Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

PARADOX 11

Nicolae CORNESCIAN

 

 

 


 

PARADOX 11

Deja în casa mea, cu toate că lasă impresia unui ins dominant și distant, îl înțeleg cât se poate de bine. Mai ales când, în ciuda tuturor blamărilor mele, am impresia că asiduu perorează cu aceeași vervă de nestăvilit. Doar am impresia, căci, la drept vorbind, el, de fapt, tace. Mă face să mă simt anemiată, căci retrăiesc aceeași certitudine că, în ultimul timp, el joacă doar contra mea. Chiar și aici. Chiar și acum, când ziua e pe sfârșite. Când, aflați în bucătărie mobilată destul de sumar, ne afundăm într-un iz întru totul bizar. Căci înăuntru pătrunde mireasma moscului. Miroase a pădure și ceva ce amintește un fel de genune diafană. A ceva ce induce gândul cum că s-a schimbat deja totul. S-a schimbat iremediabil. Chiar dacă el continuă să se comporte cât se poate de amabil. Dă de înțeles că nu va mai rosti nici un cuvânt referitor la tot ce, de una singură, nu pot să pricep în nici un fel. Ba chiar tind să cred că va rămâne la fel de tăcut dacă voi cuteza să-i amintesc chiar și un singur moment din acea viață; cea de atunci. Sau, cel puțin, va năzui să mă determine să depreciez toate astea, obligându-mă astfel să mă simt la fel de neajutorată; fără tărie de a căuta să protestez, să ajung la acea concluzie ce ar atesta faptul că, în cele din urmă, ajungem la un numitor comun. Suntem conștienți de toate încercările noastre de a juca doar după reguli generale. Deși tenacitatea mea e destul de vizibilă. Deși nu-mi pot veni în fire. Mai ales acum, când observ în privirea sa aproape sfredelitoare ceva destul de amenințător și vicios. Ceea ce mă face să mă simt pe post de cobai, să mă știu alta și până peste cap cufundată în tot ce mi se întâmplă acum poate doar grație voinței sale. Se petrece spontan, deși pare că, ignorând orice superstiție, încă mai sunt capabilă să-mi revin. Sunt în stare de orice, mă conving încercând să mă stăpânesc. Mă așez confortabil și suspectez deîndată că, de când ne-am întors, el nu rostise încă nici un cuvânt. Cu priviri distante scrutează fereastra, depărtări aproape nepământene. Ori poate că doar cercetează toate aceste modele, profilate pe sticlă. Doar câteva răsfrângeri reușite ale aerului plin de culori. Ulterior însă își întoarce privirea spre cu totul altceva. Mă privește cu atenție, încercând parcă să nu-și întrerupă fluxul cine știe a ce gânduri. Și toate astea se petrec tocmai acum, când mă ridic și încep să scotocesc prin sertar. Iar apoi mă plimb pe ici-colo, doar ca să stârnesc atenție. Deschid ușa, căci observ că aerul dinăuntru e mult prea uscat. În plus, ceva destul de transparent, aureolat cu un luciu metalic, pare-se că îmi induce aceeași istovire. Însă oricum ar fi, știindu-l alături, continui același joc care, în cele din urmă, știu că ar trebui să definească tocmai scrisa noastră; una comună. 

