Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    PARADOX 13

    Nicolae CORNESCIAN


    Lipsită de obediență, mă spetesc să caut peste tot, întrucât vreau să găsesc ceva relevant. Ceea ce, oricât de lamentabil nu ar suna, ar trebui să slujească drept suport solid pentru toate supozițiile-mi anterioare. Pentru aceste temeri obsesive, care, mai presus de toate, mă dezolează și mă fac să gândesc doar la ce nu a fost niciodată, dar apare asiduu, asemenea reminiscențelor din acele nopți în care tot mai des mă tulbură cele mai crunte coșmaruri. Când visez vântul șfichiuitor, luminând și orbindu-mă, înălțându-se deasupra sihlelor de caprifoi, diluând aerul rămas în surplus. Când, precum niște onduleuri întunecate, percep tremurul umbrelor străine. Acolo unde abia de ajunge privirea. Iar spre dimineață, când de peste tot lipsește deja totul, când nici nu mai ai de ce să-ți sprijini privirea, apare el. Tocmai în această casă în care ne aflăm în prezent. Cea în care, prefer să cred, vom rămâne încă destul de mult timp. Indiscutabil, dacă și el, în cele din urmă, va înțelege câte ceva. Dacă va realiza cine suntem de fapt. Ce am fost și am rămas până azi. Întrucât Clara, acea femeie bătrâioară cu care ne-am întâlnit de curând, nepoata noastră Clara, fiica fiicei mele, cred că i-a amintit câte ceva. Căci de când i-a dat o coală de hârtie, cu cine știe ce adnotări, el nu mai e el.
    – Asta e tot sau cum?
    – Ce vrei să spui? Căci nu pricep mai nimic. Pe deasupra, nu mă simt prea bine.
    – În privința partidei, îi explic.
    – Fie-mi cu iertare, dar în cazul în care dorești să mă ajuți, cred că n-ai să reușești să pricepi poziționarea de acum a figurilor.
    – Prevezi?
    – Evident, întrucât pe moment gândisem că, înainte de toate, ar trebui să mă debarasez de pavăza dublă din apărare.
    – Te referi la turnuri?
    – Și nu doar.
    – Concordanța figurilor individuale.
    – Probabil, cu toate că respectiva tactică pare doar un absurd, continuă el.
    – Nu absurd, ci paradox.
    – Să zicem că paradox, dacă nu ne convingem de faptul că amăgeala, una din tacticile definitorii, nu mă va obliga să mă perind fără succes doar pe liniile moarte.
    – În acest caz, luând în considerare experiența mea încă destul de rudimentară, consider că eliberarea diagonalelor centrale va anula tocmai aceste linii moarte.
    – Ai perfectă dreptate, doar că atunci va fi necesară suprapunerea.
    – Să jertfești nebunul?
    – Regina.
    – Ce naiba? Ai luat-o razna sau ce?
    – Probabil, însă, fără această distragere, nu întrevăd vreo altă modalitate de a câștiga.
    – Dacă deja așa stau lucrurile, observând că pari oarecum distant, permite-mi să fiu concurentul tău, îi propun.
    – Mărturisirea iubirii?
    – Mai du-te tu!
    – M-aș duce, doar că nu mai vreau să mai plec de aici, spune el, etalând un fel de slăbiciune. Ori poate că tocmai acest comportament derutant de-al său e cea mai bună măsură de precauție în fața acțiunilor mele ulterioare. Mai ales acum, când nu mă simt în stare să găsesc ceva relevant. Ceva din ceea ce aș putea expune până la ultimul mărunțiș, fără a lua în considerare această stranie manifestare a paroxismului fricii. Căci, în cele din urmă, doar frica e tocmai acel impediment grație căruia mă strofoc să nu comit nici o eroare, să încerc să-mi deslușesc toate acțiunile-i de acum, oricât de bizare nu ar părea. Ca și această partidă de șah, destul de haotică, ce mă obligă să cad de acord cu toate deciziile-i ulterioare, oricât de abracadabrante nu ar părea. Cu toate că știu că ar trebui să fiu mult mai rațională, adică, ar trebui să acționez doar așa cum îmi cere; riscă, întrucât știe că n-are nici o șansă să mă învingă tocmai așa cum își dorește. Așa cum, după cum îmi mai zisese cândva, acționez chiar și-n prezent, mânată fiind de o sumedenie de abateri; aceste defecte puse pe seama neputinței mele de a încerca să risc. Întrucât, de fapt, cine, spuneți-mi, cine ar ceda regina tocmai acum, când jocul e pe sfârșite?
