Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Pan M. Vizirescu – poetul anticomunist care a scris 23 de ani ascuns într-un pod

Primit pentru publicare: 09 Apr. 2019
Autor: Dr. Ionuț ȚENE – istoric, membru al U.Z.P.R.
Publicat: 09 Apr. 2019
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Regimul comunist a produs multe drame în istoria literaturii române. Unii scriitori au ajuns la puşcărie sau Canal, alţii în schimb s-au refugiat în Occident, dar foarte puţini au reuşit să se ascundă de mâna lungă a autorităţilor comuniste. Un caz unic şi singular în istoria literaturii noastre contemporane este poetul Pan M. Vizirescu. El nu s-a refugiat cu arma în mâini ca partizanii în Munţii Carpaţi, ca să lupte şi să nu fie prins de Securitate, ci s-a refugiat în podul unei case de lângă primărie, în oraşul Slatina. Ca şi făgărăşeanul Ion Gavrilă Ogoranu, poetul anticomunist Pan M. Vizirescu, deşi condamnat, nu a fost prins de către autorităţi decât mult mai târziu, după decretul de amnistie din 1964.

Pantelimon M. Vizirescu s-a născut în 1903 la Brăneţ dintr-o familie de ţărani şi a devenit poet, jurnalist şi eseist în perioada interbelică. Pan M. Vizirescu a urmat şcoala primară în satul natal şi la Slatina, iar studiile secundare la Craiova. A absolvit Literele, iar în 1938 a obţinut doctoratul în Litere şi Filosofie cu menţiunea „magna cum laude“. N-a terminat, în schimb, cea de-a doua facultate, Dreptul. A fost profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, după care i-a urmat lui George Călinescu la catedră, la Liceul Comercial „Carol I“ din Bucureşti.Colaborator al lui Nichifor Crainic, a ocupat funcţia de şef de cabinet la Ministerul Propagandei, iar din 1940 a fost director adjunct la radiojurnal în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. A debutat ca poet, în 1921, în „Universul literar“, publicând, din 1929, şi în „Bilete de papagal“ al lui Tudor Arghezi. Din 1931 a început colaborarea la revista „Gândirea“ a lui Nichifor Crainic. Realizarea unei antologii de poezie religioasă românească, în 1943, însoţită de un lung studiu introductiv, a fost primită elogios de Nichifor Crainic. La cererea Editurii Cugetarea, Vizirescu pregătea şi un volum de proză, iar Liviu Rebreanu, directorul Teatrului Naţional, îi ceruse piesa `Liga oamenilor cinstiţi”. După venirea comuniştilor la putere guvernul dr. Petru Groza îl include în lotul jurnaliştilor judecaţi pentru colaborare cu regimul antonescian. Au fost judecaţi şi condamnaţi 14 jurnaliști în mai-iunie 1945, pentru „crimă de contribuție la dezastrul țării”. Condamnat de Tribunalul Poporului la închisoare pe viață, Pan M. Vizirescu a reușit a se sustragă pedepsei trăind 23 de ani în clandestinitate. Soţia lui Silviu Brucan a fost în completul de judecată, care a cerut condamnarea exemplară a poetului. El reuşeşte să fugă şi să se ascundă în podul casei rudelor sale din Slatina. Aici în pod la lumina unei ferestre şi-a scris întreaga operă poetică şi memorialistică, cu credinţa în Dumnezeu. “N-am scris nici un cuvânt fără să mă întreb unde e Dumnezeu, unde e poporul român” spunea Pan M. Vizirescu (16 august 1903 – 27 ianuarie 2000) într-o confesiune notată de Ion Lazu.