Așa că, jucând rolul unei gazde generoase, întind pe masa din fața sa platouri cu bucăți de brânză gratinată, salam de vară feliat, chifteluțe de năut cu unt, câteva roșii încă destul de proaspete și, evident, felii de pâine. Aranjez toate astea cât se poate de repede, iar mai apoi așez tacâmurile necesare. Îi zâmbesc și îmi cer scuze că nu m-am gândit mai devreme să-i ofer cina. Însă el pare-se că nici nu mă ascultă. Prin urmare, ca să-i atrag atenția, îl întreb dacă dorește ceva aparte. Dar nu primesc nici un răspuns, fapt ce mă face să cred că îi convin cele oferite. Ba mai mult decât atât, văd că încearcă din fiecare fel, iar în cele din urmă îmi cere o ceașcă de cafea, fără zahăr și lapte. Îmi zice că va coborî, pentru câteva minute, în pometul din fața blocului; locul unde intenționează să fumeze. Îi spun însă că poate fuma chiar și aici. Mai precis, îi zic că pe balcon tocmisem un ungher destinat special pentru așa ceva, cu toate că mă declar un dușman înflăcărat al tutunului și al oricărui alt viciu de acest fel, fără de care se poate trăi cât se poate de bine. Adaug deîndată să nu ia toate astea, părerile mele combative, ca niște lecții de etică. Zic că nu catadicsesc să-i dau povețe, ci, pur și simplu, doar îmi exprim punctul meu de vedere referitor la ceea ce privește anumite aspecte existențiale, ce pot fi neglijate cu destulă ușurință. Însă, aproape că mă contrazic, sigur că alegerile subiective nu se supun examinărilor de acest fel, continui să mă scuz și mai aduc și alte argumente, pro și contra, referitoare la alte vicii. Cum ar fi, spre exemplu, alcoolul. Alcool, repet, văzându-l zâmbind, căci știu că e ceea ce el refuză categoric. Spune că n-ar fi în stare să gândească așa cum gândește acum, dacă s-ar deda la așa ceva. Așa că depreciază orice fel de tărie, doar pentru a-și menține cumpătul veșnic treaz, se explică sorbind din lichidul din fața sa; încă destul de aburind, urmărindu-mă cum îi imit gesturile, căci, ținându-i compania, beau și eu din ceaiul meu verde, chiar dacă el, oarecum satiric, îmi expune o varietate incomensurabilă de diferite feluri ale acestei licori. 

– Ceai verde Havana, cu merișoare, organic cu căpșuni și gutui, cu rodie și lămâi.
– Mai du-te, tu! nu mai suport să-i accept afrontul.
Mă ridic deîndată și în scurt timp mă întorc cu o farfurie plină ochi de fursecuri.
– Serios? îi constat mirarea. Alte forme, cu excepția acestor figurine de șah, nu ai știut să scornești?
– Mai bine taci și încearcă-le, și spune-mi cum ți se par.
– A naibii de bune, îmi califică strădania pe un ton cât se poate de sincer. Iar apoi mai eliberează câteva figuri de pe farfurie, lăsând aerul unui gurmand pasionat, fapt ce, luând în considerare constituția sa fizică, știu că nu e adevărat.
– Sunt cu nucă și alune.

– Îmi plac, zice fără a-și desprinde privirea de pe mezelicurile din fața sa. Încearcă fiecare formă, cu toate că toate au același gust. Chiar și aceeași nuanță, de un alb ca de unt. Dar totuși, oricât de mult nu ar încerca să lase impresia că e preocupat doar de acest act al degustării, urmat de epitete apreciative la adresa încercării mele, pare complet pierdut ori, mai degrabă, cufundat în gânduri ce-i induc o tulburare cât se poate de vădită. Căci există ceva în toate aceste gesturi aparent firești, în mișcările-i bruște ale mâinilor și în felul în care mă privește uneori. Ceva ce deconspiră un fel de apatie și chiar repulsie față de tot ce i se întâmplă acum. În aceste ore de când revenisem în casa mea, de când l-am convins că deocamdată, peste noapte, va fi mai bine dacă va rămâne aici, întrucât acum, după ora 18:00, nu mai e nici un tren care să circule înspre oraș. Ultimul, cel care pornește de la două gări distanță de aici, adică din Vidan, ajunge la noi la 16:45. Staționează destul de mult, de obicei mai mult de 15 minute, căci face cruce cu trenul ce vine din oraș. Care, și acesta, la fel ca și cel de noapte, cel care se întoarce abia a doua zi dimineață, întârzie mai tot timpul, îi explic cât se poate de minuțios și văd că pricepe totul. Știe că nu mai poate întreprinde mai nimic pentru a schimba mersul lucrurilor. Nu mă poate ignora și nici nu poate pleca în vreun alt loc. Căci îi spun că în această perioadă a anului singurul motel, unde bănuiesc că plănuiește să-și petreacă noaptea, e închis. Îi zic că proprietarii nu locuiesc aici. Vin doar în miezul iernii, când au loc anumite competiții sportive, și când, pentru mai bine de o lună, urbea se umple cu străinii sosiți din toate colțurile lumii. În rest, în celelalte luni, îi zic, aici nu poți întâlni mai pe nimeni. Excepția fac doar cei din sfera aprovizionării și câțiva pensionari vârstnici, singurii locuitori, de altfel, al acestui colț de lume. Ulterior, îi mai descriu și alte aspecte legate de aceste locuri, dar observ că vorbele mele nu mai prezintă nici un interes, căci nu mă întrerupe ca de alte dăți, cu întrebări demascând un posibil interes din partea sa. Nu-mi spune nimic și asta mă face să cred că treptat începe să înțeleagă adevărul tăgăduit, faptul că, fără mine, de aici nu va mai putea pleca nicăieri.

