Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Paradox, 1

Primit pentru publicare: 06 Febr. 2021
Autor: Nicolae CORNESCIAN     
Publicat: 06 Febr. 2021
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

PARADOX
1.

Nu știu cine e această femeie, dar presimt că ea știe cine sunt eu. Văd cum mă privește, încearcă să-mi spună ceva, dar nu îndrăznește. Pesemne că se teme de consecințe, de tot ce aș putea să-i răspund, s-o apostrofez pentru necugetata-i ieșire, s-o consider a fi altfel decât e cu adevărat, dacă n-aș înțelege echitatea ei; acele vorbe aparent hilare, descriind inadmisibilul confundat cu nerozie. Se ferește, căci pricepe că n-am să pricep mai nimic. Și totuși, văd cum zi de zi, aici, unde o întâlnesc mai mereu la aceeași oră, dorința ei devine de neîndurat. Mai precis, simt asta. Deduc din gesturile ei deconspirând totul, tot ce nu îndrăznește să-mi recunoască, tot ce n-ar putea fi înțeles de nimeni, de nici un străin de care nu te leagă nimic. Mai nimic din această viață atât de aberantă, în care un simplu cuvânt poate distruge totul ori poate lega pentru totdeauna tot ce pare pierdut. Rezultatul desigur că depinde doar de posibilitatea de pricepere, de rigoarea mentală a celui care te ascultă și, evident, de momentul ales. Mai precis, de starea de spirit a interlocutorului, dispoziția în care se află în acel moment aparent culminant, predispoziția sa pentru a te asculta doar pentru a-și omorî timpul destinat așteptării următorului tren înspre acea depărtare ce îți rămâne întru totul necunoscută, ori refuzul lui, acea ignorare dureroasă, demnă de a distruge întreaga ta existență, conchid în timp ce ascult o voce metalică, anunțând că trenul meu va avea o întârziere de câteva minute. Destul de multe. Timp în care nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă dedau acelorași considerații de moment, din care ulterior urmează să înjgheb ceva relevant. Un nou text, comandat de o publicație sau alta. Scris în grabă. Direct pe Notesul telefonului. Încropit din idei răzlețe. Asemenea celor de dinainte. Doar niște gânduri trecătoare. Și nimic mai mult. Nimic altceva, îmi zic realizând că tot ce gândesc în aceste momente e tocmai o parte din ce ar trebui să gândească și ea. Femeia de alături. Această străină de care simt că mă leagă tot ce nu pot să pricep nicidecum. Cu excepția mea, acest pasager singur, tremurând de frig în această gară, pierdută în același clarobscur din care încerc să scap ca dintr-un coșmar nedorit, poate visat de amândoi. Visat la fel. Cu ceva timp în urmă. În aceeași noapte. La aceeași oră. Dar atât de departe unul de celălalt.
Ori poate că n-ar trebui să merg chiar atât de departe cu toate aceste supoziții lipsite de orice temei, încerc să-mi revin, căutând să par cât mai distant. Așa că, în clipa imediat următoare, caut în geanta de umăr și găsesc un număr vechi, foarte vechi, al revistei de șah, împrumutat azi de la biblioteca județeană. Numărul 1, luna mai, anul 1925. Fac doi pași înspre unul din neoanele oarbe, clipind pe al treilea peron. Mă sprijin cu umărul drept de stâlpul ruginit și încep să răsfoiesc foile gălbejite, pline de probleme și alternative care mai de care mai complexe. Albul joacă și câștigă, citesc studiind partida lui Romanowschi. Și îndată îmi amintesc că în majoritatea meciurilor sale acest jucător întrebuințează preponderent varianta spaniolă. Deschideri destul de uzuale, dar extrem de utile, dacă se vrea, chiar de la bun început, inițierea atacului energic. Mai răsfoiesc câteva pagini și în gând încerc să rezolv probleme de tipul mat în două mutări. Aceste exerciții mi se par totuși mult prea simple. Mat în patru mutări. Aici, abia aici realizez că se pot găsi mult mai multe posibilități. Estimez că soluționarea corectă implică indubitabil cedări obligatorii ale pieselor de bază. Riscant, dar convenabil. Hazardant, întrucât adversarul ar putea profita de avantajul de moment. Mulțumitor, căci de cele mai multe ori, tocmai în aceste cazuri, opozantul presupune că ai greșit. Și atunci se grăbește să profite de abaterea ta derutantă. Nu vede finalul ce va surveni peste trei mutări. Capturându-ți regina, încearcă să te atace decisiv. Te prefaci că cedezi. Că nu te mai poți apăra. Așa că nu-ți rămâne altceva mai bun de făcut decât să înaintezi cu pionii. O ultimă mutare cu pionul de pe G6 și îi dai mat. Simplu. Extrem de simplu. Mat cu pionul.
