Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PANDELICA AIRINEI – RADEŞ, O lacrimă de rouă

Este cunoscut faptul că localitatea Borolea a fost, la începtul secolului XX, o veritabilă şi apreciată aşezare. Afirmaţia este susţinută atât de documente scrise, cât şi de informaţii care s-au transmis, prin viu grai, din generaţie în generaţie.

Familiile de răzeşi existente aici deţineau foarte mult pământ, dar şi tractoare, batoze, prese de ulei sau mori de porumb. O astfel de gospodărie avea şi Vasile Scarlat, cel care l-a angajat, în anul 1934, pe Pintilei Airinei pentru a asigura asistenţa tehnică tuturor utilajelor deţinute de răzeşul Scarlat.

Tânărul Pintilei,…
…originar din satul Mihoreni, Ţinutul Herţa, din partea de nord a fostului judeţ Dorohoi, astăzi în Ucraina, s-a dovedit a fi un maistru priceput, dar şi un om serios, ceea ce l-a determinat pe Vasile Scarlat să-i fie mai întâi peţitor, apoi naş de cununie şi, în cele din urmă, cumătru. Căsătoria cu Domnica Rudeanu, fiica lui Gheorghe (Iorgu) Rudeanu a reprezentat pentru Pintilei Airinei primul pas în statornicia sa in Borolea, iar apariţia pe lume a celor patru copii a marcat formarea unei familii unite şi fericite.

Primul copil, Pandelica…
…s-a născut în localitatea Borolea Veche, la 25 iulie 1935, dar în actele oficiale figurează data de 28 iulie. De fapt, ziua de 28 iulie a anului 1935 era duminica, zi nelucrătoare, ceea ce i-a permis lui Pintilei Airinei să meargă la oficialităţile comunei Hăneşti pentru a declara naşterea fiicei Pandelica, nume ce a fost purtat până la absolvirea facultăţii când, oficial a devenit Pandelia, deoarece, odată cu eliberarea unui nou certificat de naştere s-a “pierdut” litera “c”. Cu toate acestea d-na Airinei consideră că “pentru cunoştinţe am rămas tot Pandelica”.

Copilăria…
…tinerei Pandelica a fost una cât se poate de normală. Jocurile specifice vârstei şi timpului respectiv au avut ca teatru de operaţiune casa părintească, cotloanele gospodăriei părinteşti, dar şi împrejurimile localităţii Borolea. Mai mult, educaţia în spiritul muncii, primită de la părinţi, firea ambiţioasă şi spiritul încrezător în propriile forţe au reprezentat pilonii centrali pe care s-a realizat edificiul moral, spiritual şi cultural al viitorului profesor – Pandelica Airinei-Radeş.