Poetul era colaborator al fostei reviste „Gândirea” şi membru marcant al curentului tradiţioanlist interbelic, fapt pentru care comuniştii nu l-au iertat. El s-a ascuns în casa părintească din Slatina, lucru ştiut doar de soţia sa, apoi de nepoţi. Nepoata sa a scris după revoluţie că “în fiecare marţi noaptea ieşea în curte. Ar fi vrut să fie îngropat în grădină”.Nepoata scriitorului, Simona Pintea, în prezent custode al Muzeului Judeţean Olt, spune că îşi aminteşte perfect de ultimii ani petrecuţi de unchiul ei acolo. „Când au venit securiştii şi l-au găsit, după ce îl pârâse paznicul de la MAT (n.r. – Maşini Agricole şi Tractoare), eu aveam cred că vreo 7-8 ani, fratele meu era cu trei ani mai mare. Unchiul meu n-a stat în pod tot timpul de fapt, acolo se refugia dacă venea cineva, îl folosea ca pe un fel de culoar până la camera lui, care era undeva în spatele casei mari, ascunsă. Noi locuiam la etaj, el şi bunica mea, mama tatălui meu, care era sora lui, jos. La început n-am ştiut cine e. De fapt n-am ştiut până când l-au descoperit. Îl ştiam de nea Ionică de la Piatra-Olt“, povesteşte custodele Muzeului Judeţean Olt. Ba chiar îşi aminteşte că odată l-a văzut ieşind de la bunica ei şi s-a dus şi i-a spus mamei sale: „Mamă, aş vrea să-ţi spun ceva, dar te rog să nu mă baţi, să nu mă cerţi: eu cred că Maia (n.r. – aşa îi spunea bunicii) trăieşte cu cineva!“. După acel episod au început să-l lase să intre pe intrarea principală, astfel încât să-l vadă toată familia. „Cu toate astea, ne spuneau că e un vecin de la ţară, care aduce făină şi care nu vrea să se ştie, că-i e ruşine… Fratele meu, care era cu trei ani mai mare decât mine, chiar spunea: «E ăsta vecinu’ de la ţară, cum sunt eu nu ştiu ce!». O mai întrebam pe bunica, atunci când găseam la ea castronul de mâncare în plus, de ce a pus două şi-mi răspundea că mă aştepta pe mine sau alte lucruri din astea“, rememorează Simona Pintea. Copiii familiei îşi tot puneau întrebări. „A început să vină şi la noi, sus, la masă. De sărbători, de Paşte, de Crăciun, mâncam împreună, dar ştiindu-l, cum v-am spus, de nea Ionică. N-aveam, însă, voie să aducem copii în curte, să ne jucăm, ne uitam din pricina asta tot timpul pe geam. Pomii la noi în livadă erau mai netăiaţi, pentru că seara ieşea în grădină, noaptea, de fapt, să nu-l vadă nimeni. Dimineaţa foarte devreme ieşea în curte, la fântână, şi se spăla. Tata a avut cel mai mult grijă de el în acea perioadă. Ba, tata chiar se făcuse membru de partid, tot să nu trezească bănuieli şi să nu rişte să-l caute la el acasă.“ Poetul când nu era identificat niciun pericol, şi-l petrecea în cămăruţa din spatele casei, în care ajungea prin pod. „Acolo scria, pe colţul patului, acolo stătea, se ruga. Se folosea de o carte de rugăciuni, pe care am păstrat-o. Ziua stătea ascuns şi numai noaptea ieşea. Mai mult, în fiecare marţi noaptea, ieşea din curte, avea ceva legat de treaba asta, zicea că dacă n-o face, n-o să mai apuce niciodată“, îşi aminteşte nepoata. Sfertul din viaţă petrecut departe de lume l-a apropiat de Dumnezeu şi mai mult decât înainte. Cu acea cărticică de rugăciuni aproape, cu versurile pe care le-a dat ulterior tiparului, cu mângâierea pe care i-a adus-o constant preotul Ţepuşel de la Biserica „Sfântul Gheorghe“, timpul a trecut cu folos pentru sufletul său. „Avea preotul lui, se pusese chiar problema că dacă se întâmplă ceva şi moare, să-l îngroape în grădină. A avut şi medic, Şerbănescu se numea. Când era nevoie, cumpărau medicamente, pe numele lor, tata, fratele unchiului Pantel, cum i-am spus noi ulterior, când am aflat adevăratul nume.“După decretul de amnistie a deţinuţilor politici din 1964, Pan M. Vizirescu nu s-a predat de teama familiei. „Doar că părinţilor mei le era teamă să nu fie, de fapt, o capcană, aşa că nu l-au lăsat să iasă din casă. În ziua în care au venit securiştii la noi, l-au găsit în curte, iar el le-a spus că vine, dar ei să-şi cheme şeful şi să-l lase să-şi spună rugăciunea. Şi-a spus rugăciunea, după care le-a spus: «Acum Dumnezeu e în mine, merg cu voi!», trecând prin cordonul de securişti, care aveau inclusiv câini. Şi s-a dus cu ei la sediu.“ Şeful Securităţii i-a spus că e liber de trei ani, dar că-l duc să-i pună nişte întrebări. „L-au ţinut vreo două ore, dar la întoarcere, deşi clădirea Securităţii era la numai 30-40 de metri de casă, n-a mai ştiut să se întoarcă, l-a adus tata. Îmi amintesc că mama s-a întors acasă, de la serviciu, şi i-a spus unei mătuşi: «Să ai grijă de copiii mei, să nu ajungă pe drumuri!». Nu li s-a întâmplat nimic părinţilor mei, însă pe el l-au zgândărit multă vreme, au tot încercat să afle diverse lucruri de la el“, mai spune Simona Pintea. În 1995, Curtea Supremă de Justiţie a rejudecat procesul celor 14 şi a decis achitarea lor în parte. Pan Vizirescu era ultimul rămas în viaţă.

