Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad și a murit la 15 mai 1873, la Heidelberg (Germania) fiind înmormântat la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. A fost căsătorit cu Elena Rosetti și a avut doi fii. A studiat la pensionul francez al lui Victor Cuénim și la Academia Mihăileană – ambele din Iași, apoi și-a luat bacalaureatul în Litere și a urmat Facultatea de Drept și studii în științele războiului – toate la Paris. A fost politician, colonel în armata moldovenească, revoluționar, jurist, ministru de război, membru în divanul ad-hoc de la Iași și primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859), și al Țării Românești (la 24 ianuarie 1859), a fost înfăptuită unirea celor două principate române. A inițiat importante reforme interne (cea agrară, a învățământului, a justiției și altele), care au fixat un cadru modern de dezvoltare a țării. În timpul său, a avut loc secularizarea averilor mănăstirești, au fost înființate Școala Națională de Arte Frumoase, Școala de Medicină Veterinară și Spitalul „Noul Pantelimon” („Colentina”) – toate la București, serviciul poștal modern și primul serviciu de informații românesc, a fost organizată armata națională și construită prima linie de cale ferată (București – Filaret – Giurgiu). A abdicat în anul 1866, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor „Monstruoasei Coaliții”, o largă coaliție a partidelor vremii.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre episodul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, era pregătit Cuza pentru a renunța la tron?

– Istoricii și martorii oculari au relatat despre teribila noapte de 11/23 februarie 1866, când a avut loc detronarea unuia dintre cei mai iubiți domnitori ai românilor, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest eveniment, a scris și Arvay Arpad, un ungur care era prieten al lui Carol Popp de Szathmary, în cartea sa Pictorul peregrin; iată cum a văzut el „noaptea complotiștilor”: „Cuza era un om irascibil, dar nu ținea supărare cu nimeni. Szathmary știa că domnitorul dispusese telegrafic, cu o seară înainte, ca trei gazetari pe care ministrul Treburilor din Lăuntru îi închisese la Văcărești pentru articolele injurioase apărute într-o foaie umoristică să fie eliberați. Nu se temea de adversarii săi, dar nici de domnie nu ținea cu dinții. Ba, uneori, dădea impresia că ar renunța bucuros la povara tronului domnesc. Apelând la o veche propunere făcută în Divanul Ad-Hoc, opoziția susținea că ar trebui ales un domnitor din străinătate, fiindcă, din punct de vedere al independenței țării, el ar prezenta o mai mare garanție. Când a aflat despre asta, Cuza a declarat bărbătește că e dispus să abdice dacă interesele țării o cer, pentru că singura dorință a vieții sale e ca poporul român să fie fericit.”

– Cum s-a petrecut detronarea?

– În noaptea aceea, lumânările pâlpâiau liniștite de-a lungul coridorului Palatului Domnesc. Se făcuse ora 1,00. Cu arma la picior, santinela Ion Lupu era numai ochi și urechi. Era mândru că el, tocmai din Ciutureștii Bacăului [sat în comuna Odobești], avea grijă de viața domnitorului. I se păruse cam ciudat ordinul dat de comandantul gărzii de a fi lăsați să intre la Vodă niște boieri cu o cheie potrivită; dar porunca-i poruncă… Deodată, se auziră niște zgomote; strânse arma și o ridică la ochi. Oamenii din fața lui îi spuseră că sunt chemați de către domnitor și îi arătară cheia de la apartamentul său. Câteva clipe (care aveau să însemne o domnie pierdută), Ion Lupu stătu nehotărât; își aminti, însă, de porunca superiorului și coborî arma. Conjurații, conduși de locotenentul Anton Costiescu, au deschis ușa și au pătruns în dormitor. Cuza, surprins în pat cu amanta sa Maria Obrenovici, în timp ce soția lui, Elena, dormea în altă aripă a palatului, a apucat două pistoale pe care le-a îndreptat spre ei. Va trage? Nu. Supus, a luat actul de abdicare și l-a semnat pe spatele căpitanului Constantin Pillat. Domnia sa se sfârșise.

– A știut Cuza de complot?

– Sigur. În ziua precedentă, pe la ora 19,00, îl primise pe Gheorghe Dogănescu, care, după ce ajunsese în cabinetul său „cu mari greutăți”, îi înmânase o scrisoare în care se pomenea de complot. Dar domnitorul se va culca liniștit după ce șeful Siguranței, Ioan G. Valentineanu, și comandantul Comenduirii București, colonelul Alexandru Zefcari, îi spuseseră că „nu știu nimic” de complot. A mai fost ceva: Cuza avea o încredere oarbă în garda Palatului Domnesc, nebănuind că maiorul Dimitrie Lecca, comandantul ei, trecuse de partea complotiștilor. Astăzi, se știe că și Maria Obrenovici a avut un rol dubios în căderea domnitorului. Dacă santinela Ion Lupu i-ar fi oprit pe complotiști, poate că altfel s-ar fi scris istoria…

– Există vreo mărturie directă din noaptea aceea?

– Da. În anul 1909, la vârsta de 70 de ani, Ion Lupu și-a amintit: „Când l-au scos din domnie pe Cuza, eram de santinelă drept la ușa odăii lui și aveam poruncă să nu las pe nimeni să intre înăuntru. Ofițerul de serviciu a venit la mine și mi-a zis că tocmai la schimbul meu, după miezul nopții, are să vie el cu mai mulți boieri și ofițeri și să le dau drumul, căci așa a poruncit Măria Sa Domnitorul. Pe la [ora] 1,00, au venit și au intrat înăuntru, descuind cu o cheie pe care am crezut că o au de la Vodă. Au intrat fără zgomot și, după o jumătate de ceas, au ieșit cu toții. Cuza era îmbrăcat în straie nemțești. După ce au plecat, am priceput viclenia și răutatea lor și mult m-am căit că nu i-am oprit. Nimeni n-a venit să mă mai schimbe și, până la ziuă, am plâns pe scările odăii lui. Se dusese bietul Cuza… El, care ne-a dat pământ și ne-a făcut atâta bine. Și astăzi îmi pare rău…”

Florin Bălănescu