Mat, zâmbesc, dar, știindu-mă urmărit, îmi revin deîndată. Așa că arunc o ocheadă perfidă înspre locul în care se află străina, spre banca de aluminiu și plastic, și constat că ea privește în altă parte. Înspre hăul din care, din clipă în clipă, urmează să sosească trenul ei. Un crotal metalic, despicând întunericul tot mai rece și tot mai apăsător. Tot mai dens cu fiece clipă ce acum pare-se că durează mult mai mult decât orele așteptării din timpul zilei. Tocmai acum, când simt că nu mai suportă să tacă. Se ridică în picioare și cu pași șovăitori se îndreaptă spre mine. Închid revista și în grabă o îndes în geantă. Privesc înspre ea. O privesc drept în ochi. Zâmbesc ușor prefăcut. Așa cum zâmbești unui cunoscut când îl saluți în treacăt. Însă ea nu-mi răspunde cu aceeași monedă. Chipul nu-i trădează nici un fel de amuzament ori ceva asemănător. Mai degrabă, după felul în care mă privește, constat ceva glacial, mult mai rece decât clarobscurul dimprejur, eliberându-se și încolțindu-mă. E ceva sufocant și aproape nepământesc în această privire. Ceva ce induce un profund sentiment de milă. O tristețe inexplicabilă. Ivită brusc. Năpădindu-mă și obligându-mă să capitulez, să nu mai găsesc nici o posibilitate de ieșire din această situație atât de stranie. La fel ca în partidele lui Romanowschi. Când adversarul e dezarmat întru totul. La fel ca în meciurile din propria-mi copilărie, și acum, în fața ei, mă simt la fel de neputincios. Manifest aceeași slăbiciune, demnă de tot râsul. Întrucât ea nu e tocmai așa cum presupun că ar trebui să fie. Nu e nici pe departe doar un simplu drumeț, rătăcit într-o gară uitată. Nu e acea navetistă care-și duce traiul de pe o zi pe alta. Mai degrabă, e cu totul alta. Și asta pricep numaidecât. În secunda în care se destăinuie întru totul neașteptat:
– Știi că noi doi am jucat câteva partide destul de interesante?
– Noi? Noi doi? nu găsesc cuvintele necesare spre a cere un răspuns mai amănunțit. Mă precipit și abia într-un târziu realizez cât de bizar și nepotrivit sună această asociere: ”Noi doi”. Pare mai mult o insinuare decât o întrebare demascând uimire.
– Prin intermediul internetului, adaugă, înțelegând deîndată confuzia mea.
– Vasăzică, tu ești una din inamicele mele? șuguiesc simțind o profundă ușurare. Apostrofându-mă în gând pentru faptul că am considerat-o a fi cea care abia acum știu că nu e tocmai așa cum credeam eu. Sunt sigur de asta. Cum sigur sunt și de faptul că-mi va răspunde cu același zâmbet.
Ba mai mult decât atât, în semn de înțelegere deplină, văd că-mi întinde mâna.
– Ține, zice. E regina pe care mi-ai capturat-o în timpul ultimei partide.
La naiba, înjur în gând. Îmi trebuie câteva minute bune ca să pricep o asemenea glumă. Dar nu mă dau bătut.
– Da, aprob și iau piesa oferită. O cercetez cu atenție și constat că asemenea figuri, de o finețe atât de perfectă, nu se mai fabrică în prezent. Mai ales că aici e vorba de iscusința sculptorului, adică, de faptul că aceste piese sunt realizate manual. Fără intervenția ștanțelor clasice, utilizate azi în fabricarea întregului arsenal șahistic. În cazul reginei negre din mâna mea, constat că se poate vorbi de o cu totul altă tehnică referitoare la aducerea acestei figurine la acea formă finită, demnă de a fi expusă în cel mai vizitat muzeu.
