,,Tinerilor, căsătoriți-vă! Dacă veți avea o soție bună, veți fi fericiți; Dacă veți avea una rea, o să deveniți filosofi.”
(Socrate)

Adesea, când ne apropiem mai mult de biografia unui personaj cunoscut,  găsim o altă imagine a lui, în contradicție flagrantă cu  imaginea publică pe care o cunoșteam. Prilej de meditație profundă pentru noi ar putea fi câteva nume: Kogălniceanu,  Al. Ioan Cuza, B P Hasdeu, Mircea Eliade, Oscar Wilde…
Bogdan Petriceicu Hasdeu, reputatul istoric, scriitor, enciclopedist și om de cultură recunoscut în plan european a fost în adolescență, în anii de liceu, ai studenției la Harkov și ca husar în armata țaristă, un don juan din cei mai inveterați.
Hasdeu a considerat că e bine să-și facă  și publice triumfurile sentimentale în revista proprie ,,Din Moldova”: ,,Jurnal intim” (perioada 1853-1856) și  ,,Duduca Mamuca (Din memoriile unui studinte)”. Spre deosebire de Fericitul Augustin, care în ,, Confessiones”, regreta viața păcătoasă până a ajunge un mare creștin, în scrierile lui Hasdeu amintite mai sus, nici pomeneală de așa ceva. Dimpotrivă, triumfuri, prilej de mândrie, drept care a fost destituit de la catedra de profesor din Iași, ordin contrasemnat de însuși domnitorul Al.Ioan Cuza. I s-a intentat și un proces pentru lezarea moralei   publice, de către V A Urechia, Șef al Inspecțiunii Școalelor.
Cele două scrieri nuvelistice au avut succes la public, fiind șocante pentru societatea de atunci, citite fiind și azi de mulți ca o lectură agreabilă.

,,În primii doi ani ai studenției juridice de la Harkov (Ucraina de azi) –notează Hasdeu în ,,Duduca Mamuca”- m-am mutat de șapte ori din casă-n casă.” Autorul face un tur rememorativ pe la locuințele pe unde a trecut: ,,chiriaș in casa cu două caturi la văduva unui neguțător, femeie frumoasă, ca la patruzeci de ani, care avea la parter o franțuzoaică nu mai puțin fermecătoare, ofticoasă, dar și voluptuoasă, Enrieta. Ea a murit, mai bine zis s-a stins în brațele mele E singura femeie pe care mă pot lăuda că am iubit-o până la moarte” -iubiri de două luni, urmate de o altă și altă locație, în stilul lui Topârceanu (,,Rămâi sănătoasă cucoană,/ Că-mi iau geamantanul și plec”).  Damele atractive, dar mai ales fetele între 16–18 ani erau o atracție magică  pentru junele ,,studinte” sau husar Hasdeu, care dădea iama ca un mânz printre straturile de flori.

Vine o idilă fulminantă cu Alina Merjcevska, ce pleacă intempestiv la Odessa, cu părinții,  fiind grabnic înlocuită cu o altă iubire, tot fulminantă, Reghina Hodkowski, și ea de 17 ani. Când Alina revine de la Odessa, intuim ce supărări între fetele de 17 ani. Și ,,o ,,jidoviță  de 16 ani, de o frumusețe rară, de la hanul lui Adubșev”, apoi o Timna, Solona și Sonia, Katia, Sofia, Rozalia, Iruna, Liza, Anghelina, Evghenia, Alexandra, cârd de fete de 16, 17, 18 ani. El însuși se miră de ce succese are, notând: ,,Zău așa, habar n-am ce le place femeilor din înfățișarea mea. Nu mi s-a întâmplat ca vreo femeie, despărțindu-se de mine, să nu-mi fi mărturisit că îi plac și totuși, nu pot să mă laud cu frumusețea mea, parcă de Peciorin.”

Tânărul ,,cassanova ” Hasdeu, husar sau ,,studinte”, nu e deloc preocupat de idile, cât de posesii fizice, trecând repede peste etape. Dacă e nevoie, se deghizează, folosește tertipuri, scrisori false, nu suferă după vreo iubire pierdută. Tot ce refuză e platonismul Nu-i de mirare că nu și-a terminat niciodată studiile liceale la Chișinău, nici pe cele juridice la Harkov, oscilând între pasiuni trecătoare ca ploile verii și vreun duel.
În rechizitoriul de la tribunalul din Iași, V A Urechia (Șef al Inspecțiunii Școalelor) perora: 

,,Ce ar spune școlarii  și tinerii care ar citi asemenea file, ca acelea pe care le vom cita dv. negru pe alb? Iată:

• ..O mamă -citește acuzarea-  avea o fată . Și mama și fata stăteau într-o casă lângă tătâne-meu.. Le vizitam. Amorul cu fata merse prea departe. ,,Pe la mieul nopții –zise fata– vino pe feresastră în odaia mea. Cine mai știe cum s-a întâmplat că mama, pândind, auzi vorbele fetei. La ceasul hotărât, găsesc totuși, fereastra deschisă și intru în odaie. 
• -Ești aici, Emilia?
• -Vino, vino! șopti fata.
• După ore petrecute în extaz, ieșii tot pe fereastră, iar a doua zi, întâlnii fata, care plânse că n-a putut fi la întâlnire, că neneaca a închis-o în iatacul ei. Atunci înțelesei că mama o înlocuise pe fată.”