Şcoala…
…a fost, într-adevăr punctul forte al primului copil al familiei Airinei. Trecerea de la “om format” la “om care formează” s-a desfăşurat foarte greu, datorită vicisitudinilor vremii şi a nedreptăţilor pe care, din păcate, istoria le-a oferit omenirii. De la păşirea în clasa I şi până la absolvirea facultăţii, urcuşurile şi coborâşurile pe care viaţa i le-a oferit d-nei Pandelica Airinei pot fi oricând subiectul unui roman istoric şi social, iar pentru a fi cat mai convingător, las cititorului savoarea lecturii unui fragment semnat Pandelica Airinei:
“La formarea mea, au vegheat părinţii care au avut grijă ca atunci când voi merge la şcoală, deja să ştiu a scrie şi a citi. În timpul claselor I-IV, am învăţat foarte bine, cu toate că au fost întrerupte cursurile, timp de jumătate de an, din cauză că învăţătorii erau plecaţi pe front. Ca învăţători, am avut pe soţii Cojocaru. Regret că nu-mi amintesc chipurile lor, spre a le face portretul. Clădirea şcolii era formată din locuinţa învăţătorului, cancelaria şi o singură sală de clasă- destul de încăpătoare- unde învăţau simultan clasele I şi a III-a, precum şi clasa a II-a cu a IV-a.
La terminarea clasei a IV-a, părinţii m-au înscris în clasa I a Şcolii Normale, însă reformarea învăţământului din acea toamnă, a desfiinţat multe şcoli, printre care a fost şi şcoala unde eram înscrisă.
După aceasta, mămica a fost ţintuită la pat, aproape un an, din cauza unei probleme de sănătate, iar eu, copilul cel mai mare, a trebuit să rămân acasă, s-o îngrijesc. Între timp, lupta de clasă a cunoscut forme acute. Persecuţiile asupra celor ce reprezenatu gospodarii satului, s-au răsfrânt asupra copiilor acestora, închinzându-li-se uşile şcolilor. Asta mi s-a întâmplat şi mie, căci părinţii au fost trecuţi la chiaburi, invocându-se faptul că tatăl meu primea, ca salariu, 10% din venitul unei mori, dar şi pentru faptul că avusesem în permanenţă, un băiat care se ocupa de treburile gospodăreşti. Asta traducându-se în limbaj comunist: coproprietar la mijloace de producţie şi exploatator de muncă străină. Şi asta a durat până în 1950 când la Ripiceni, s-a găsit un director de şcoală, fost ofiţer scos din armată tot de comunişti, care le-a permis părinţilor mei să mă înscrie în clasa aV-a, prefăcându-se că nu-mi cunoaşte categoria socială. Deci am început clasa a V-a, la 1 septembrie 1950 şi am terminat clasa a VII-a, ultima clasă, în 1952, deoarece învăţând foarte bine, Ministerul Învăţământului mi-a aprobat să-mi susţin examenele pentru toate materiile clasei a VI-a, în timpul vacanţei de vară, într-o săptămână. În toamnă, trecând în clasa a VII-a, am avut alţi colegi de clasă, dar şi aici, eram cea mai bună la învăţătură, însă nu puteam să mă înscriu la nici o şcoală, pentru că trebuia să depun la dosar, categoria socială. În cele din urmă, Şcoala Medie Tehnică de Statistică-Botoşani m-a înscris la admitere, cu dosarul incomplet, pretextând că am uitat adeverinţa acasă. Între timp, o comisie venită de la C.C. al PCR, la cererea noastră, ne-a scos de la chiaburi şi m-am prezentat la şcoală, abia la sfârşitul lunii noiembrie 1952. Aici, după sesiunea de examene şi colocvii din ianuarie 1953, am primit lunar doar o indemnizaţie de merit, deoarece toate calificativele primite erau de “foarte bine”. În noiembrie 1954, Şcoala de Statistică s-a lichidat, elevii buni la învăţătură au avut de ales între cariera de contabil şi cea de tehnician cadastral. Eu am ales a doua variantă, am făcut cursuri de specialitate apoi, am fost repartizată, ca tehnician cadastrau, pentru Circumscripţia Agricolă Săveni. În toamnă, adică pe 25 septembrie 1955, a primit aprobarea de la Ministerul Învăţământului, să mă înscriu provizoriu, în catalog, în ultima clasă de liceu, adică în clasa a X-a, să-mi închei primul pătrar, iar în timp de două săptămâni, să-mi susţin examenele la materiile din clasa a VIII-a şi a IX-a. În acest caz, câştigam patru ani faţă de colegii mei, căci eram ultima promoţie ce terminam cu zece clase. Deci în anul şcolar 1955-1956, terminasem Liceul Nr. 2 de Fete – Iaşi şi mă înscrisesem la Filologie-Istorie, secţia Română-Istorie, Universitatea “Al.I.Cuza”-Iaşi. Dar şi aici, am avut mari necazuri, căci părinţii mei nefiind înscrişi nici în CAP şi nici măcar în Întovărăşire, nu mă primeau în sesiunea de examene, decât după multe audienţe, când mi se arătau şi reclamaţiile scrise în creion chimic, venite de la Borolea sau Hăneşti”.