    – Ulterior însă, zice el, parcă știind că mă gândesc la mutările viitoare, se va putea utiliza chiar și zwischenzug.
    – Ce-ce?
    – E o mișcare intermediară destul de complexă, când jucătorul aflat în pericol, în loc de confruntare directă, recurge la amenințări și mai distructive. Și această tactică, în orice situație, induce un nou atac iminent asupra reginei, fără a renunța însă la atacul anterior.
    – Contra tactică?
    – Zugzwang.
    – Bine-bine, dar când vorbești cu mine, folosește-te, te rog, de un limbaj normal. Ci nu de aceste… țvig-țvug și alte tipuri de țin-țirin.
    – Pe deasupra, continuă el, ignorând atenționările mele, am uitat de triangulare și Desperado, metode cunoscute și utilizate destul de des. Îndeosebi când adversarul nu îți mai răspunde cu mutări contradictorii. Înțelegi la ce mă refer?
    – Da, las impresia că pricep, deși în realitate mă simt întru totul confuză. Dau aprobator din cap și simt cum încep să-mi ardă pomeții. Pentru că știu: dacă va afla adevărul, dacă va pricepe că nu mai pricep mai nimic, sunt sigură că se va irita.
    – Cu toate astea, nu pot să mă abțin de la alte atacuri, continuă el pe aceeași notă agresivă, fără a observa slăbiciunea mea.
    – Chiar de pare un pas de nimic, încearcă să continui în același registru, spun și știu că dacă și-ar dori cu adevărat, firește că ar putea înțelege totul.
    – Aș putea, dar, sincer să fiu, nu prea îmi convine această teză de-a ta. Căci pare fără sens. Mai ales acum, când am impresia că treptat încep să pierd chiar și abilitatea percepției spațiului înconjurător. Căci toate aceste figuri pare-se că succesiv încep să-și piardă orice volum. Mai degrabă, par a fi desenate cu acuarele ori naiba știe cu mai ce.
    – Cred că toate astea se petrec doar din cauza faptului că acum ești absorbit de cu toate alte gânduri, despre altceva, spun și simt cum încep să resimt o frică neînțeleasă. În fața tuturor acestor încercări de-ale mele, de care încep să consider că ar trebui să mă debarasez cât mai curând cu putință. Mai ales acum când, recurgând la amănunte, brusc mă năpădește un râs incontrolabil.
    – Glumești? îl aud mâniindu-se.
    – Nicidecum, nu mă pot stăpâni, însă chiar atât de tulburat în fața mutării premergătoare, destul de simpliste, încă nu te-am văzut niciodată.
    – Oare, mă întrerupe și îmi permite să-i inspir expirația. Tocmai aici, unde simt că nu mai am cu ce să respir.
    – Gustul moscului, gândesc cu glas tare.
    – Poftim?
