Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    PARADOX 12.

    Nicolae CORNESCIAN

     

     

     


     

    PARADOX

    12.

    Intrăm în casa din pădure, dar în casă mai e cineva. O femeie bătrână, foarte bătrână, stă în fața oglinzii din vestibul. Ne privește ca și cum ar privi două hamadriade tocmai desprinse de copaci seculari.
    – Doamnă, se scuză deîndată Lara, cred că am rătăcit. Și, fiind deja destul de târziu, în speranța că vom găsi ajutorul necesar, am decis să intrăm tocmai aici, în casa dumneavoastră.
    – Dar nu e casa mea, pe un ton destul de acid se explică bătrâna. E casa bunicilor mei: Mark și Lara Kovalt.
    – Mark Kovalt? sar ca opărit, realizând cât de straniu ar trebui să sune vocea mea în aceste momente. Pentru că nu mă aștept la așa ceva. Nu pot să cred că cineva, întru totul străin, îmi pronunță numele. Nu Lara, ci bătrâna. Lara, dacă așa cum afirmă nu citise nimic din tot ce scrisesem până acum, n-are de unde să-mi cunoască numele de familie. Nici măcar nu țin minte să i-l fi spus vreodată. Bătrâna însă, cea în casa căreia intrasem ca niște infractori fără cap, îl rostește cât se poate de clar.
    – Kovalt, repetă și, observând nepriceperea mea, accentuează faptul că Mark Kovalt a fost bunicul ei.
    – E doar o coincidență, îmi zice Lara. Pe deasupra, ia aminte că nu a spus Claret, numele meu de familie, ci Kovalt, încearcă să mă lămurească. Un nume ce nu-mi spune mai nimic.
    – Kovalt, repet, adresându-mă bătrânei. Cred că, luând în considerare situația noastră actuală, merită să acordăm atenția doar faptului că, fără ajutorul dumneavoastră, apreciez că nu ne putem descurca.
    – Ajută-i doar pe cei puternici. Mai precis, ignoră-i pe cei inferiori ție. Ca să nu te ațină în prinsorile banalității lor, mă siderează cu sobrietate și face câțiva pași în direcția noastră. Ușor. Ca în vreun vis, căci, privind mai atent, pare că șchioapătă. Pe deasupra, scrutându-mă tot mai insistent, mă face să mă simt oarecum prost. De parcă aș fi comis vreo eroare impardonabilă. Ca și cum m-ar fi prins asupra vreunei fapte întru totul ingrate. Tocmai acum, când simt cum mă neliniștește sentimentul unei culpe confuze. Întrucât nici nu-mi mai pot veni în fire. Nici nu mai pricep ce se petrece de fapt aici. Pare că totul e doar un idiotism. Îndeosebi când, privind cu mai multă atenție, observ în ochii ei ceva întru totul fad. Când îmi zic că-mi sunt de ajuns toate aceste tulburații și rătăciri prin acest abis aproape nelumesc. Dar totodată sunt conștient că toate se petrec cu un scop clar. Așa că înțeleg că voi avea nevoie de destul de mult timp ca să pricep de unde aflase bătrâna adevăratele noastre nume.
    – Nu știu ce insinuați și cum ați reușit să ajungeți chiar până aici, dar trebuie să știți că nu suntem cei care credeți că suntem, îi spun privind înspre geamul dincolo de care văd cum pe mătasea ierbii de smarald șerpuiesc o sumedenie de poteci negre.
    – Las-o baltă, intervine Lara, iar apoi, destul de gentil, i se adresează bătrânei. Socoteala dumneavoastră pare destul de potrivită. Mai exact, chiar de nu știu întru totul la ce anume vă referiți, totuși și eu sunt de aceeași părere, că n-are sens să ajutăm pe oricine și în orice conjunctură. Și mai cred că…
    – Dacă ești conștient, n-ai nevoie să crezi.
    – Ăăă, imit oarecum insultător felul ei straniu de a vorbi, în această privință aveți perfectă dreptate, întrucât doar cei care nu știu prea multe sunt sortiți să creadă în orice. Aproape orice.
    – Și totuși, revine Lara, păstrând aceeași răbdare stoică, care observ că o caracterizează îndeosebi în momentele de cumpănă, ajutorul dumneavoastră ne-ar fi acum extrem de necesar.
    – Da, completez, întrebându-mă cât anume din tot ce am încercat să-i insuflu, chiar am reușit să inoculez acestei umbre sfrijite din fața mea. Bătrânei care, gândindu-se probabil deja la posibile repercusiuni, datorate vizitei noastre nesperate, pare tot mai lividă. Ezită o clipă ca mai apoi, conchizând la ce anume ne referim cu toate aceste insistențe, iradiind un aer blazat, se vede înfrântă:
    – Dacă tot spuneți că ați rătăcit și nu găsiți drumul de întoarcere, sigur că puteți rămâne aici în noaptea asta.  Puteți înnopta în camera din față, zice și deschide ușa ce se află chiar în stânga noastră. Apoi, întinzând mâna-i dreaptă în semn că putem intra, ne imploră să nu ne atingem de nimic, cu excepția șahului pe care-l descoperim deîndată tronând chiar în mijlocul încăperii.
    – Aș dori să…, dar nici nu reușesc să-mi termin fraza, căci Lara, încruntându-se, intervine deîndată:
    – Nu te grăbi, ci, pentru orice eventualitate, încearcă să fii cât mai atent.
    – Cred că știu destul de bine cum ar trebui să continui, îi spun privind în detaliu poziția figurilor parcă lipite de tabla prăfuită.
    – Firește. Mai exact, așa cum presupun deja, pentru a obține avantajul scontat, ai să recurgi la ocolișuri amăgitoare. Ai să capturezi calul de pe C3, iar apoi…
    – Dar poate că ar fi mai bine să încerci să te debarasezi de regina neagră, intervine proprietara casei din inima pădurii și subliniază faptul că tocmai așa, cândva, juca și bunicul ei, Mark. Iar respectiva soluționare, destul de excentrică, a fost publicată în primul număr al revistei de șah, din luna mai a anului 1925.
    – Neîndoielnic, accept părerea bătrânei. Tocmai așa ar trebui jucat. Îndeosebi acum, la această amplasare a figurilor ce-mi place extrem de mult. Adică, presupun că, riscând și încercând să obțin întâietatea dorită, destul de ușor se va putea penetra flancul apărării, spun și fac un pas în spate. Ca să văd mai clar. Ca să surprind întregul câmp de luptă. Și să-l fixez dintr-un alt unghi.