Marele istoric și om de cultură de mai târziu, nu pare să fi fost interesat să privească  vreodată la ruinele sufletești pe care le va fi lăsat în grăbita lui trecere, ca și Dorian Gray a lui Oscar Wilde.

Cum rușii i-au confiscat lui Hasdeu moșia moștenită de la tatăl său la Cristinești-Hotin,  vine în România, la Cahul, ca jude,  apoi la Iași, ca profesor, iar în urma procesului amintit (în care s-a apărat singur, cu succes, a fost achitat), sosește la București, fiind chemat de însuși domnitorul Cuza pentru a conduce o Comisie de cercetare a documentelor istorice.

La București, are o harnică actvitate revuistică, istorică și literară, căci încă din familie a primit o bună educație, tatăl lui fiind adevărat savant istoric, cunoscător a zece limbi, inclusiv persana, latina. Scrie o lucrare despre ,,Flora basarabiei” în limba latină. Fiul Hasdeu dobândește chiar celebritate cu lucrările sale la București.

Organizează, în 1863, o excursie de documentare în Munții Apuseni împreună cu 50 de studenți, dornici să cunoască ținuturile vechii Dacii, dar și ale moților lui Avram Iancu. S-a întâlnit cu prefectul Simion Balint și August Treboniu Laurian, cu lume românească multă, la Roșia Montana, Abrud și alte locuri de legendă, fiind întâmpinați cu deosebită căldură.. 

Prefectul Balint dă o masă fastuoasă în cinstea fraților de peste munți, iar la masă servesc cele mai frumoase fete ale fruntașilor români. Una din ele este Iulia Faliciu, nepoata Carolinei, soția lui Balint. Hasdeu o place atât de mult, încât o cere pe loc în căsătorie.  Familia nu vrea să-și lase fata să plece așa departe, dar când aud ce om mare și respectat este Hasdeu în România, acceptă. Se vor căsători în 1865, în Biserica ,,Sf. Spiridon” din București. Ea, 25 de ani (n.1840); el 27. Iulia va fi de toate a casei, gospodină, pedagog, bonă, înger păzitor al casei și al soțului, care s-a putut dedica cercetărilor științifice. Despre ea va spune postmortem, în 1902: ,,Am fost păcătos, iute și rău, dar soția mea a fost aur curat de la Abrud”, femeie frumoasă, caracter nobil, un suflet pur precum bujorii din văile Apusenilor.

După anii studenției și amorurilor grăbite, venit în România,  pare că avem a face cu un alt om, mult mai serios, devenit mare cercetător, istoric, jurist, folclorist, scriitor, om politic, lingvist de renume, personalitate culturală. A fost director al Arhivelor Statului (1870-1900), poziție în care a publicat valoroase documente istorice de anvergură națională și europeană, pe linia celor începute de Bălcescu și continuate de Al. Odobescu.

I se naște o fiică, la cinci ani de la căsătorie (14 noi.1869), ce avea să devină celebră încă din copilărie, Iulia. Părintele pune acest nume ca un omagiu deosebit, pe care îl aduce soției, care era tot  Iulia.
        În această familie fericită, crește unica lor fiică, un copil care uimește pe toți cu talentele ei  precoce, geniale. 

Cei care trec pragul casei lor sunt uimiți de talentele ei. Alexandru Macedonski vine într-o zi la familia Hasdeu. Se miră de Iulia, fetița atât de frumoasă și o întreabă: ,,-Știi vreo poezie?/ -Dar tu?” îl întreabă Iulia. Poetul recită un micropoem, iar după câteva minute, Iulia îl repetă fără greș de la un capăt la altul.

La doi ani, fetița vorbea limba franceză, la cinci ani scrie nuvele; de la mama învață limba germană, la 8 ani își ia toate examenele ciclului primar la băieți, ca o excepție; la 16 ani e absolventă a Conservatorului, are o voce admirabilă, scrie poezii uimitor de profunde și o tragedie; e  cea dintâi româncă studentă la prestigioasa Universitate Sorbona, uimind profesorii și intelectualii care au cunoscut-o. Ține două conferințe de remarcabil nivel intelectual (,,Logica ipotezei” și ,,A doua carte a lui Herodot”). Lucrează la o teză de doctorat despre logică. Urmează cursuri de pian și  lecții de pictură..,,.Era sănătoasă, puternică, veselă prietenoasă, fără urme de cochetărie, și glumeață,”=scrie C. Ionescu-Gion, colaboratorul tatălui său și care o iubea în ascuns. (informații Rador,  R. Moceanu).