    – Nimic precumpănitor. Pur și simplu doar gândisem cu glas tare. Mecanic. Fără a invoca tot soiul de argumente vădite despre ceva anume, explic, căutând cele mai clare cuvinte. Și îndată pricep că în cel mai rău caz, supunându-mă voinței sale, mai precis, în caz de nevoie, pentru orice eventualitate, aș mai putea să încerc câte ceva. Și anume, ceva mult mai relevant în ceea ce privește actele-mi ulterioare. Ceva destul de spontan, ce desigur că îl va ispiti, deși, privind mult mai atent, el mai tot timpul pare înzestrat cu o atenție exagerat de sporită. Ca și acum când, concentrat asupra tablei de șah, pun pariu că nu ia în serios nici o propunere de-a mea. Se crede altcineva, iar asta îmi provoacă o repulsie de neînțeles. Ba chiar mă face să cred că din cauza tuturor acestor acte de-ale sale, destul de confuze, pare-se că îmi stă în drum. Firește, privitor la ceea ce mă strofoc să pricep, ca ulterior să pot verifica un noian de ipoteze destul de stranii. Dar la fel de precise ca și aceste numere scrise de mână, pe care acum le descopăr într-un caiet nou, încă nevăzut până acum; pe aceste foi care, după cum lesne se poate înțelege, îi aparțin tocmai lui; celui de atunci. Din acea viață, presupun și simt cum undeva în adâncul meu crește un gol neclar, ce ar trebui umplut deîndată. Tocmai cu ceea ce îi aparține doar lui.
    Nădăjduiesc și mașinal observ că încep să-mi fac griji tocmai din pricina a ceea ce acum n-ar mai trebui să mă îngrijoreze câtuși de puțin. Pentru că nu acest sentimentalism ieftin și nici aceste considerații insidioase ar trebui să mă deranjeze acum. Ci, mai degrabă, cu totul altceva. Tocmai ceea ce uneori el consideră a fi demn de dispreț; aproape blamabil. Acea altă viață. Cea la care mă gândesc mai tot timpul și rămân uimită când încep să conștientizez faptul că nicidecum nu mai pot transpune trecutul în prezent. Nu pot, și atunci încep să-i relatez totul, dar de fiecare dată am impresia că el, ascultându-mă, pur și simplu mă ia în derâdere.
    – Nu procedezi corect, spune apropiindu-se. Apucându-mă de mijloc și repetând aceleași gânduri blasfematoare, pentru că știe că din cauza fricii nu mă mai pot opune nicidecum.
    – Încetează, mă apuc să-l implor, iar ulterior, fără a pricepe la ce anume se referă, îi spun că uneori se poate proceda chiar și altfel.
    – Desigur, dacă n-ai să te temi că am să te atac, continuă să glumească și mă apropie și mai strâns de el, obligându-mă astfel să mă simt întru totul neputincioasă. Percepând probabil fiecare zbatere a trupului meu. Știind că îmi ațin respirația, pentru că nu mai pot întreprinde mai nimic. Căci ajung la final. Vreau să mă știu dominată. Vreau să bat în retragere și să-mi recunosc înfrângerea. Căci îl vreau. Acum mai mult ca oricând. Îl vreau mai presus de toate. Chiar și aici, în fața acestei table de șah. Chiar și așa: destul de spontan. Ca și atunci. Încă în acea casă. În acea viață. Când, trezindu-ne în mijlocul nopții, nu puteam să pricepem când anume începea actul necesar al iubirii noastre învăpăiate. Căci totul începea încă în vis. Când dormeam și ne visam. Iar ulterior realizam că nu mai eram capabili să controlăm necesitatea firească a tuturor acelor instincte, tot mai intense. Așa că ne trezeam doar ca să conștientizăm finalul. Iar apoi adormeam deîndată. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat mai nimic. Ca acum. Când aceleași simțuri de neînțeles încep să mă stăpânească tot mai mult. Cu fiece nouă expirare de-a sa, pe care o resimt ca pe un fel de jilăveală fierbinte și aromată. O simt pe gâtul meu dezgolit.
    Și toate astea, toate aceste atitudini de-ale sale, destul de neobișnuite, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, pur și simplu mă fac să mă simt năucă. Îmi induc o stare stranie. Ceva asemănător paroxismului sau, mai exact, așijderea vreunei obsesii involuntare. Fleacuri ce nu-mi permit să inițiez ceea ce plănuisem. Căci doresc să mă lepăd de prezența sa de aici. Să ajung la ușă și, apucându-mă cu ambele mâini de parapetele de lemn, să-l implor să plece dacă nu pricepe mai nimic. Îmi doresc mult prea multe. Ceva destul de sălbatic. Chiar și ceea ce, în ochii lui, m-ar expune într-o lumină întru totul murdară. Ar dezvălui tocmai acea latură a ființei mele care până acum, mai ales când îmi e alături, recunosc că o ascund mai mereu. E vorba vădit de acea animalitate de-a mea, care pândește necurmat. În cele mai întunecate cotloane ale ființei mele. Așteaptă acolo. În interiorul impenetrabil al inimii. Așteaptă momentul potrivit pentru a se elibera deîndată. Dar nu acum. Necum tocmai în această clipă când buzele lui îmi ating gâtul. Iar mâna, mâna sa dreaptă treptat se strecoare pe furiș pe sub flanelul meu de cașmir, cu decolteu în V; de culoarea ochilor mei; cenușii-albaștri. Mâna lui caldă. Obligându-mă să tresalt.
    – Ah! îi aud deîndată mâhnirea.
    – Ce-a fost asta? zâmbesc.
    – Taci! poruncește și mă obligă să tac. Mai exact, întorcându-mă cu fața înspre el ca pe vreo marionetă, mă sărută apăsat. Fierbinte și fără a se opri. Lăsându-mă fără nici o putere de a mă opune. De a mă desprinde de această neașteptată senzație de asfixiere. Căci tocmai asta simt acum. Simt că nici nu mai am cu ce să respir. Dar această absență a oxigenului, această apropiere de moarte e cât se poate de cuvenită. Mai ales că acum perceptorii vizuali și auditivi nici nu pot fi comparați cu gustul și mirosul, ce induc ceva cu totul deosebit. Tocmai această moliciune plăcută. Această resimțire plăcută a totalei uniri cu el. Cu cel de care nu îmi mai pot desprinde ochii. Iar privirea, această-i atât de sfredelitoare privire, mă induce și mai mult în eroare și mă obligă să cred că ar trebui să acționez tocmai acum, căci ulterior s-ar putea să nu mai găsesc curajul necesar. Ar trebui să-mi las mâna până la nivelul fermoarului blugilor lui, doar ca să las să se înțeleagă acceptul meu. Iar mai apoi n-ar mai trebui să mă gândesc la altceva. Totul ar trebui să se petreacă fără nici un plan. Involuntar. Ca în vreun coșmar. Când nimic nu se mai supune rațiunii. Când instinctele prevalează asupra oricărei încercări de blamare ori respingere. Iar pe deasupra, dorința de a afla finalul iminent te îndepărtează de orice alte stăruințe inutile. Și nici nu te mai întrebi cum vor împiedica toate astea fireasca derulare a evenimentelor ulterioare, căci știi că tocmai acest act în curând îți va aduce salvarea necesară. Ceva de genul eliberării de propria greutate. Pe care încă o simt când, ezitând preț de un minut, las ca mâna mea stângă să alunece ușor în jos. Până când n-am să simt că ating ceea ce imaginez și îmi doresc înăuntrul meu. În mine. Prelung. Destul de mult. Poate chiar și de-a lungul întregii nopți. Acestei nopți care îmi doresc să nu se termine niciodată.
    – Ar fi bine să taci, continuă el. Taci și încearcă să-mi dai crezare. Căci se pare că știu, știu destul de bine cum ar trebui să continui această partidă.
    – Contrar voinței mele? simțind o descumpănire evidentă, îl interoghez.
    – Ți-e teamă că te voi răni?
    – În nici un caz, întrucât am analizat deja aproape totul.
    – Prin urmare, înțelegi că ar trebui să te debarasezi de regină. Desigur, dacă ești destul de bună la acest joc, mă denigrează el, făcându-mă să mă simt întru totul inabilă.
    – Dar eu nu-ți vorbesc despre asta, nu mai pot să mă abțin. Nu despre șah, ci despre această apropiere fizică de-a noastră, pe care o percep ca pe o energie statică.