Un dascăl adevărat…
…cu multiple preocupări ştiinţifice şi culturale, avea să devină Pandelica Airinei-Radeş. Profesoară de limba si literatura română şi istorie, la diferite şcoli, şi-a dedicat activitatea Şcolii Poiana din comuna Schitu Duca din judetul Iasi şi Şcolii Nr. 3 din Bacău. O fire ambiţioasă şi dornică de împliniri profesionale a organizat în timpul liber impreună cu elevii sai tabere arheologice (în parteneriat cu Muzeul de Istorie din Bacau), cercuri literare, etnografice şi folclorice (“Cautătorii de comori” şi “Arcaşii lui Ştefan”). A organizat festivaluri ale cineaştilor amatori (ea insăşi fiind responsabilă a cinci judete: Constanta, Covasna, Bacau, Arad şi Bihor) şi a înfiinţat in cadrul OJT Bacau “Scoala Natională de Ghizi Turistici”, iar mai târziu a înfiinţat Clubul Ghizilor unde activa ca vicepreşedinte.
Din seria amintirilor profesoara Radeş povesteşte cu relaxare o intâmplare petrecuta în cadrul unei actiuni cu elevii din cercul “Arcaşii lui Ştefan”: “În localitatea Ieud, am avut surpriza neplăcută, ca pe traseul de la intrarea în sat şi până la Biserica Veche-monument istoric-să fim huiduiţi de locuitorii satului. N-am priceput de ce ne-au primit cu ostilitate, căci în multe sate localnicii ne primeau cu aplauze. Curând, misterul a fost dezlegat, fiindcă ne-a prins o ploaie mare, corturile ne-au fost inundate, aşa că, un tânăr blond, înalt şi subţirel a venit, ne-a luat şi ne-a cazat într-un pod cu fân. Şi-a justificat gestul spunându-ne că lucrează într-un sat din apropiere, ca profesor de muzică, dar nu a terminat decât liceul. În schimb ştie să cânte la chitară, ceea ce l-a ajutat să dea câteva probe la Televiziune. Era Ştefan Hruşcă! Ne-a explicat că am fost huiduiţi pentru că eram îmbrăcaţi în haine de oraş.”

În aprilie 1978…    
…un accident stupid, o banală căzătură, a pus capăt activităţii didactice a Pandelicăi Airinei Radeş, fiind pensionată medical cu grupa II de invaliditate. Ruptura de învăţământ şi de elevi a fost cumplită. “În preajma începutului de an şcolar nu deschideam nici televizorul şi nici radioul pentru a nu-mi accentua durerea sufletească”.
După o serie de operaţii în ţara şi străinătate, împăcată cu ideea pensioării “forţate” Pandelica Radeş s-a dedicat creaţiei literare şi filantropiei. Astfel, primele poezii create au fost trimise spre analiză pe adresa redacţiei „Flacăra Iaşului” care specifica: „se va mai auzi de acest nume Radeş” . În anul 1990, alături de un grup de cadre didactice universitare înfiinţează Societatea „Ştefan cel Mare” cu scopul de a uşura legăturile dintre teritoriile înstrăinate şi Ţara-Mamă-România, obţinându-se astfel burse pentru studenţii basarabeni şi bucovineni, întruniri bilaterale, „Podul de Flori”, etc. După desfiinţarea Societăţii, Pandelica Radeş a continuat pe cont propriu, reuşind să doneze satului Mihoreni-Ţinutul Herţa-Ucraina un autobuz de carte românească şi o maşină de scris cu caractere latine. A înfrăţit şcoli şi localităţi din România cu instituţii similare din Basarabia şi Tinutul Herţa. A dotat si susţinut bisericile ortodoxe româneşti din Mihoreni, Herţa, Tărnăuca şi Culiceni, dar şi Mănăstirea „Schitul-Rarău”, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Suceava şi multe altele. A creeat în incinta Bisericii „Sfântul Spiridon” din Herţa o bibliotecă de carte românească religioasă, iar mai târziu a înfiinţat „Şcoala Românească de Duminică”.

