Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Pacienta (1

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Pacienta 

Primit pentru publicare: 21 Sept. 2020
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 21 Sept.  2020

© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Pacienta 

 1.

Pentru prima dată am văzut-o pe 3 septembrie. Noaptea, la 4 și 5 minute. În casa mea. În capătul coridorului.

Ședea acolo, în fotoliul de piele, și privea în gol. Părea deprimată și atât de distantă de parcă nici n-ar fi fost tocmai de pe astă lume. Ca și cum, chiar și atunci când o priveam, precum eterul închegat în ceva mult prea clar și atât de comun, în același timp, ea ar fi depins atât de prezentul de atunci, plin de clarobscururi tot mai perseverente, cât și de tremolouri distorsionante ale unor albeți prelinse parcă dintr-o altă dimensiune; fapt ce pe moment îmi induse un gând destul de bizar: alături de ea, nu putea exista nici spațiu și nici aer atât cât ar trebui pentru o altă prezență. Mai ales în acea noapte. În acea oră în care îmi zise că ar trebui s-o urmez deîndată. Îmi spuse că eu, de fapt, nici măcar nu sunt aici. Ci, în realitate, acum, în aceste momente, mă aflu cu totul altundeva. Zac la intersecția străzilor Pacienței cu Splaiului. Zac pe caldarâmul încă destul de umed. Zac mort deja de mai bine de trei ore, așteptând să fiu descoperit de oricine; să fiu identificat.

– Ești acolo, dragul meu, îmi zicea. Dar nici nu știi că ești.
– Știu, intervenisem uluit de neașteptata-i apariție. Cât timp sunt aici, știu că aș putea să-ți spun că nu sunt tocmai în acest loc, dar atunci chiar și tu ar trebui să te afli cu totul altundeva. Și nicidecum în casa mea, în această noapte în care totul pare cu totul altceva. În acest fotoliu în care stai și care acum nici n-ar trebui să mai fie aici, întrucât, încă de luna trecută am vrut să mă izbăvesc de el ca de ceva ce nu-mi mai folosește la nimic. Ca de ceva atât de vechi, încât, dacă ar fi să-l asemuiesc cu orice de pe acest pământ, nici nu cred că s-ar mai putea găsi ceva similar. Chiar atât de ancestral că nici nu se mai poate măcar ține minte ca ceva încă destul de real.

– Ești singur, insista ea de parcă nici n-ar fi ascultat cele spuse de mine. Vorbea destul de limpede, fapt ce mă făcea să cred că nu uza de tot soiul de ticluiri, repetate de dinainte, spre a mă convinge că totul era întocmai așa cum spunea, ci, mai degrabă, în vorbele ei, în acea fluență atât de firească, se întrevedea ceva ce nu putea fi altceva decât justețea neîndoioasă. Felul în care pronunța fiecare sunet, tihnele dintre fraze și, mai ales, răsufletul ei căpătând ritmuri tot mai alegre, toate astea, treptat, îmi induceau un soi de neliniște sinonimă fricii în fața unei morți întru totul nesperate. În fața propriei morți, percepute chiar și acum, când încă mai eram viu. Când mă gândeam la toate astea în timp ce mă apropiam de ea; în timp ce ea ignora să mă privească, întrucât poate că nici nu mai avea ce privi.

Sigur că nu mai avea ce vedea, căci și eu, pe când traversam coridorul, pășind înspre ea, din toată făptura mea, reflectată de imensa oglindă din dreptul geamului, zărisem doar o umbră abia sesizabilă, întunecată și fără contur. Și mai văzusem ceva acolo, în adâncimi sticloase. Ceva evanescent, ca dintr-o altă lume. Ceva de care ar fi trebuit să mă izbăvesc, dacă ar fi să-i ascult povețele urmate de ceea ce-mi zisese, făcându-mă să resimt un fel de caznă ivită ca din senin; să simt că totul îmi devenea ostil.

