Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE
Paradox, 2
Primit pentru publicare: 12 Febr. 2021
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 12 Febr. 2021
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
PARADOX
2.
Știu cine e. Îl cunosc. Îmi amintesc totul. Ca să fiu mai concisă, mi-am amintit exact în clipa în care, pentru prima dată, am intrat tocmai în acea casă. O casă părăsită. Pierdută în genunea pădurii. Casa noastră. Cea de atunci. Locul unde va trebui să-l aduc cât mai curând cu putință. Firește, dacă, în urma așteptatelor conversații de complezență, va accepta adevărul în care nici eu nu pot încă să cred, chiar dacă recunosc o mare parte din tot ce a rămas chiar până azi acolo. S-a păstrat intact. Precum pereții de aceeași nuanță; cea de atunci; același ecru. La fel ca tabla de șah de pe masa de piatră din scuar. Ultima noastră partidă, rămasă deschisă. Clepsidra măsurând timpul cuvenit jocului. Calendarul ce n-a fost atins niciodată. De nimeni. Ultima filă întoarsă de mine în acea dimineață fatidică: 2 mai 1925. Și regina. Desigur, regina mea neagră, capturată de el.
Mai sunt și câteva caiete acolo. Cu însemnările numeroaselor partide, desfășurate între anii 1912 – 1925. Registre pe care le însușesc. Le aduc acasă, întrucât trebuie să transcriu anumite meciuri din acea perioadă într-un soft special; în format PGN. Așa că, după câteva ore de muncă sârguincioasă asupra transpunerii jocurilor din jurnale cu file ca de nisip, gata-gata să se împrăștie într-o pulbere fină de fiecare dată când întorc aceste pagini, reușesc în cele din urmă să încropesc o bază de date cât de cât utilă pentru tot ce urmează să probez. Prin urmare, verific încă o dată totul și export de pe profilul lui de acum, de pe platforma care pare-se că-i convine în mare măsură, PGN-urile câtorva partide. Lansez comanda «Asociere rapidă» și, așa cum presimt, calculatorul găsește o sumedenie de asemănări vădite: înaintarea activă cu pionul din fața turnului, cedarea cailor când sunt atacați de nebuni, aceeași geometrie înșelătoare a acestora atunci când atacă regele adversarului; când capturează tot ce-l apără. Însă ceea ce nu vede inteligența artificială, e neobișnuita izbăvire de pionii din rocada adversarului. În schimb, eu observ cât se poate de bine această particularitate aparte, utilizată atât atunci, cât și acum, întru totul neașteptat pentru concurent; când, brusc, el ia cu nebunul ori mai ales cu turnul doar un simplu pion. Iar la mutarea imediat următoare pierde respectiva piesă de rezistență. ”Ce naiba faci?”, îmi vine să urlu când îl urmăresc în direct. Verific încă o dată toate caietele și constat că tot așa proceda și atunci. Softul special, pentru care am plătit o groază de bani, nu vede aceste similitudini, pentru că tocmai aici intervine neprevăzutul, mai precis, greșeala derutantă, ducând direct spre victorie. În alte cazuri constat și alte șiretlicuri. Similare celor de atunci. Din acea viață din care s-a păstrat o mare parte din amintiri. Și când zic ”amintiri”, firește că mă refer chiar și la dovezi reale. Cum ar fi, spre exemplu, poze. Câteva poze închise într-o casetă de nichel satinat. Poze în care mă frapează izbitoarea sa asemănare, dintre cel de atunci și cel de acum. Aceeași privire aproape hipnotică, nasul ușor coroiat și zâmbetul, mai ales, zâmbetul demascând parcă totala sa nepăsare față de tot ce desemnează veșnica luptă cu impedimentele existenței. Cu toate aceste hopuri și primejdii de zi cu zi care, pentru el, par mai degrabă doar niște nimicuri, demne de ignorat. Cel puțin, tocmai asta presupun, privind una din pozele sale; realizată pe 9 februarie 1921. Dacă n-ar fi părul, pe care atunci îl purta mai lung, aș putea spune că respectiva fotografie e doar o copie în alb-negru a celei din profilul său de pe unul din servere de șah. Altul decât cel unde jucăm în prezent.