Apar primele două volume…
… „Lacrimă şi vers” (poezie patriotică, Editura Tehnopress, Iaşi, 1998), şi „Voie bună la cei mici” (poezie pentru copii, Editura Tehnopress, Iaşi, 1998). Patria, copilul, Herţa, Regele Mihai şi regalitatea, satul naşterii sale, poruncile creştine, istoria neamului, sunt vectorii coordonatori ai moralităţii Pandelicăi Airinei – Radeş : „Glasul Domnului se-nalţă / Printr-un dangăt cristalin. / Eu având Icoana-n faţă, / În genunchi, la Ea, mă-nchin.// Şi mă rog la Domnu Sfântul, / Să-mi dea Herţa înapoi, / Să rodească-n plin, pământul, / S-avem Regele-ntre noi! // Să văd iar, dreptate-n Ţară, / Blidul de pe masă plin, / România-n vechi hotară / Şi tot omul bun creştin!” („Meditaţii duminicale”); „Acolo, unde iarba-i de mătasă / Şi toporaşii gingaşi tremură în vânt, / Să ştii! Acolo, e la mine-acasă, / Acolo este părintescul meu pământ! // Acolo-n satul mic, văzui lumina zilei, / Şi steaua mea ce clipocea mereu, în zori. / Acolo, desluşii întâia taină-a filei, / În grădiniţa verde, plină cu bujori. // Când vreau copilăria să mă cheme, / O brazdă verde mi-o pun căpătâi / Şi-atunci, arunc o punte peste vreme, / Să mai ajung la liniştea dintâi.” ( „ Acasă, unde-i liniştea dintâi”); „ Toamna a-nceput să cearnă / Stropi mărunţi de ploaie / Nepregătită-i de iarnă, / Casa c-o odaie. // Paiele care-o acopăr / Sunt învăluite. / Îngrădelile ce-o apăr, / Îi sunt putrezite. // Prispele-s de mult căzute, / Pare că-i pustie, / Doar pe-o laiţă-i văzută / O fiinţă vie. // E-o femeie singurică/ Ce de mult a-mbătrânit. / Avu fiu, de tinerică, / dar războiul l-a-nghiţit. // peste gard, la o vecină, / Un băiat şi-o fată / Traversează o grădină / Şi-o ajută-ndată.” ( „Bordei sărac”).

Cea de-a treia carte…
… intitulată “Balsam pe suflet” (poezie, Editura Pim, Iaşi, 2009), face apel la acelaşi registru poetic întâlnit în primele două volume, însă gradul de implicare psihologică e superior, fapt ce face ca momentele de poezie adevărată să transpară mai des. Lansată la Herţa în iunie 2009 şi la Botoşani în iulie 2009, volumul s-a bucurat de prezentarea poetului Dumitru Ţiganiuc, fost coleg cu autoarea în clasele V-VII: “ Privesc întinderea albastră, / Cu mii de stele căptuşită: / E-un arc imens, deasupra noastră, / La orizont, cu munţi, tivită. // Din când în când, o stea se stinge… / Descrie-o dâră, prin cădere; / Probabil, moartea iar, învinge, / Căci tot “înghite”- ntr-o părere. // O stea se stinge,-o viaţă moare, / Totul e dus de-al vieţii valuri, / Precum discret, se stinge-o boare, / Fără s-atimgă-a mării valuri” (“Meditaţie”);

Publicistica…
… Pandelicăi Airinei-Radeş se constituie din sute de articole, opinii, puncte de vedere, toate apărute în „Lumina”, „Gazeta de Herţa” (Ucraina), „Zorile Bucovinei” (Cernăuţi), „România liberă”, „Ziarul de Iaşi”, „Cronica”, „Coroana de oţel” etc. O publicistică vie, militantă, pornită din credinţa şi valorile morale care o domină.

Legătura sufletească cu locurile natale …
…s-a deteriorat în timp. Majoritatea rudelor şi cunoştinţelor s-au stins încet, rămânând în inima şi sufletul primului copil al lui Pintilei Airinei doar locurile copilăriei. După eradicarea comunismului Pandelica Radeş a încercat o apropiere de meleagurile natale, dar primită cu ostilitate de autorităţi şi consăteni datorită “blestemului pământului”, profesoara Radeş a reuşit să înţeleagă spusele lui Tom Bodett: “Diferenţa dintre şcoală şi viaţă? În şcoală, înveţi o lecţie, apoi dai un test. În viaţă, ai de dat un test, care te învaţă o lecţie”. O astfel de lecţie a oferit Pandelica Airinei Radeş consătenilor îndreptându-se spre un alt loc drag ei: casa bunicilor din Mihoreni-Ţinutul Herţa-Ucraina.

Revista Luceafărul.net – Anul 1 – Numărul 9 – 11 septembrie 2009  



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5