– De bună seamă, când îți vei privi propriul tău cadavru, va trebui să ai puțin pământ uscat în gură. Din ăla, precum colb de oase. Să-l mesteci ca să nu primești vreo boală când te vei vedea mort. Când vei înțelege că tocmai respectiva solemnitate, oricâte înfumurări n-ai însăila, te va ajuta să te recunoști așa cum ai fost și cum nu mai ești când te vezi. Când ai să pricepi că va trebui să nu iei aminte la tot ce ai să crezi pe moment. Mă refer, desigur, la acele păreri care, nu încape îndoială, nu sunt altceva decât rodul unor temeri destul de firești în asemenea cazuri. Mă refer la neputința de a protesta și a te opune, știind că orice demers de-al tău, luând în considerare situația ivită, nu poate fi decât o luptă cu sine însuși, o bătălie în care, așa cum se poate lesne înțelege, nu poate exista nici un biruitor.

Apoi, făcând abstracție de prezența mea fizică, descriindu-mă, progresiv trecea de la persoana a II-a singular la persoana a III-a masculin. Vorbea de mine ca de altcineva. Ca de cel care am fost și care acum e dator să afle că în realitate totul era altfel decât bănuia el că era. El, un cuvânt atât de dur în asemenea ambianțe. O îndepărtare convenabilă conturării aparențelor altei lumi; lumii de dincolo. Locului în care sălășluiam. Unde ajungeam să fiu mult mai real decât aici. Cu fiece nouă expunere prezentată de ea ca ceva ce, ascultat din exterior, părea mult mai clar și veridic decât tot ce desemna apropierile în care aproape că nu mai recunoșteam multe, foarte multe detalii. Toate acele obiecte din antreu, nuanțele dimprejur, tot ce până mai ieri îmi desemna existența de zi cu zi. Până atunci când, treptat, începeam să cred că nici aerul nu mai avea nici un miros. Iar lumina dimprejur, ori ce mai rămase din ea, își pierdea claritatea culorilor cunoscute. Stăruia în ea ceva ce plăsmuia o cu totul altă dimensiune. Ceva ce inducea o sumedenie de certitudini cu totul diferite de tot ce trăisem până atunci. Acele senzații ce-mi induceau gânduri destul de stranii; ce mă făceau să cred că nici nu mai eram prezent. Că altcineva, în ciuda ostilităților mele, în acea noapte locuia în trupul meu. Altă ființă încerca să se elibereze de undeva din afundele unei lumi paralele doar pentru a popula și ea locul de aici; spațiul timpului trecător. Iar ea, femeia din casa mea, era tocmai călăuza potrivită pentru o asemenea trecere între acele universuri cu totul distincte. Era aici și aștepta să greșesc, să ajung până acolo unde am să pot să pricep că în acel loc nici nu va mai trebui să respir ca să pot să continui să exist. În faptul zilei. Și, mai ales, atunci când voi fi cert convins de o altă prezență fizică; desprinsă de ființa mea asemenea unei umbre false, întrupate în ceva material și atât de clar, încât nimeni nu va mai putea diferenția adevărul presupus doar de mine de acel adevăr ce va justifica o cu totul altă față a făpturii mele. Acea plămadă de pământ încă reavăn, zbătându-se la intersecția străzii Pacienței cu strada Splaiului.

– Și totuși, abia acum realizam că nu știam cine era ea; și totuși, tu, de fapt, cine ești?
– Sunt cea care ar putea exista și-n această viață, răspunse ea cât se putu de sincer, încredințându-mă de vanitatea oricărei încercări de a pricepe tot ce ar fi putut desemna certitudinea ei fizică. Sunt cea care se teme că va uita cine e, adăugă justificând parcă completa-mi cufundare în ceva identic visului. Ori, altfel spus, într-un spațiu întru totul neștiut mie; cu pereți de beznă solidă, cu ușă rămasă deschisă doar pentru că afară nu se mai vedea mai nimic, nu mai era mai nimic, cu excepția câtorva pietre înălțate în apropiere, la un metru deasupra pământului; pietre false ori, mai degrabă, humă îngroșată, asemenea celei ce putea fi văzută doar în cimitire, în locuri cu trupuri proaspete. Acolo unde poate că ar fi trebuit să ajung într-un mod cu totul nedeslușit, unde, împresurat de o liniște absolută, nu mai aveam să pricep mai nimic din prezentul ce va urma; un prezent etern, lipsit de zbuciumul de zi cu zi și de spaima în fața întâmplătorului.