Aș mai putea aduce și alte argumentări de această natură, dar mă decid să inițiez deîndată tocmai ceea ce mi-am propus de atâta amar de vreme. Exact din clipa în care mi-am amintit totul. Așa că deschid calculatorul și încep să-l caut. Nu-l văd activ și asta îmi induce un ușor dispreț. Chiar și teamă la gândul că s-ar putea ca mai nimic din tot ce închipui să nu fie adevărat. Totuși, revin cu picioarele pe pământ, acea casă există. Pozele din mâna mea, aceste caiete păstrând adnotările partidelor de atunci, partidelor noastre; acest praf de pe degetele-mi ușor tremurânde. Pulberea de atunci. Încă din acea viață. Toate astea nu pot fi incriminate nicidecum, cum nu poate fi pusă la îndoială nici existența lui. Prezența lui zilnică în aceeași gară în care ne vedem câteva minute, respirăm același aer și, așteptând trenuri diferite, poate că uneori ne gândim la unul și același lucru; la aceleași partide de șah, pe care eu le desfășor cu el, iar el, uneori privindu-mă drept în ochi, presupune că le poartă doar cu un inamic fără identitate; doar cu o străină rătăcită în virtual. Căci sunt sigură, mai mult ca sigură, că nu știe nimic. Nu bănuiește și nu simte nimic față de cea care, în mesageria privată de pe acea pagină de internet unde ne duelăm doar ca să demonstrăm unul altuia o preeminență extrem de caraghioasă, insinuează câte ceva. Dar seduce destul de subtil. Întrucât știu, prea bine știu, că în cazul unor mesaje ușor exagerate, el m-ar bloca definitiv. Așa că pentru el eu sunt ”ea”, pe când, pentru mine, el e tot ce aș vrea să fiu chiar și eu, dacă aș reuși să gândesc în maniera lui.
Mai ales acum, când nu-l găsesc în nici un nod al acestui paing al naibii de complex, numit internet. Când, sorbind din cafeaua amară, constat că încep să mă impacientez tot mai mult. Și atunci mă gândesc să-i scriu. Dar mă lepăd îndată de acest gând întru totul nepotrivit la o oră atât de matinală. Căci nu vreau să par doar vreun utilizator ușuratic, descriindu-i tocmai acele fleacuri ce nu au nici o relevanță în ceea ce privește partidele noastre, încheiate atât de subit. În schimb, aș putea să-l rog să mă ajute în rezolvarea vreunei probleme. Dar și-n acest caz, aș da dovadă tot de același caracter flușturatic, căci, în mod normal, jucătorii de nivelul meu știu să găsească orice tip de răspuns, pentru orice rebus șahistic, indiferent de gradul său de complexitate. Prin urmare, mă eliberez de ideea de a-i lăsa mesaje scrise. Mai arunc o privire peste lucrările cursanților în fața cărora va trebui să fiu prezentă în mai puțin de trei ore. Dar constat că respectivul exercițiu îl execut întru totul mecanic. Mai mult din instinct, căci privirea îmi e acaparată de ecranul calculatorului. De colțul din stânga, din partea de sus, unde aștept să-i văd numele. Aștept până îl văd exact în clipa în care îmbrac pantalonii elastici în carouri. Îl văd așteptându-și primul partener de azi. Așteptând trei minute și șapte secunde. Până când serverul nu-i extrage drept oponent pe un tip cu un nume destul de bizar. Dar acest fapt n-are nici o importanță. Decisiv acum e doar jocul. Mai ales această deschidere la care apelează, sesizând desigur coeficientul destul de bun al adversarului. Gambitul Evans. La fel cum juca și cu mine în timpul penultimei noastre partide, celei de alaltăieri. Apoi, profitând de superioritatea mea, cam pe la mijlocul meciului m-a lăsat să mă destind, iar finalul a fost unul de-a dreptul șocant: mi-a dat mat cu pionul plasat pe G6. Și gata. S-a deconectat numaidecât. Tocmai când, fiind un ghem de nervi, îmi venea să-i scriu cele mai usturătoare afronturi de care puteam fi în stare în acele momente. Însă el… să-l iei de unde-l uiți. La fel ca și acum, când propunerile altor cinci jucători ce îi sunt destinate în mod direct rămân în suspensie. Așa că dorită reiterare a partidelor curmate cu înfrângeri usturătoare pentru opozanții săi nu mai sunt posibile. Cel puțin, nu acum. În această dimineață în care cerul depărtării sale capătă tente de un sidefiu ademenitor. Acum, când cutez să-i scriu totuși ceva. Ceva extrem de simplu, menit de nu a atrage nici o atenție aparte. Ceva ce nu sună a fi o aluzie vădită, dacă nu se caută interpretări de prisos. ”Te aștept…”, tastez în grabă și refuz să adaug precizarea ”aici”. Căci ”Te aștept aici”, ar fi prea simplist. N-ar stârni acea coloratură obiectivă, acea interpretare susceptibilă, inducând un timp și un spațiu incert. Așa că mă rezum doar la primele două cuvinte. Postez mesajul și mă deconectez.