    Încă o dată privesc întreaga geometrie a poziționării figurilor, dar înțeleg că nu izbutesc să ajung la vreun consens clar. Poate pentru că, în circumstanțe similare, în general, prefer să rămân singur. Pe deasupra, mai am nevoie și de un mediu adecvat. Cel mai bine gândesc doar atunci când tot ce există împrejur are aceeași, preponderent ștearsă, tonalitate. Ca la mine acasă. Acolo unde joc și, ceea ce văd în fața mea, dincolo de tabla de șah, e doar un perete cenușiu. Și nimic altceva. Fără nici un ornament, ademenind privirea. Nepermițându-mi să mă concentrez, să mă focusez asupra jocului. Mai precis, e vorba de tot ceea ce aici, în această încăpere, îmi lipsește cu desăvârșire. Există în schimb o multitudine de nuanțe ispititoare și contururi de prisos. Diferite obiecte, acoperite cu acest praf, ce pare că și el devine multicolor. Iar pe deasupra, mai simt cum de undeva din spate suflă un aer rece și pătrunzător. Tocmai de acolo de unde, privind, o văd pe Lara cum, șezând destul de confortabil într-un fotoliu vechi, învârte ceva metalic pe netezimea măsuței de lângă ea. Dă din umeri și, aruncându-mi o ocheadă penetrantă, mă lasă să înțeleg că orice polemică ar fi de prisos. Așa că desigur că nu mă las distras, ci prefer să continui să caut cea mai bună soluționare. Și brusc constat că mă pot opune numaidecât, în cazul în care adversarul închipuit va încerca să-mi atace turnurile de apărare. De apărare, căci deocamdată, după gambitul Evans, observ că până la final mai e destul de mult. Prin urmare, înainte de toate, ar trebui să încerc stilul combinativ. Ca să pot să resping orice atac. Mai ales că în curând, înțeleg deîndată, voi avea superioritatea pozițională. Astfel, în caz de necesitate, destul de ușor voi putea utiliza chiar și metodele mele personale, precum labirintul, lovitura dublă sau ambuscada interzisă. Dar dacă iau în considerare chiar și faptul că adversarul s-ar putea folosi de fixare, adică atacul figurilor cu rază lungă de acțiune, atunci consider că deocamdată n-ar trebui să mă grăbesc.