– Și totuși, nu renunțam să insist, cum se face că ai reușit să ajungi tocmai aici? Și cum ai reușit să afli tocmai această adresă? Cum?
– Actul tău de identitate zace chiar lângă trup. Alături de alte obiecte, împrăștiate prin preajmă: o cheie cu breloc, un adaptor de memorie RAM și ceva ce nu puteam să înțeleg ce era, căci, probabil în urma impactului, alunecase într-un con de întuneric. Ceva lucitor, pare-se metalic.
– Tabachera, intervenisem și îndată aruncasem o privire cercetătoare înspre masa de sticlă, unde în mod normal ar fi trebuit să zacă respectivul obiect. Însă nu găsisem nimic. Chiar dacă eram ferm convins de faptul că îl lăsasem acolo în urmă cu doar câteva ore, cel mult trei, acum portțigaretul cu herbul spitalului de boli psihice din suburbie, unde lucram de o viață întreagă, dispăruse cu desăvârșire, ca și cum ar fi intrat în pământ. Iar acest fapt, această remarcă aproape involuntară, spori și mai mult temerea mea că tot ce spunea ea era cât se putea de adevărat. La fel ca și acel miros ce răzbătea tot mai puternic, cu cât mai mult mă apropiam de făptura ei. Un miros straniu. Un amestec de arome exotice cu ceva mult prea pătrunzător; aproape asfixiant. Ceva ce mă făcea să-mi abat atenția de la tot ce mă înconjura în acele momente. S-o privesc și s-o găsesc tot mai clară, tocmai în acea lumină aproape inadmisibilă, înfiripându-se din ceva aparent inexistent, dar destul de posibil. Ramificându-se în culori vii, mereu schimbătoare, împresurând-o și demascând chiar în fața mea o ființă mult mai reală decât oricine altcineva de pe acest pământ. Aparent, un om oarecare, demn aproape de milă, dacă aș fi acceptat cealaltă parte a presupunerii de moment, faptul că întregul acel caraghioslâc, prezumtiva-mi moarte și alte aberații de acest fel, toate astea aveau un scop cât se putea de clar; poate că respectivele-i palavre îi asigurau un adăpost sigur, chiar și pentru o noapte. Căci, la drept vorbind, ea poate că nici nu era cea care zicea că era, cum nici eu nu eram cel de care-mi povestea că eram în acele momente. Mai degrabă, încredințat de inutilitatea respectivului circ, admiteam că adevărata ei natură se limita la cu totul altceva. Ea era doar o cerșetoare rătăcită în noapte. Căutând vreun refugiu de moment. Ajungând aici din pură întâmplare. Poate chiar fugind de ceva excesiv de periculos. Poate chiar de propria moarte. Fapt ce explica pe cât se putea de bine tocmai toate aceste brașoave, elucubrațiile ei stârnind frica și un fel de repulsie în fața a tot ce semnifica adevărata mea viață.

– Nu știu, se explica ea. Nu știu ce era ceea ce lucea. Nu puteam să disting și nici nu aveam timp să-mi pierd timpul cu asemenea amănunte. Mintea îmi fusese năpădită de cu totul alte imagini. Mă speteam să scap cât mai curând din acel haos în care intrasem fără voia mea. Încercam să-mi abat atenția de la tot ce era cât se putea de evident; de la moarte în cea mai clară înfățișare a sa. O moarte văzută involuntar. Văzută alături. Purtând chipul tău. Ochii aceia, goliți de lumină. Brațele tale…
– Mâinile mele, o izbăveam de povara amintirii; acum, mâinile mele devin tot mai reci.
– Glumești? găsi puterea să zâmbească.
– Nu, răspunsesem cât se putea de afectuos. Nu șuguiesc câtuși de puțin. Însă nici nu cred că ar trebui să te alarmeze actuala mea stare de spirit, căci nu de moarte mă tem acum, ci de faptul că atunci când voi pleca pentru totdeauna, în urma mea, pe întregul pământ, nu va rămâne nimeni asemenea mie. Nimeni de care să-ți poți aminti ca de cineva întru totul străin, atât de străin încât, atunci când vei uita această noapte, peste ani și ani, ai să crezi că ai visat totul, chiar dacă ești doar cea care, așa cum lași să înțeleg, ar trebui… doar ar trebui să existe. Aici. În casa mea. În această noapte ce începuse pe 3 septembrie; la 4 și 5 minute; în acest întuneric ce durează chiar și acum când, pesemne că de la acel moment în care te văzusem pentru prima dată, se scursese deja o lună întreagă.