După 20 de ani de viață  trăită de Iulia Faliciu cu soțul  și savantul Hasdeu, în care dragostea lor a fost  cel mai senin  cer de vară, într-o zi… o anumită persoană i-a adus Iuliei o veste pe care n-ar fi crezut niciodată că o va auzi: soțul ei o înșeală…

Veste mai  cumplită nici cutremurul si nici trăsnetul n-ar fi putut-o lovi în ceasul acela. Nu știm ce argumente sau dovezi o fi adus respectiva persoană, dar Iulia, cuprinsă de o ură năprasnică, își ia fiica iubită și îl părăsește definitiv pe soțul adulter, fără a mai privi nicio clipă înapoi. Deși lipsită complet de resurse materiale, Iulia și fiica ei pleacă în Ardeal și  apoi la Paris. Toată iubirea ei s-a transformat în lacrimi și devastatoare revoltă, cu hotărârea de a nu-l mai vedea niciodată pe cel ce o dezamăgise atât de cumplit. 

Despărțirea a fost și pentru Hasdeu o grozavă lovitură. A pierdut într-o clipă tot ce a avut mai scump: și soția și fiica. Cu greu, soția Iulia va fi convinsă să accepte sume serioase de bani pentru educația fiicei lor, ,,Lilica”. 

La Paris, studenta Iulia dovedește calități excepționale, uimind pe toată lumea, cum spusesem, dar… în 1887, se îmbolnăvește. O ușoară pneumonie. Nu vrea să abandoneze studiile Sorbonei, cursurile particulare de pian, de canto. Face de toate, dornică să cunoască tot ce e frumos pe lume. Boala se agraveaă însă, iar diagnosticul al doilea e grav: tuberculoză. Convingerea tuturor era că fata sigur va rezista. Încearcă aerul tare al munților Alpi, dar fără succes . 

Grija de fiica lor îi împresoară pe soții Iulia și Hasdeu, silindu-i  să se împace. În vara lui 1887, mama și fiica vin în țară, la Curtea de Argeș. Boala avansează însă tropotind, dar tânăra fată dovedește un curaj neobișnuit. Nu pare a se înspăimânta de moarte. E senină,  zâmbitoare, împăcată cu destinul, ca un înger al lui Dumnezeu pe pământ. 

• În martie 1888, scrie poezia ,,Moartea”: 
• ,,Eu nu urăsc viața; de moarte nu mi-e teamă,
• Căci ea este lumină puternică și caldă,
• Chiar muribundul, ce-n pacea lui o cheamă
• Sub pleoape obosite, priveliști noi își scaldă,
• Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume
• Și-n alte corpuri trece, când poate ști să ierte.
• Așa din cupa sacră cu toții bem anume
• Și nimeni, niciodată, nu poate s-o deșerte.”

Se stinge din viață la 29 septembrie, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu, spre deznădejdea părinților. Mama, Iulia Faliciu, a suportat cu noblețe și credință grozava pierdere, însă Hasdeu a aflat mângâiere în publicarea manuscriselor literare și științifice ale Iuliei, care atestau o miraculoasă profunzime și maturitate.

Dorul de fiica lui adorată, l-a făcut pe Hasdeu să se întrebe mereu pentru ce li s-a întâmplat această grozavă nenorocire, dar fără să afle un răspuns. Aceste strădanii l-au făcut să cadă în spiritism; unii l-au catalogat ,,nebun”. Ridică straniul Castel de la Câmpina ,,după planurile de dincolo de lume ale Iuliei” și convine cu soția să îl doneze postmortem Academiei Române, ca și Biblioteca lor de 4.000 de volume. În 1902 se stinge  și Iulia Faliciu, iar Hasdeu o va urma  ,,dincolo de munții Vieții și-ai Tăcerii” în 1907.

Iubite cititoare și cititori, un răspuns ar trebui să dăm și noi, cei care putem privi de la mare distanță toate cele întâmplate. Părinții și străbunii noștri (ca și neamul evreilor) spuneau totdeauna în asemenea cazuri: ,,pentru păcatele noastre ni s-au întâmplat acestea”.
În Vechiul Testament, Domnul spune: ,,Voi pedepsi până la al treilea neam pe copii pentru păcatele părinților și mă voi milostivi până la al miilea neam pentru faptele cele bune.”

Câte ființe umane, flori cu suflet, călcate în picioare în tinerețea lor au plâns după husarul Hasdeu? Poate nu toate, dar… Și mai sigur,  câte mame nu l-au blestemat  după ce și-au pus speranțele că le va face fericite pe fiicele lor? Numai Dumnezeu știe și adesea vedem în viață cum ființe nevinovate suferă mult  pentru cine știe ce nedreptăți sau ticăloșii au  săvârșit poate părinți sau proximi ai lor.

Îmi zicea iubitul meu părinte în tinerețe: ,,Dragul tatei, să nu uiți niciodată că este un Dumnezeu drept, care binele îl răsplătește și răul îl pedepsește. Cât de  târziu”.

                                      Prof. Vasile Găurean