Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Pacienta, 3

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Pacienta, 3

Primit pentru publicare: 02 Febr. 2021
Autor: Nicolae CORNESCIAN     
Publicat: 03 Febr. 2021

© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Pacienta
3

Adunate în jurul meu, cântau «Aleluia» și alte versete în limbi inexistente. Dar cântau goale, ca să nu se degradeze sunetul cristalin al vocilor lor aproape serafice; ca să nu se distorsioneze din cauza fâșâitului rochiilor fumurii, aruncate tocmai în acel ungher al încăperii unde Eliza semănase un strat fin de cenușă albastră; precum cerul de toamnă. Topise o lumânare din ceara căreia modelase niște simboluri criptice ori ceva ce nu simboliza mai nimic, căci nu exista nici o simetrie în tot ce reușeam să văd; nu exista nici o noimă în acele modelări aparent puerile. Chiar dacă ea spunea că totul ținea de uzanță ori de respectarea anumitor dogme fără de care nu era posibilă respectiva solemnitate, știam prea bine că în realitate totul se rezuma doar la o elucubrație bufă, demascând cât se putea de clar nivelul mental al celor prezente alături. Și mai știam că orice n-aș fi încercat să întreprind în acele momente de cumpănă, cu siguranță n-aș fi reușit să schimb mai nimic din tot ce plănuiseră și respectaseră toate suferindele întocmai așa cum se cuvenea să se și întâmple. Exact așa cum le dicta Eliza. Le spunea că n-au voie să mă atingă și nici să mă privească în ochi. Uneia din ele, celei care părea cea mai tânără și avea un corp aproape perfect, îi ordonase să acopere deîndată toate oglinzile din toată casa. Dar să le acopere cu ceva roșu; cu orice din ce va găsi prin dulapuri ori altundeva. «- Doar așa, accentua ea, ne vom putea apăra de ce nu se vede, însă, în orice moment, ar putea periclita întreaga procesiune». 

Eu, în schimb, trebuia să stau locului; să rămân nemișcat. Căci orice încercare de a mă împotrivi celor firești ar fi denaturat totul, mă avertiza ea. Și mai spunea că totul era cu totul altfel decât credeam eu că era. Iar când afirma toate astea, sigur că se referea în primul rând la capacitatea mea de pricepere a celor petrecute în acele momente. Sigur că punea la îndoială tot ce bănuia că gândeam, presupuneam și speram să capete o altă turnură. Cum era, spre exemplu, acel episod mai puțin plăcut în care pe una din invitate o podidise brusc plânsul. 

–   Pentru că el se gândește la altceva, se explica nefericita ca și cum ar fi încercat să-și ceară scuze pentru incontrolabila sa răbufnire.
– Tocmai de aceea vă zic că nu e bine să vă cruciți când vedeți așa ceva, ci mai bine ar fi să iscați să vă i-xați. Să vă fixați chiar și acest verb în limbajul vostru, cu toate că el nici măcar nu există în glăsuirea uzuală. Dar, după cum bine vă dați seama, provine de la litera x, se agasă Eliza, văzând că acțiunile necesare căpătaseră o altă evoluție.
– Bine, căzu de acord cea căreia, din unghiul în care mă aflam ori poate doar din cauza luminii, mi se părea că îi lipsea ceva. Tocmai acolo. Tocmai…
– Nici un bine, aproape că strigă Eliza. Pe deasupra, se precipita ea, cred că știți că n-am nevoie de nici o confirmare din partea voastră ca să știu că am perfectă dreptate. Așa că mai bine ar fi să vă vedeți de treabă și să faceți doar ce trebuie să faceți; să vă amintiți că v-am adus aici doar ca să tăceți.
– Știm, zise minora; cea care acoperise toate oglinzile.
– Nu știți nimic.
– Ba știm că tăcerea e cu atât mai profundă cu cât mai multe suntem cele care tăcem.
– În acest caz, intervenisem nesperat în discuția lor, mie nu-mi revine altceva decât să…
– Ție nu-ți revine nimic, pe un ton brusc schimbat aproape că-mi șopti stăpâna ritualului. Mai adăugă ceva, dar nu înțelesesem ce voia să zică. N-am priceput întrucât vorbele îi fuseră oarecum dezarticulate. Erau prea multe vocale în tot ce aiurase. Și prea multe siflante în finalul fiecărui cuvânt. Și mai era ceva în acea benedicție neașteptată; ceva ce suna ca și cum ar fi fost eliberat tocmai de acea voce ce aparținea întru totul altei vieți. O inflexiune aparte. O tonalitate mult prea stridentă. Ca de metal scrijelit cu ceva dur.

