Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

„PANDALIA“

 

„PANDALIA“

Dimineață de început de toamnă, dar parcă tot vară este, căci soarele strălucește și arde încă, chiar dacă vântul aduce frig și umezeală aburindă.
Rozina se scoală repede, știind că la orele șapte trebuie să fie la spital. Toată noaptea s-a învârtit sub cearceaful alb, lucitor, de satin, când de prea cald, când de prea frig și cu gânduri multe, multe, trunchiate mereu.
Întrebări nespuse se bat unele cu altele încă cu două zile înainte de azi, când va face testul din cauza nenorocitului ăsta de Covid-19, să poată fi internată pentru analize și investigații. Doctorița Nemeș i-a zis să fie numaidecât la orele șapte, ca toate să se desfășoare normal. Ce normal în această învălmășeală? Pandemia de Coronavirus s-a ivit peste oamenii din lumea întreagă și o înnebunește. Nu mai știi ce să faci, dacă să faci, ce să crezi din câte auzi sau vezi la radio și la televizor.
După săptămâni și luni de restricții, de izolări la domiciliu, de carantinări, de dezinfecții și dezinsecții, cu dezinfectante la mare preț, cu alcool sanitar scumpit, cu măști la gură și la nas greu de găsit de frica necontrolată, imensă, de boala care aduce moarte rapidă, cine se poate liniști? Ce normal poate să mai fie? Dacă a fost până acum!?
Doctorii și asistenții, infirmierele și personalul administrativ sanitar se poartă anormal. Orice minut din viața lor le amintește de virusul ucigaș, asemănat cu un arici rotund, roșu, plin de țepi letali. Pentru a se feri de el și a ajuta pe cei infectați, toți sunt nevoiți să se îmbrace ca niște cosmonauți, să poarte mănuși de plastic sau din orice altceva ar putea să-i apere. Să-i apere? De ce? Căci virusul ăsta se găsește peste tot și rezistă un timp de… pe haine, pe metal, pe hârtie, pe pietre, dar mai ales pe trahee, pe bronhii, pe plămâni. Așa se spune… dar câte se mai spun!
Frica a pus stăpânire pe toți și pe toate, nu atât pentru moarte, cât pentru timpul dinaintea ei. Bolnavii atinși de virus mor de frică și poate, mai puțin de boala în sine sau de alte boli cronice. Câte se zic și câte sunt adevărate!!!
Haos!!!
Rozina s-a gândit la toate astea și e necăjită că a fost și ea lovită într-un fel, de frică, de vești rele, de imagini nemaivăzute, de emoții renăscute zilnic. A mai avut teamă și tulburări – surprize, dar ca acum, parcă nu.
Inima ei îi face probleme mai mari în ultimele luni. Și nu reușește s-o liniștească, așa cum a citit în unele cărți de medicină. Nici la spital nu a putut merge, căci toate erau închise pentru bolnavii cu alte maladii. Nici cabinetele particulare nu au funcționat. Prin telefon a vorbit cu un medic, care, bonom de felul lui, i-a spus că suferința ei nu va trece până la sfârșitul vieții. A bucurat-o grozav cele aflate! Alt doctor i-a spus că nu se va întâmpla nimic cu astfel de simptome și i-a prescris un medicament care i-a accentuat tensiunea – și cea a inimii și cea a incertitudinii.
Deoarece o parte din spitale și-au deschis ușile și pentru bolnavii care nu au virusul, Rozina a vrut să se interneze la geriatrie – vârsta sa permițându-i acest lucru. Voia să fie consultată și să i se dea un tratament adecvat. Dar a fost propusă pentru cardiologie și ea a acceptat.
Când a urcat în autobuzul care o ducea aproape de spital, a dat nas în nas cu niște țigani, care se certau „ca la ușa cortului“!
N-a reușit să rețină din încăierarea lor verbală decât doar câteva cuvinte:
– Dacă nema neputința, ce mai chichirez degeaba, bă!
Călătorii cu măști la gură, care se aflau aproape de ei, au izbucnit în râs. Țiganii s-au supărat de așa „ieșire violentă“, dar au coborât la stație și nu s-a mai auzit replica lor – probabil, usturătoare – doar s-a observat mișcarea gurilor. Ei nu aveau măști. Taxatoarea a ridicat mâinile „bine c-au coborât“.
– Nu știam cum să-i ostoiesc, a adăugat, lăsând mâinile cu mănuși în jos, în drum spre șofer, care n-a auzit și n-a văzut ceva.
La spital, lume puțină lângă treptele ușii de la intrare. Două asistente cu măști și mănuși, făceau trierea bolnavilor.