– Și totuși, îmi întrerupse șirul gândurilor, chiar dacă prin intersecția străzilor Pacienței cu Splaiului nu mai trecuse nimeni de mai bine de-un an, ar trebui să ne grăbim. Trebuie să plecăm deîndată, insista ea și se îndreptă înspre ușă. Pe drum, mă lămuri că nimic nu era tocmai așa cum credeam. De când murisem, mai zicea ea, trecuseră doar trei ore. Trei ore și câteva minute. Iar ideea că pierdusem noțiunea timpului se explica tocmai prin faptul că acum eu, celălalt eu, nu mai existam în niciun prezent; nu mai aparțineam timpului fizic, ci hăului care în unele cazuri, cum era și acest caz, distorsiona orice timp obișnuit; timpul nostru comun, chiar și aceste câteva ore de care avusesem nevoie pentru a ajunge la locul cu pricina. Tocmai aici, unde eram înconjurat de oameni în uniforme. De toate aceste siluete ce mă cercetau cu atenție. Ziceau că fusesem ucis. De femeie, admitea agentul care descoperise câteva fire de păr la locul crimei. De vreo cerșetoare, conchise altcineva. «- Întrucât, adăugă acesta, din portmoneul victimei pare-se că lipsesc toți banii».

– Domn comisar, se auzi undeva prin apropiere, cred că știm cine e criminalul.
– Cine? se auzi baritonul unui bătrânel care tot acest timp rămăsese aplecat deasupra trupului meu.
– Tocmai am fost înștiințat că de la Centrul de boli psihice din suburbie a evadat Eliza.
– Eliza? așteptă lămuriri cel căruia toți îi spuneau comisar.
– Eterna Eliza. Aceeași Eliza. Eliza noastră. Cea care pretinde că vorbește cu morții. Iar uneori chiar afirmă că se folosește de victimele sale doar pentru a descrie tuturor, desigur, din perspectiva jertfelor, toate elucubrațiile ei, demne de a înnebuni pe oricine din cei care îi citesc poveștile.
– Vrei să spui că nebuna asta ucide doar pentru că îi place să povestească? se interesă șeful celor adunați în jurul meu precum niște păsări uriașe, pândind să ciugulească fiecare cu penseta lui câte o fărâmă din trupul meu, ca probă pentru examinare necesară în vederea stabilirii tuturor antecedentelor.

– Mai degrabă, reluă agentul apropiindu-se și el de grupul compact de caraule, Eliza ucide pentru că știe că întotdeauna se vor găsi cei care vor citi despre toate-i nelegiuirile, prezentate atât de abil tocmai din perspectiva jertfelor sale.
– Dar eu…, încercasem să intervin, însă îndată mi-am dat seama că nu mă auzea nimeni. Nimeni nu privi înspre mine.
– Dar ea, reverbera același bariton, parcă spuneai că ea pretinde că vorbește cu morții.
– Întrucât, domn comisar, e bolnavă. Chiar dacă afirmă contrariul și spune că poate adeveri ideea că nu e așa cum cred alții că e, pretinde că are zeci de cititori care oricând pot demonstra faptul că i-au lecturat întreaga poveste, relatată, ce-i drept, de altcineva. De un narator care, susține ea, e real. Dar cine să creadă, domn comisar, cine să creadă asemenea aberații? Un povestaș oarecare, alți oameni citind toate alea? Nu, dom’le! Nu! De neconceput asemenea stupizenii. Pe deasupra, orice om normal știe că asemenea oameni pot exista doar în mintea ei; în acea minte bolnavă, dar nicidecum în această viață în care noapte de noapte noi cercetăm cele mai bizare morți.
– Și totuși, vru să se lămurească încă o dată comisarul, cine spui că a identificat victima?
– Un tip care, pe când se plimba cu bicicleta pe aici, spune că suferise un mic accident. Se izbise de ceva. Și tocmai atunci crede că și-a pierdut exact în acest loc cartea sa de identitate. Iar când se întorsese s-o recupereze, descoperi aici trupul.
– Încearcă să-l contactezi, porunci comisarul Klaus.

(va urma)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.615 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5