La drept vorbind, nu doar vocea Elizei, dar și toate actele sale, tot ce întreprindea în acea zi de pomină și tot ce ordona celorlalte paciente, nu era altceva decât o bufonerie menită de a sublinia cât se putea de clar lamentabila stare psihică a celor adunate aici; venite ori, mai degrabă, evadate din Centrul de boli psihice de la periferie, unde activam o viață întreagă. Fapt ce mă puse oarecum pe gânduri, căci știam mult prea bine cât de bine fusese păzită respectiva clădire. Dar mai știam că în desele rânduri se zvonea de anumite înțelegeri tacite dintre caraule și acel grup de internate a căror stare părea uneori stabilă. Cele care nu manifestau nici o agresiune și care nu fuseseră surprinse aproape niciodată capitulând acțiunilor care ar fi putut dezvălui o oarecare lipsă a discernământului. Ba mai mult decât atât, în acest context, Eliza pare-se că juca un rol primordial. Zic ”pare-se”, întrucât n-am văzut-o niciodată în timpul serviciului. N-am văzut-o acolo, printre celelalte. Ori chiar dacă am și zărit-o în treacăt, sigur că nu i-am acordat nici o atenție. Cele de care nu răspundeam în mod direct, nu mă interesau câtuși de puțin. Nu mă interesau întrucât, comparativ cu alți colegi de-ai mei, ca să identific și să stabilesc cauzele comportamentelor deviante ale pacientelor mele, eu nu apelam la asemănări. Nu căutam potriviri ca să pot să întocmesc rapoarte corecte, să înțeleg aproape cu exactitate ce fel de tratament se recomandă fiecărei suferinde. Mai mult decât de deduceri oferite de realitate, care în cazul infirmelor era sinonim pentru haos și imaginar, preferam să mă folosesc de teorie. Îndeosebi de tratatele doamnei Melanie Klein. Dar și de alte lucrări, cele pe care le reluam de fiecare dată, le citeam iar și iar, până când nu identificam soluția necesară în vederea vindecării anumitor devieri comportamentale. Până când nu înțelegeam cum anume trebuia să procedez în funcție de caz, de vârstă ori raportat la alte aspecte, mai puțin relevante, dar extrem de utile în vederea stabilirii bilanțului final, referitor la starea subiectului cercetat.

– Și mai aduceți și niște nisip, fusesem întrerupt din meditări de cea care pe moment mi se păru că începea să se impacienteze tot mai mult. Și niște prosoape umede.
– Verzi? răsunase de undeva din baie.
– Albastre, accentuă Eliza.
– De ce tocmai albastre? întrebasem nedumerit, dar nu primisem nici un răspuns. În schimb, mi s-a poruncit să mă întind.
– Pe deasupra, ar trebui să te învelim în celofan, ca-n următoarea sută de ani să poți să-ți menții întreg cel puțin conturul.
– Dar, interveni minora, în acest caz am putea avea probleme serioase cu acea formă ce-și schimbă mai mereu forma.
Răspunsul însă se lăsă așteptat. Ba mai mult de atât, în locul lămuririi dorite, Eliza eliberă alte insulte.
– Mai gândiți naibii și voi. Că doar de aia v-am adus aici: ca să meditați în timp ce tăceți.
– Bine, răsună în cor confirmarea tuturor celor care continuau același joc bezmetic. Mutau și permutau diferite obiecte din interior. Chiar și piesele de mobilă. Mai ales scaunele și mesele; fotolii, canapele și ghivece cu flori. Întorceau covoarele persane, fețele de mese și milieurile de pe comode. Pe unele cu fețe în jos, iar pe altele doar le schimbau între ele; le schimbau locul. Întrucât lumina nu reflectă culorile corecte, afirmau ignorându-mă în totalitate. Și mai ziceau ceva de întunericul păstrat sute de ani în recipiente de sticlă opacă.
– Tocmai acest întuneric va trebui să turnăm peste el, auzisem ca în vis la scurt timp după ce băusem un pahar de apă cu sare. Așa cum mă rugase Eliza.

Priveam copacii desenați pe sticla geamului din sufragerie. Tocmai arborii ce-și schimbau mai mereu formele și nuanțele. Copaci nisipii. Cu flori ca de sticlă și frunze albastre. Trepidând constant. Pregătindu-se parcă să se desprindă de pământ și să se ridice înspre cer. Spre acel crug care acum era violet. Părea ca de sticlă polizată până când nu se obținea netezimea necesară. Vedeam păsări ce nu zburau, ci rămâneau suspendate undeva sus; la înălțimi perceptibile. Păsări albe și mari. Desenate parcă de un pictor iscusit. Ori, mai degrabă, modelate din ceva mai ușor decât aerul. Vedeam totul întru totul diferit decât mi-a fost dat să cunosc până atunci. Femeile, cele de alături, desigur că-n aceste circumstanțe nu aveau nevoie de nici un acoperământ, căci adevărata frumusețe consta tocmai în puritate; în acele forme simetrice, atât de perfecte, ce erau tocmai o exhaustivă operă a naturii primare. Simțeam întunericul în care mă cufundam treptat ca în ceva rece și plăcut. Ceva ce mă izbăvea de orice prejudecată; de orice dorință și încercare de a schimba tot ce era doar așa cum trebuia să fie. Dăinuia mereu. Chiar și în clipa în care mi-am amintit începutul. Noaptea de 3 septembrie. Când am văzut-o pentru prima dată. În casa mea. În fotoliul din coridor. Ședea acolo și părea deprimată. Distantă, de parcă nici n-ar fi fost de pe acea lume în care haosul era confundat cu ordine; cu ceea ce cu toții în mod eronat numeau ordine. Ca și cum ar fi fost tocmai de aici. Din această dimensiune întru totul aparte, în care totul dăinuie mereu. Unde totul e întocmai așa cum fiecare își dorește să fie. Unde nu e nevoie de timp și de spațiu ca să poți, în cele din urmă, să pricepi absolutul.

(Sfârșit)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.660 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5