Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Paradigma etica si filosofica a Papei Ioan Paul al II-lea ca provocare intelectuala si spirituala

Primit pentru publicare: 15 Iul. 2019
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 16 Iul. 2019
© Tudor Pectcu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Istoria filosofiei europene abunda în concepte și idei sapiențiale care au marcat spiritul tuturor epocilor culturale ce s-au succedat. Antichitatea greaca a pus pentru prima data mintea la încercare prin formularea întrebării „Ce este Ființa”, problematica dezvoltata ulterior în Evul Mediu raționalist ai cărui reprezentanți de seama precum Sfântul Anselm de Canterbury sau Sfântul Toma d’Aquino considerau că Ființa poate fi înțeleasa numai în orizontul filosofic ce slujește teologiei.
Coerența discursiva filosofică și-a găsit un puternic ecou și mai departe, atât în modernitate, în umanismul renascentist sau în iluminismul german. Apoi, s-a ajuns în plin secol XX, în era secularistă, caracterizata de diferite experimente ideatice care s-au reflectat in psihanaliza lui Freud si Jung, în abordari politice care au relationat cu narcisismul anarhist, precum si in umanismul ateu pe care teologul francez Henri de Lubac il considera marea drama a umanitatii moderne.
Filosofia, in splendoarea ei deconstructivista si postmoderna, a pierdut foarte mult din teren, locul fiindu-i luat de catre stiinta si tehnologie care au recurs permanent la inovatii pentru a fi in actualitate. Astfel, a luat nastere societatea consumerista si pragmatica, amorala in sine, lipsita de valente filosofice, metafizice si spirituale.
Intr-un asemenea context, desi discret si cu o anumita sfiala, s-a manifestat si sistemul filosofic al Papei Ioan Paul al II-lea, mai corect spus al lui Karol Wojtyla, intrucat adevarata opera filosofica a fost alcatuita mai ales in timpul uceniciei sale intelectuale. Karol cel Mare, asa cum l-a numit publicistul italian Domenico del Rio, pasionat de lumea teatrului cu care a cochetat o perioada de timp, marcat pe de alta parte de istoria parca mult prea nemiloasa si cruda a tarii sale natale, Polonia, si-a fundamentat gandirea filosofica doar pe ciclul de experiente personale, pe care a tinut sa le raporteze in sens conceptual la viziunea lui Max Scheler asupra fiintei umane sau la cea a lui Roman Ingarden asupra esteticii spiritului. Filosofia wojtyliana a fost catalogata de catre exegetii secolului XX drept fenomenologie crestina personalista, curent filosofic care presupune intelegerea fiecarui individ si a devenirii sale doar in lumina propriilor experiente personale care il conduc catre Dumnezeu. Si intr-adevar, daca luam in considerare cele doua opere majore ale sale, „Persoana si act” si „Eroarea lui Narcis”, ni se reveleaza faptul ca fiecare om, prin constiinta pe care o dobandeste in urma experientelor traite, ajunge sa exprime un adevar diferit fata de ceilalti, de aceea ganditorul polonez ce avea sa devina Suveran Pontif propune adevarul comprehensiv ca adevar recunoastere. Aceasta din urma idee filosofica se vrea a fi o propunere etica ce urmareste intelegerea experientelor celuilalt ca mod de descoperire a propriei persoane pentru ca dialogul cu celalalt, cu o alta constiinta, te pune in fata propriei persoane pentru procesul de remodelare. Astfel, adevarul comprehensiv ca adevar recunoastere in viziunea lui Karol Wojtyla, inseamna dialogul prolific dintre constiintele fecunde, fundamentat pe experientele individuale ale fiecaruia, experiente al caror rol ideal ar fi acela de apropiere de Dumnezeu insa din acest punct de vedere importanta este capacitatea de deschidere fiintiala a fiecarui individ in parte. In acest sens, putem intelege si mai bine de ce Karol Wojtyla utilizeaza metafora filosofica „adevar recunoastere”.
Pe de alta parte, atitudinea filosofica a lui Karol Wojtyla s-a manifestat si in perioada pontificatului sau, cele mai multe dintre enclicile pe care le-a scris, avand acel iz de filosofare, cochetand cu demersuri de abordare ce incearca sa aduca anumite lamuriri la libertatea omului in societate, la raporturile dintre credinta si ratiune, la rolul constiintei in devenirea fiintiala a omului, la dimensiunea etica a muncii sau la functiile adevarului. Din acest punct de vedere, pentru o corecta intelegere a filosofiei elaborate de catre Karol Wojtyla in calitate de Suveran Pontif s-ar putea lua in considerare mai ales enciclicile „Fides et ratio”, „Veritatis splendor”, „Sollicitudo rei socialis”, precum si exortatiile apostolice „Ecclesia in Europa” si „Reconciliatio et paenitentia”.
Așadar, de ce ar trebui sa consideram ca filosofia Papei Ioan Paul al II-lea reprezinta o provocare intelectuala si spirituala majora? Pur si simplu pentru ca filosofia sa nu este doar un sistem coerentist de idei sau de rationamente silogistice, nu urmareste incadrarea intr-un anumit curent de gandire, ci este o reflectie autentica a propriei intelegeri asupra realitatii obiective si lucrurilor in sine, intelegere izvorata doar din experienta personala, dupa cum s-a mai mentionat. Este o provocare majora deoarece Karol Wojtyla a stiut sa prezinte filosofia intr-o lumina mult mai umana si atragatoare, într-o lumina originala si duhovniceasca prin care sa se apropie de sufletul cititorului, marcat de nelinisti metafizice.