Mă grăbesc, dar nu uit să vâr în poșetă regina lui neagră, intenționat lăsată pe oglinda din vestibul, ca ceva ce s-ar cuveni să însemne mult mai mult decât doar o simplă piesă de joc. Ca ceva aproape sacerdotal; cel puțin, simbolic. La fel cum e și una din pozele sale, găsită în acea casă. Tocmai această fotografie în care zâmbește și care-mi amintește de seara zilei de 9 februarie 1921. De ceasurile înserării, când îmi dezvăluia o nouă metodă de retenție a reginei adversarului. Îmi zicea că, prin deschidere, pionul din fața nebunului, cel care va captura piesa de bază, trebuie să dea șah, chiar dacă ulterior va fi luat, în mod obligatoriu, de regele adversarului. Și mai spunea ceva de atacul de pe flancul drept. Doar că acum îmi e cu neputință să recompun totul. Cu lux de amănunte. Întocmai așa cum descria el, cum desena pe tabla de șah de pe masa de piatră din scuar. Pot în schimb, tocmai acum când scot această poză din buzunarul de la piept al cămășii din viscoză, să-mi amintesc mirosul. Izul pielii lui de atunci. Pot să reconstitui totul. Așa cum a fost. Ceea ce, de altfel, fac mai mereu cât timp, aproape zilnic, parcurg mereu același traseu. Cu trenul care, parcă tot mai agale, străbate un peisaj sterp, întinzându-se cât vezi cu ochii. Măcar noaptea, îmi zic, măcar la întoarcere nu sunt nevoită să privesc din nou totul și mai mereu să trăiesc aceeași senzație că aici, în ținutul meu, numai eu am rămas încă vie. Căci nimic nu se schimbă aici. Niciodată. De când mă știu, totul rămăsese identic. Casa mea, gara, trenul; prezentul, în cele din urmă. Un timp încremenit pentru totdeauna. Viața, însă, adevărata viață dăinuie cu totul altundeva. Doar acolo unde există el… Respiră. Gândește. Are tot ce râvnește și nici nu bănuiește că, zi de zi, îmi amintesc tocmai acel timp care cândva îi definea adevărata-i existență.
Îmi amintesc și aștept să treacă și ziua de azi. Să se facă miezul nopții, ca să pot să-l revăd. Să cutez să-i spun totul. Așa cum a fost. Cum trebuia să fie, ca să putem să ne regăsim tocmai acum. În acest prezent în care el pare-se că nu știe nimic. Nu simte nimic trecând alături. Aproape atingându-mă. Însă pierzându-se deîndată în vacarmul călătorilor matinali, sosind de peste tot.