    Prin urmare, mai fac câteva mutări, iar mai apoi studiez tabla de șah din unghiul opus. Din poziția adversarului, descopăr destul de ușor că se pot găsi chiar și alte alternative, destul de bune spre a schimba întru totul mersul acestei partide. Unde totul, fiece mutare, pare că duce spre o altă perspectivă, destul de confuză. Ca și realitatea. Tocmai această veracitate în care acum, când capturez turnul de pe D6, înțeleg că datorită tocmai acestei lupte, pe care o duc cu mine însumi, progresiv devin cu totul altcineva. Iar la toate astea se mai adaugă și toate aceste gânduri, extrem de confuze: ca și cum aș mai fi jucat tocmai această partidă, de parcă aș mai fi fost deja aici.

    – Bine, aud intervenția stăpânei, dar află că uneori nici nu trebuie să știi chiar totul ca să înțelegi adevăratul temei al întregului.
    – Dar, simt că nu mai suport, am motivele mele să cred că la adevăratul temei se poate ajunge doar în urma testării și utilizării tuturor modificărilor permise.
    – Firește, dacă stăpânești destul de bine tot ce întreprinzi. Iar de nu, atunci va trebui să te lași în voia scrisei.
    – Hei! Dar ce e asta? ca și cum tocmai s-ar fi trezit, intervine Lara.
    – Scrisa, draga mea, înseamnă soartă, destin, ursită etc.
    – Nu cer să mă învățați ce-i învăț și eu pe alții. Căci nu la sinonime mă refer, ci la aceste concepte filosofice ale dumneavoastră, destul de confuze.
    – Ha?
    – Aha!
    – Deci, ești profesor sau ceva de genul ăsta?
    – Întocmai! Ceva de genul ăsta.
    – Căci și bunica mea, Lara Kovalt, și ea făcea parte din breasla cadrelor didactice.
    – Dar bunicul dumneavoastră? etalând o curiozitate prefăcută, intervin în discuție.
    – Nu știu, întrucât, în mare parte a timpului, el locuia cu totul altundeva. Acolo unde nouă ni se interzicea să mergem. De aceea, nici nu știu cu ce se preocupa acolo, spune și dintr-o dată am senzația că se dedă unui fel de afront. Căci, continuând să caut toate posibilele combinații ale pieselor de pe tabla de șah, mă văd în imposibilitate de a mă opune realității prezente. Pe deasupra, mai simt și un fel de influență potrivnică a întregului interior de aici. Pentru că există ceva în acest aer. Un fel de curent pătrunzător, ce vibrează peste tot.
    – Dar părinții dumneavoastră? intervine Lara.
    – Iertați-mă, dar, în privința asta, prefer să tac.
    – Lara! mă amestec deîndată și, fără să mai scot nici un cuvânt, știu că-mi ghicește intenția. Mai precis, faptul că ar trebui să înceteze cu asemenea întrebări provocatoare. Că n-are sens să recurgă la asemenea stratageme, întrucât, spre a afla tot ce își dorește Lara, cred că aceste șiretlicuri nu își au locul aici.
    – Lara? se miră vârstnica.
    – Lara Claret.
    – Așa deci, Lara, permite-mi să-ți arăt ceva, spune și, debordând de o fericire destul de înțeleasă, ne anunță că va reveni deîndată. Iar apoi iese și închide ușa în urma sa.
    – Nici nu-mi vine să cred că ești capabilă de așa ceva, erup enervant, lăsând să se înțeleagă că sunt întru totul dezamăgit de acest comportament al ei.
    – Poți să-ți ieși din pepeni cât vrei, dacă nu înțelegi că tocmai acum sosise tocmai acel moment favorabil de a afla o dată și pentru totdeauna mult doritul adevăr.
    – Dar nu așa. Căci nu se cuvine tocmai în acest mod de-al tău.