– Cei care se vor interna, să aștepte, cu bagajele, în dreapta. Imediat vor face testul și vor completa o fișă. Ceilalți, care au de făcut analize, să se retragă spre stânga. Vor fi duși la laborator, la timp. Fiecare să aibă documentele, trimiterile, actele pregătite.
Rozina s-a așezat pe o bancă la dreapta. A fost chemată într-un cort mare, alb, aflat lângă zidul spitalului, mai departe de ușă. I s-a luat temperatura, i s-au dezinfectat mâinile. A fost completată o fișă prin care declara pe propria-i răspundere, că nu a avut vreo legătură sau contact cu cineva infectat cu virusul. Deoarece tensiunea arterială era cam mare: 18 cu 10, asistenta îmbrăcată în alb, cu mască, cu mănuși, cu cască albă și cizmulițe albe, înalte, i-a spus:
– Doamnă, dacă nu ați luat niciun medicament, puteți să luați acum ceva pentru tensiune.
– Dar mi s-a spus să nu iau nimic înainte de test.
– Acum trebuie să luați, pentru că aveți tensiunea cam mare. Nu influențează testul.
Rozina s-a conformat. A pus sub limbă o pastiluță; să-și facă mai repede efectul. A așteptat câteva minute și a fost invitată să stea liniștită pe un scaun, pentru testare.
Cu niște bețișoare fine, cu vată la un capăt, i s-au prelevat câteva picături de salivă din fundul gâtului și mucozități din fundul nasului.
– Cam dureros, a mormăit ea, după ce asistenta i-a băgat bețișorul în nas și apoi, l-a introdus repede într-o eprubetă gata pregătită. A scris numele pe cele două eprubete și a invitat-o pe Rozina să aștepte afară. Alți bolnavi au fost testați la fel.
O altă asistentă i-a condus pe cei testați în saloane diferite, numite „Săli-Tampon“. Fiecare bolnav trebuia să stea singur într-o astfel de sală, de fapt – un salon cu paturi.
– Alegeți un pat să vă odihniți până vine rezultatul testului.
– Când va veni rezultatul? Nerăbdătoarea întrebare a tuturor.
– Poate în seara asta sau mâine dimineață. Până atunci, stați aici. Puteți să mâncați ce v-ați adus de acasă. Aici veți primi doar cina și apă plată. Când va veni rezultatul, dacă este negativ, veți merge în salon, pe secția respectivă. Dacă este pozitiv, veți fi transferată la alt spital.
Un fior rece a trecut prin trupul – și-așa răcit – al Rozinei.
Răbdare, răbdare și iar răbdare. Din acea „Sală-Tampon“ nu era voie să ieși deloc, doar la toaletă, care era în interiorul altei săli. Pentru urgențe, li s-a lăsat fiecărui testat, un număr de telefon de la camera de gardă a spitalului.
Rozina n-a vorbit cu nimeni până a doua zi dimineață. A dormit „pe apucate“ pe patul acoperit cu un cearceaf transparent, nu din pânză, ci dintr-un material special, din care erau făcute și halatele medicilor și asistenților. Fața de pernă și cearceaful pentru învelit erau din același material.
Printre zvâcnirile puternice ale inimii, a răsuflat ușurată când i s-a spus că testul este negativ. A fost internată într-un salon, cu alte două paciente, venite mai demult și care făceau tratamente și diferite proceduri. Le „scârțâiau balamalele și la mâini și la picioare“ – au explicat ele.
S-a anunțat vizita. Să nu-l recunoască pe doctorul Crețiu, la care fusese anul trecut la consultație!
Era îmbrăcat în alb, ca un cosmonaut. Masca și mănușile erau la locul lor. A discutat cu cele două bolnave, dar cu Rozina n-a vorbit – ea era în grija doctoriței Nemeș.
După ce a plecat, pacientele i-au explicat Rozinei că medicul a fost bolnav de Covid-19 și acum se ferește cât poate. De aceea se îmbracă zilnic așa.
Doctorița Nemeș a venit la patul Rozinei, a consultat-o amănunțit și i-a spus ce va face în următoarele zile. Ea avea doar un halat alb din același material ca cearceafurile, avea mască și mănuși chirurgicale, iar părul era strâns sub o bonețică albă.