”Fugi!”, îmi poruncesc sentimentele tot mai puternice de pe o zi pe alta. ”Mai ai timp destul”, ascult vocea rațiunii, ținându-mă în caierele sale ca în niște prinsori ce mă țin strâns legată de acest pământ. Așa că las ca totul să se petreacă doar așa cum ar trebui să fie. Fără nici o intervenție nesăbuită, grăbind cursul destinului. Prin urmare, nu mă abat de la drumul obișnuit. La pas, bat aleile parcului central și în mai puțin de un sfert de oră intru pe ușa Universității. Urc două etaje și intru în sala de curs, unde mă așteaptă zeci de minți dornice de a afla alte și alte concepte estetice, stând la baza ficțiunilor scrise în urmă cu un secol. Însă prelegerea mea nu durează prea mult. Tocmai când constat că stârnesc un interes sporit în rândul audienței, mă văd nevoită să răspund la telefon.
– E un tip aici, se precipită fata de la bibliotecă. Îl interesează reviste de șah din perioada interbelică.
– Șah? tai răspicat, lăsând să se înțeleagă că n-am timp de asemenea discuții.
– Știind că sunteți pasionată de jocul minții, m-am gândit că a-ți putea să mă ajutați, se scuză fata.
– Recomandă-i biblioteca județeană, închei discuția și revin asupra descrierii proceselor formative, argumentând totodată câteva aspecte etice, atât de des întâlnite în tratatele de teorie literară, descrieri ce induc o profundă tăcere și același interes viu în rândul cursanților din fața mea. Ba mai mult decât atât, toate aceste considerații pe care le descriu, axându-mă evident pe operele autorilor de vază din acea perioadă, nasc o sumedenie de întrebări. Care mai de care mai năstrușnice. Aproape provocatoare, dacă ar fi să iau în considerare vârsta celor care mă ascultă și mă încântă cu toate aceste intervenții nesperate, deconspirând în mod cert o nesățioasă poftă de cunoaștere a tot ce pare-se că stă la temeiul unui trai fericit.
Mulțumită, nici nu realizez cât de repede trec cele două ore de seminar. Dacă s-ar scurge tot atât de repede și următoarele ore, nădăjduiesc, știind că trebuie să-i povestesc o viață întreagă. Viața noastră. Cea de atunci. Trebuie să-mi găsesc bravura necesară și să-i spun totul. Întocmai așa cum a fost. Cum îmi amintesc ca ceva ce s-a terminat de curând. Luna trecută. Anul trecut. Dar nicidecum tocmai în urmă cu un veac întreg. „Trebuie”, repet. ”Trebuie! În noaptea asta va trebui să-i restitui cel puțin regina”, gândesc, intrând în cafeneaua Universității. Îmi comand un ceai verde și scot telefonul. Ca să-l urmăresc, să-l vânez, să văd când va fi activ. Ca să-l provoc la o nouă partidă. Și să-l las să-mi captureze regina. Regina mea neagră. La fel ca atunci. La fel ca acolo. În casa noastră din hăul pădurii de goruni.
”Și eu…”, citesc, accesând serverul de șah. ”Și eu te aștept”, e răspunsul lui la mesajul pe care i i-am adresat în urmă cu patru ore și treisprezece minute. Un răspuns mai degrabă combativ decât dătător de speranță. Căci nici el nu specifică locul și timpul, ci, pur și simplu, citind iar și iar aceste cuvinte, simt că mă ia în derâdere. Deoarece, sincer vorbind, nici un jucător de nivelul lui nu așteaptă să joace cu un adversar neînsemnat, de felul meu. Prin urmare, un asemenea răspuns precum cel anterior, e doar o amăgire trecătoare. Și nimic mai mult; și nimic altceva, deduc văzându-l conectat. Acceptându-mi provocarea. Recurgând la aceeași deschidere: gambitul Evans.
”Te mai aștept”, îi scriu, văzându-mă înfrântă doar după câteva mutări.
”Cine ești?”, citesc deîndată mesajul lui. Dar nu răspund, căci prefer deocamdată să nu-i spun nimic. Convin să îl țin în șah. Până când nu va înțelege singur tot ce nu pot să pricep deocamdată nici eu întru totul. Așa cum a fost și cum se repetă și-n această viață.
(va urma)
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania