otu, președintele Comisiei române de istorie militară – „cu sfaturi și îndrumări competente oferite cu colegialitateși profesionalism” – comandorul (r) dr. Aurel Pentelescu, „îndârjit răscolitor al arhivelor și meticulos cercetător”, – pentru depistarea lucrărilor lui Mihai Buttescu în Biblioteca Academei Române.

În Notă asupra Ediției, Gheorghe Varticexplică travaliul depus ca să avemcartea cu memoriile generalului Mihai Buttescu, 1878-1963, intitulate iniţial de autor „Mărturisire cum a crescut şi a rodit o sămânţă de om (1878-1949)”. Memoriile generalului, precizează îngrijitorul, prefaţatorul şi completatorul volumului – nu numai cu note şi indice – au fost scrise între 8 noiembrie 1948 şi 8 mai1957, la îndemnul nepotului său,preotul Neculai Cosma, original din Humuleştii lui Creangă, – şi vă spunem noi, citind-o vă veţi însoţi mereu cu silul şi vorba marelui povestitor alneamului nostru.

Dat fiind distanţa mare de timp – de la trăirea evenimentelor la punerea lor pe hârtie – şi prin aceasta, urmare şi a maturităţii nu numai a noastră, evoluţia judecăţilor, a mijloacelor de exprimare şi recepţionare sau interpretare, cele peste 600 de file, trei caiete de amintiri, devenite astăzi 440 de pagini format academic, au beneficiat de adăugiri care le actualizează gramatical şi ştiinţific, chiar şi în ceea ce priveşte denumirea personajelor şi localităţilor, derularea cronologică a întâmplărilor.

Eliminarea din text a unor părţi ale manuscrisului – partea introductivă cu un excurs filozofic asupra tezei de liceţă a nepotului, ca şi incursiunea protoistorică şi mitologică a propiului neam al Buteştilor – lasă loc altor valorificări de autor, poate benefice bibliografilor şi nu numai lor.

„…Neamul Buteştilor este un neam de intelectuali de o mare vechime, fără întrerupre”, ca „un vechi colectiv de muncitori intelectuali”, scrie chiar la începutul cărţii Mihai I. Buttescu, ca să ne incite să aflăm lucruri care numai citite cu caietul şi pixul în mână – nu spuneam că ne-am modernizat – pot fi înţelese pe deplin şi în amănunt, cum se întîmplă şi cu opera lui Ion Creangă, mereu descifrată!

Ion N. Oprea



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5