După ce doctorița a ieșit din salon, a început chinul Rozinei: toaleta aflată la celălalt capăt al holului lung, cu geamuri deschise, dar destul de curată. Deoarece a mers acolo de câteva ori pe zi și în noaptea următoare, ea și-a dat seama că a luat un microb și a și răcit. Supărată tare, a cerut asistentei de salon s-o mute în altă parte, unde toaleta este în interiorul salonului, după ce i-a spus ce-a pățit. Cu chiu, cu vai, existând câteva restricții, a fost mutată în alt salon, cu două paciente aflate în paturi distanțate. De fapt, fiecare salon avea doar două paciente, restul paturilor din salon fiind libere. Pe holurile spitalului nu se putea ieși, căci asistentele sau infirmierele întrebau repede ce urgență este. Peste tot era liniște, se vorbea în șoaptă. Toată lumea purta mască. Mâncarea era dată în saloane, puse în caserole mari sau mici. Fiecare bolnav mânca la patul său. Curățenia era ținută cu strictețe. Bolnavii nu puteau să iasă din saloane, doar dacă aveau proceduri sau se plimbau câteva minute în curtea spitalului, unde erau părculețe. Vizitatorii nu erau primiți în spital. Portarul era cel care aducea pachetele necesare, unei asistente, care era de gardă la ușa spitalului și care ducea pachetele la bolnavul respectiv în salonul lui. Prudența și instinctul de supraviețuire își dădeau mâna perpetuu.
Rozina a ales un pat lângă o pacientă voinică, cu gleznele umflate, încât abia mergea. Dar era încă tânără. Părul scurt, șaten, ochii vioi, fața grăsuță, curată – probabil că folosea creme – dovedeau că nu avea mai mult de patruzeci de ani. Povestea și iar povestea, mai ales pentru că era „Biba“ unei nepoțele de vreo cinci anișori. Părul blond și ochii albăstrui, gura roz, ca o bomboană fondantă, o făceau renumită printre rude și vecini pe această „fâșneață“ de fată. Dar ea era vestită și pentru vorbele ei „istețe“, parcă ar fi făcut parte dintre copiii care spun lucruri trăsnite. Și Biba se bucura că are auditoriu atent, când reda cuvintele nepoțelei:
– De ce nu faci clătite, Bobo?
– N-am lapte. L-am băut!
– Auzi, Biba, Bobo a băut un bidon de lapte.
Când venea de la proceduri, doamna se așeza pe pat și-și mai amintea câte ceva de-ale nepoatei:
– Of, cățeaua asta n-are chef să se plimbe, chiar dacă o trag de coadă. A venit doctorul și i-a făcut injecție și mie mi-a zis s-o plimb și să-i fac masaj…
– Biba, i-am spus lui tati să-mi aducă un bebe și el a zis că n-are timp. Că ar trebui să aibă grijă de bebeul mic. Dar eu i-am zis că, eu am timp să-l îngrijesc. Eu stau la etaj și el va sta la parter…
Când nu-și amintea ceva, care, după opinia ei, era foarte important, doamna Biba completa cu vorbele ei „de suflet“:
– Și asta ia… Dar mergea mai departe cu povestirile:
– Biba, am să rog pe tati să ia și pe Maia (Marea) la noi acasă… și asta ia…
– Am căzut un pic, dar… m-am udat la… și asta ia…
– M-a lovit cu lăbuța… Trebuia să-și ceară scuze?… Și asta ia…
În saloane, pacientele vorbesc cam tare, căci se aud și veștile – sigur deprimante, – de la televizor.
– Să știm și noi ce mai face „pandalia“ asta, zice o pacientă.
– Dar azi e sărbătoare. Pe cine tragem de urechi?
– Nu e voie. E distanțare socială!
– Ce-i aia? întreabă o bătrână „cam tare de urechi“.
– Uită-te la televizor și vei înțelege, o îndeamnă alta.
– Eh! Fiecare are câte o păsărică. Da’ eu am o vraghie, răspunde invitata la privit.
– Și apoi, vreți să vedeți o măgăriță cu urechi de femeie? adăugă o sărbătorită, neținând cont de întreruperi.
Hohote de râs izbucnesc și în salonul vecin, mai ales că ușa dintre saloane este deschisă. Și, dacă se vorbește tare, se aude în ambele saloane… cine poate auzi…
O altă bolnavă, mai în vârstă, se uită cam chiorâș la o doamnă, care, culcată fiind pe patul ei, citește o carte. O întreabă cu ciudă:
– Ce stai cu capul în carton?
– Da’ nu-i carton! E o carte cu povești, îi răspunde cititoarea.
– Ce? Prostii??
Celelalte doamne râd pe înfundate.
Altă pacientă e supărată – foc și foarte nervoasă: boala ei nu se mai termină! Vecina de peste un pat o cercetează:
– Ei, nu ți-au trecut nervii?
– Or trecut și iar or vinit. Așa-s ăștia, iar vin și iar se duc. Numai boala asta a me o vinit, și nu se mai duce.
– Ferească Dumnezeu! Să nu fie mai rău!
– Da’ am să stau și eu aici, până m-or da afară cu mătura. Nu accept să mă bage sub țol.
A trecut o săptămână… și asta ia…

(15.X.2020)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.660 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5