    – Vrei să zici că acum nu te mai prefaci cum că nu mai exist? Îndeosebi aici, în această casă destul de dărăpănată.
    – Dar eu niciodată nici n-am înscenat așa ceva, apelez la argumente combative.
    – Evident. Nici măcar atunci când m-ai lăsat să rătăcesc prin orașul tău ca vreun urgisit. În acea ploaie afurisită, ce nu înceta nicidecum.
    – Fie-mi cu iertare, dar țin să-ți amintesc că acea fugă sau naiba știe ce fel de căutare a senzaționalului, toate acele elucubrații erau doar rezoluțiile tale de compromis.
    – Ca și mutarea ce va urma, la care voi recurge deîndată, spune el și bâjbâie în căutarea paftalei curelei de la pantalonii mei. Iar mai apoi, cu un gest destul de brutal, cu mâna sa dreaptă îndepărtează deîndată toate piesele de șah de pe masă, pe care, apucându-mă de subsioară și ridicându-mă neașteptat, mă așază ca pe vreo regină de lemn, și începe să mă dezbrace.
    – În asemenea împrejurări, tu chiar îți dorești toate astea? îl întreb și abia acum realizez cât de cald brusc se face aici.
    – Firește, dacă n-ai să insiști să apelez la măsurile de precauție.
    – Lama de ras și pămătuful? vine rândul meu să-l iau în derâdere, înțelegând destul de bine că el se referă desigur la prezervativ.
    – Poate că da, întrucât, de-aș găsi chiar și un dram de voință, cred că epilarea nu ar fi de prisos.
    – Tocmai acum, îi repet cuvintele și, treptat, eliberându-mă de orice sentiment de vină, dau frâu liber tuturor instinctelor. Și deîndată, în gând, încep să mă perind printr-un noian de spații aparent inexistente. Acolo unde tot acest exterior actual începe să se dezintegreze. Unde, la o depărtare imprecisă, aud tumultul infernal al tunetului sau ceva de genul acesta. Ceva ce nu mă mai interesează câtuși de puțin. Căci acum se întâmplă cu totul altceva. Incomparabil cu acele momente în care, dorindu-l, nopți de-a rândul stăteam online. Acum totul se petrece întocmai așa cum era chiar și-n acea viață. Cea de atunci. Când, la fel ca-n prezent, nu mă prefăceam câtuși de puțin. Căci îl doream. Îl doream cu adevărat. Aici. Înăuntrul meu. Tot mai adânc și adânc. Și cât mai mult timp posibil. Indiferent de orice. În ciuda a tot și a toate. Cum ar fi chiar și aceste picături de sudoare pe care le simt acoperindu-mi aproape întregul corp. Amestecându-se cu umezeala trupului său, formând astfel un lichid destul de bizar, cu un miros comun. Al lui și al meu. Un iz straniu. De mosc și zmeură.
    – Însă gustul, nu renunță el, acest gust al tău mă face să cred că am mai încercat și de alte dăți toate astea. Căci pare ca de pe altă lume. Ca vreo reminiscență perpetuă a altei vieți, ce îmi induce tocmai acele emoții care mă fac să cred că ești tocmai cea care cred că ești. Mai ales acum când, repetând lanțul tuturor faptelor, pricep destul de bine că ai perfectă dreptate în ceea ce privește existențele noastre actuale și… cele de atunci.
    – Pesemne?
    – Nu e chiar atât de ușor, dar, în vederea aflării adevărului de netăgăduit, recunosc că merită orice efort. Mai ales, în ceea ce privește aceste ultime ore. De când Clara mi-a dat tocmai acel caiet.
    – Dar tu din nou îmi vorbești despre șah? mă precipit, știind că despre asta, acum, tocmai în timpul actului, n-ar mai fi cazul să amintim.
    – Necum tocmai despre joc. Ci despre ceea ce ar trebui să știi chiar și tu.
    – Ce anume?
    – Amintirea. Spontana mea amintire. A existenței de atunci. A existenței noastre comune, Lara. Eterna mea Lara.

    (va urma)



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5