Ba mai mult decât atât, mormăie ceva ininteligibil. Pesemne că recurge la aceleași lamentații de prisos, sensul cărora nu le pot desluși nicidecum, căci șoaptele-i par a fi eliberate într-o altă limbă. Intuiesc că tot ce spune doar pentru el, e rostit în vreo slavă nordică, ci nu în cele de apus, limbi în care vorbim când dezbatem cele mai spectaculoase partide de șah. Și mai presupun că dincolo de toate aceste reticențe, atât de clar deduse chiar și din felul în care privește acum, se ascunde un fel de teamă. Frica sa în fața necunoscutului. Un sentiment apăsător, tăinuit destul de bine, însă nu îndeajuns încât să nu pricep că, în realitate, constituie singurul gând ce-l chinuie în aceste momente cu adevărat. Iar la toate astea, pe deasupra, se mai adaugă și enervantele mele insistențe de a-i insufla ideea cum că el e cu totul altcineva decât crede că e.

E la fel ca mine, cea de atunci. Oricât de mult nu ar încerca să se eschiveze și oricât de insistent nu ar nega acest adevăr, de fiecare dată, când aduc în discuție viața noastră de atunci, sunt sigură că undeva, în cele mai tainice unghere ale minții sale, există tocmai acel ceva care îmi dă dreptate. Și chiar de nu-mi recunoaște niciodată, știu că își pune și el zeci de întrebări referitoare la acea existență. La care, desigur, așa cum am mai spus în nenumărate rânduri, se adaugă și o sumedenie de dovezi clare, precum și anumite acte din prezent, aceste așa-zisele întorsături ale sorții, care, la drept vorbind, nu sunt altceva decât niște continuări firești ale anumitor acțiuni din acea perioadă. Un fel de finalizări a tot ce nu izbutisem să ducem la bun sfârșit. Așa că acum avem cel puțin posibilitatea de a continua anumite acte. Iar cel mai grăitor exemplu în acest sens îl constituie desigur partidele noastre de șah. Cele mai multe începând la fel ca atunci, ajungând până la mutarea în care atunci survenea sfârșitul. Acum însă, penultimul ori antepenultimul pas e gândit oarecum diferit, căci se întrevede un altfel de final. Partidele încep să dureze mai mult decât atunci. Se caută alte posibilități și chiar se ajunge la un soi de complexitate aproape de neînțeles pentru mințile obișnuite. La fel cum se întâmplă și acum, când jucăm o nouă partidă și când îl ascult povestind de adversarii săi virtuali. 

– Nu le vorbi în contradictoriu, ci ignoră-i. Ca să nu te cobori la nivelul lor, îl sfătuiesc când aduce în discuție schimbul de mesaje de pe site. Însă la această mențiune, constat că el nu își exprimă nici o părere, ci doar dă aprobator din cap, lăsându-mă să înțeleg că procedează întocmai. Ori poate că felul acesta al său de a fi, a se comporta oarecum altfel decât de alte dăți, poate că acest joc nu e altceva decât o cât se poate de vădită confirmare a bănuielii că se simte deja învins. Știe că de aici nu se mai poate pleca nicăieri. Știe totul, din timp ce începe să-mi descrie cerul. Acești nori albi, ca de var stins, văzuți în zare. Păstrând aceleași forme și rămași în unul și același loc deja de mai bine de trei ore. Un fenomen destul de ciudat, aproape echivoc, dar atât de des întâlnit tocmai aici, în orașul meu. Îndeobște în aceste seri de vară, când aproape nimic din tot ce se poate vedea nu pare adevărat. Ci, mai degrabă, pictat ori imaginat, ori inventat doar pentru a face posibilă orice fel de prezență străină. Cum e și prezența lui de aici și acum, îi explic și îi zic că în unele cazuri cerul nu e mai mult decât iluzia noastră. Iar faptul că acum totul i se pare aproape împietrit se datorează desigur doar stării sale de spirit.

(va urma)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5