    – Ar fi mai bine dacă te-ai concentra asupra jocului tău, ignorând să-mi mai dai aceste lecții de etică. Căci și eu știu, știu destul de bine, unde e limita permisibilului.
    – Sigur că știi, cum știi că acum ne aflăm tocmai aici doar din cauza ta. Cum presupui și faptul că nu presupun nimic din tot ce ai plănuit destul de amănunțit.
    – Dar la ce te referi? Căci m-ai zăpăcit deja cu aceste repetiții de-ale tale: ”presupui că nu presupun, presupun că presupui”. Bla-bla-bla. Și așa mai departe. Și încă și mai departe.
    – Mă refer la…
    – Sunt aici, nu izbutesc să-i mărturisesc ce gândisem, căci brusc o aud pe stăpâna.
    – Taci! îmi ordonă Lara și dintr-odată se apropie de bătrâna care aduce înăuntru o cutie imensă. Iar în ea, așa cum descoperim ulterior, se află o sumedenie de poze. Și în toate, cum se înțelege deja și așa, apărem noi. Eu și Lara. Sau mai exact, ca să nu mă dedau confuziei inutile, în toate aceste fotografii apar aceleași chipuri ce ne seamănă întru totul. Dar despre asta, așa cum aștept să aud, femeia ce ne primise în casa ei deocamdată tace. Pălăvrăgește de cele de atunci. Mai precis, vorbește doar cu Lara. Iar uneori, ascultându-i perorațiile, am impresia că acestei bătrâioare totuși îi lipsește ceva. De aceea poate, continuând să rămân concentrat asupra șahului, nu simt nici o nevoie să intervin în discursul lor. Îndată însă încep să mă contrazic, întrucât consider că am greșit destul de copilărește. Ca să fiu mai clar, pentru o clipă am considerat că Lara o plătise pe această femeie și îi ordonase să joace după scenariul ei. Doar ca să mă oblige să cred că are dreptate. Adică, să mă facă să cred că tot ce există acum aici, în această casă blestemată, ne aparține tocmai nouă. Nouă, celor de atunci. Însă, observând reala stare psihică a bătrânei, înțeleg că am greșit referitor la judecata mea de mai înainte. Așa că, privind geamul, observ că și aici, pe această netezime sticloasă apar aceleași oglindiri ale femeilor, care destul de ușor  pot fi confundate tocmai cu personajele mele. Mai ales acum, când privind cu mai multă atenție, descopăr în aceste făpturi ca din vis ceva destul de nelumesc. Ca dintr-o altă viață.
    – Iar asta e pentru tine, aud vocea bătrânei ce-mi întinde o coală de hârtie pe care o iau deîndată.
    Iar ulterior, ocupând un loc confortabil în fotoliul în care anterior ședea Lara, încerc să descifrez scrisul de mână, aceste, încă destul de bine păstrate, rânduri de cerneală.

    ”… și aici, în acest context, un accent important acord conceptelor de filosofie a subînțelesului, adică fenomenologiei structurilor artistice, rezultate din melanjul sentimentalismului subiectiv cu analiza obiectivă a spațiului eteronom”, citesc și pricep deîndată că ăsta… ăsta e de fapt articolul meu. Cel la care lucrez încă și acum. Sunt ideile mele. Toate astea. Sunt ale mele. Tot ce am scris deja. Tot ce ar mai trebui să scriu. Căci aici, tocmai pe această hârtie, găsesc continuarea. Asemănătoare celei pe care am gândit-o deja, însă încă n-am reușit s-o notez.

    – Așa că am să vă las, ca în transă aud vocea vârstnicei. Iar când aceasta iese, mă ridic și brusc mă apropii de Lara. O apuc de încheietura mâinii stângi și nu mai pot să mă stăpânesc nicidecum:
    – Dar tu cine ești? Cine? Spune-mi, cine ești de fapt tu?

    (va urma)



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5