După eliberare, poetul Pan M. Vizirescu este reabilitat şi publică literatură. Este recunoscut de breaslă şi promovat de anumite edituri de stat. A publicat la editura Eminescu, în 1982, „Poeme“ şi, ulterior, „Sunet peste culmi“ (1985) şi „Călătorie de taină“ (1988), sprijinit de Cella Delavrancea şi de Şerban Cioculescu. După revoluţia din 1989, Pan M. Vizirescu reeditează seria nouă a publicaţiei „Gândirea”. Credinţa în Dumnezeu şi confecţionarea de icoane şi cruci l-au salvat în recluziunea de 23 de ani din podul casei pe poet. În libertate a mai semnat cu pseudonimul Nicolae Ancuta Radoi. S-a stins din viaţă la 27 ianuarie 2000 după ce ultimii ani a trăit la Bucureşti şi a fost înhumat în cimitirul Strehareţ din Slatina. Pe casa unde a stat ascuns s-a amplasat o placă comemorativă. Opera sa este împregnată de trăiri şi simboluri creştine. Crezul lui Pan M. Vizirescu a fost creştin: „Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam , că ne-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la neamul românesc este într-adevăr, o bucurie şi un dar ceresc”. Poezia lui Pan M. Vizirescu este o scară la cer, o chemare intimă la interiorizarea preajmei. Poetul este transfigurat de dragostea de patrie încarnată plenar în literatură prin Mihai Eminescu:

„Mărire ţie, Eminescian,
cu-nvapaiate graiuri peste creste!
Vorbira codri, munţi şi bărăgan
că s-a iubit în noi Poetul-Neam,
să-i fie țării leagăn şi poveste
făptura lui cum alta nu mai este” (Poetul-Neam).

De altfel lirica eminesciană şi-a pus amprenta pe creaţia poetului anticomunist, ca un memento al recunoaşterii de sine, în imagini melancolice de un romantism târziu:

„Mai stai în nesomn, ori nu-i cu putința
gerul macină frunzișul lunar” (Mai stai în nesomn).
Ori:
„Acum pe firul ce le-nșira,
mă uit cum florile păliră,
fără culori si fără viață,
cu jalea stingerii pe față.
Atât de repede trecură
suflate de-o vrăjmașă gură”
(Liliacul).

Frumuseţea lumii este o creaţie a Celui care va veni să ne izbăvească într-o lumină eternă, ceea ce conferă versurilor o respiraţie solară cu irizări livreşti provenite şi de la poeţii antici greci.

Pan M. Vizirescu trăieşte poezia în manieră bucolică, fiind influenţat de lirica lui Coşbuc şi Goga pe care o include sinergic în metafora gândiristă.

„Precum la vatră cu focul străbun,
Mă furau chemări în joc de năluci…
Acolo în țărână simțeam să m-adun
Din doine și oase, din pogoane de cruci.

Respiram țărână și-o rodeam în dinți
Îmi era hrană, viață, comoară,
O turnam pe mine cu pumnii fierbinți:
Mister din adâncuri, părinți din părinți…

Auzeam în mine strigarea lor clară
Și mă făuream din plămadă de Țară”.
(Jocul de ţărână)

Nostalgia unei lumini necreate răzbate din versurile poetului, care aşteaptă împlinirea prin extazul mistic a unei veşnicii singulare şi asumate.

„Te văd în boarea-albastră
a mărilor din sud,
precum cuprinzi în brațe
și apa și văzduhul.
În veșnică mișcare
talazuri cum s-aud,
nețărmurirea parcă
prin ele-și poartă duhul.
Stai singură și marea
te-ntreabă cine ești
cu cine-n gând ții rostul
pământului pe furci?
Și tu, în regăsirea
pe care ți-o dorești,
în vadul amintirii
cobori și iarăși urci…”
(Călătorie de taină)

Versul său cunoaşte influenţa maestrului asumat, poetul Nichifor Crainic, care străbate ca o linie roşie întreaga textură lirică. Poetul trezeşte aşteptări şi amintiri ale copilăriei pe calea unei Cruci asumate.

Vine-o pasăre și-mi cântă către seară.
O aud dar eu n-o văd deloc,
În amurgul cu lumini de ceară
Glasul ei miroase-a busuioc.

Simt c-ar fi venit la mine-anume
Dintr-un crâng ce nu se mai știa,
Și mă-ntreb de parc-o chem pe nume,
N-o fi chiar copilăria mea?
(Vizită de seară)

După 1990, a publicat două volume de versuri: Prinos de lumină și har (Editura Agora _ Iași, 1955) și Mi se oprise timpul (Editura Eminescu, București 1995). În 1997 îi apare Liga oamenilor cinstiți, o piesă de teatru, jucată la Teatrul Radiofonic, în 1999. A scos de sub tipar “Coloane care cresc necontenit” (Editura Timpul, Iași), un volum de portrete literare evocând pe cei mai reprezentativi scriitori. Pan M Vizirescu a intrat în conştiinţa lirică ca un poet de factură tradiţionalistă, cu inflexiuni creştine, care nu a făcut compromisuri cu regimul comunist, pentru că el avea crezul curăţirii sufletului care este izvorul, singurul cu apa vie, spre judecata de la finalul istoriei.