– Îți amintești? brusc mă văd întrerupt de la contemplare.
– Ce să-mi amintesc? întreb cât se poate de serios. Însă ea, pricepându-mi deîndată nedumerirea, schimbă subiectul și-mi descrie una din partidele noastre, desfășurată pe internet. Cea de luna trecută, când țin minte că i-am furat vreo zece puncte. Căci i-am dat mat cu pionul apărat de alt pion și de regele plasat la două pătrățele, pe G6, de regele ei. Dacă, desigur, adversarul acelei partide de care-mi amintesc tocmai acum era tocmai ea. Ea. Lara.
– Lara? întreb, verificându-mi presupunerea.
– Numele tău, continuă ea, lăsându-mă să înțeleg că nu mă înșel, numele tău pe acea platformă capătă o rezonanță mult prea puternică. Vreau să zic că lumea se cam ferește de tine. Parcă-i și văd pe toți, amatori și profesioniști, stând în fața calculatoarelor și sperând ca serverul să nu te scoată tocmai pe tine ca adversarul lor. Îi închipui și râd. Te studiez. Îți studiez fiecare partidă și mă gândesc cum naibii reușești să gândești într-o asemenea manieră. Mai ales, în timpul meciurilor tale cu calculatorul văd că deseori apelezi la trucuri ce acum nu se mai folosesc. Tactici din urmă cu zeci de ani. Combinații uitate. Șiretlicuri aparent ieftine, dar aducătoare de câștigul năzuit. Altfel spus, fie-mi cu iertare dacă te voi mâhni oarecum, tu mai mult amăgești și înșeli adversarul decât să-l lași să urmeze calea firească a logicii.
– Când mă prefac că greșesc, calculatorul nu știe să greșească, intervin, uimit fiind de pasiunea acestei străine pentru ceea ce pentru mine reprezintă cea mai plăcută formă de destindere. El evaluează toate variantele posibile și desigur că o alege pe cea mai bună. Dar niciodată, de câte ori joc cu toate aceste mașinării ce se vreau mai deștepte decât mintea umană, niciodată nu am sesizat nici o abatere de la tactica obișnuită.
– Imaginar, completează ea, tocmai imaginarul e cel care-ți oferă întâietate.
– Și o doză de risc asumat, zâmbesc. Un fel de abatere de la uzanță. Tocmai acea elucubrație fără de care nu e posibilă nici o victorie.
– Da, zice ea și eliberează un oftat prelung, atât de nepotrivit și nesperat în raport cu dialogul purtat. Un suspin ce induce milă și mă face să cred că în adâncul acestei străine dospește ceva dureros, ceva ce nu pot să înțeleg nicidecum, dar simt ca și cum ar fi tocmai o parte din mine. Ceva prezent și nevăzut. Ca și frigul pe care-l simțim acum amândoi. Ca acest întuneric condensându-se împrejurul nostru. Ori ca această liniște atât de profundă, înstăpânindu-se peste tot. Devenind insuportabilă. Cu fiece nouă clipă îndepărtându-ne parcă de adevărul dorit. De această realitate care, pe măsura așteptării, se preschimbă într-un vis al naibii de confuz. Ceva de care vrei să scapi numaidecât. Dar, în schimb, realizezi că începi să devii ostaticul propriilor tale gânduri. Căci există ceva ce nicidecum nu se încadrează în întregul peisaj: această regină neagră din mâna mea. Figurina de fildeș pe care încerc să i-o dau înapoi, dar constat că ea nu schițează nici un gest.
– E a ta, spune. A fost a ta.
– Nu pricep, încerc să obțin explicații convenabile tocmai în clipa în care trenul ei nu întârzie să sosească.
– Deocamdată, șoptește ea urcând în ultimul vagon.
– Fii mai clară, aproape că strig.
– Promite-mi că ai să-ți amintești totul, îmi zice și se lasă absorbită de întunericul de pe coridorul vagonului.

(va urma)