Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Paradox, 3

Primit pentru publicare: 17 Febr. 2021
Autor: Nicolae CORNESCIAN     
Publicat: 18 Febr. 2021
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

PARADOX

3.

Caut să dau sens celor spuse de ea. Încerc să pricep insinuările-i parcă obliterând o mare parte din proximitatea noastră de odinioară, dar tot ce izbutesc să-mi amintesc e doar aerul crud din acea gară. Și ochii, mai ales ochii ei iscoditori, inducând stări de ezitare și ceva, literalmente, mult prea atroce; prea dureros. Ca un puseu resimțit chiar și aici, în casa mea; chiar și acum când, așteptând să se infuzeze ceaiul preparat în grabă, accesez serverul de șah și dau de un nou mesaj. Sosit din partea ei. Bruioanele unei partide, presupun. Recompun meciul notat, iar la a treia mutare intuiesc că, de fapt, aceste însemnări sunt cu totul altceva. Sunt un cifru compozit. Un rebus pe care încerc să-l dezleg, înlocuind notarea fiecărei mutări cu câte un semn grafic. Cheia, totuși, codul dezlegării îmi ia ceva timp. Destul de mult. Aproape o oră. Exact de atât am nevoie ca în cele din urmă să ajung la sorți de izbândă. Adică, să înțeleg cum anume a fost încifrat mesajul. Exact așa cum am și bănuit chiar de la bun început, însă am omis pe moment respectiva versiune. Mai precis, în fiecare pătrat de pe tabla de șah, încifrând adresele obținute în cele din urmă, ea a plasat câte o literă, în ordine alfabetică. Figurile notate cu literele Q, R, N și așa mai departe, în esență, nu joacă nici un rol. Sunt înserate doar cu scopul de a încurca totul, de a mă trimite pe un făgaș fals. Primordială, în acest caz, se dovedește doar geometria. Ingenios, surâd obținând rezultatul corect; această adresă pe care deîndată o introduc în motorul de căutare. În 0,68 secunde, Mozilla mă anunță că sunt aproximativ 24.300 rezultate cu acest nume; numele Universității marcate cu roșu pe harta deschisă chiar pe prima poziție. Locul unde am fost azi. Mai exact, ieri, căci observ că trecuseră deja mai mult de două ore de la miezul nopții.  

Un gând bizar, totuși, mă neliniștește după ce-mi fac tabieturile necesare și intru în dormitor. Cum e și normal, mă întreb dacă am fost urmărit. Căci de unde respectiva adresă? Și cum de știa ea unde anume fusesem ieri? Ori poate că această concordanță nici măcar nu se cere examinată. Căci e doar o eroare banală. Și nimic altceva. Înainte de toate, sigur că adresa încifrată în mesajele private ar trebui să aibă o semnificație oarecare. Dar ce anume vrea să-mi transmită ea, trimițându-mi coordonatele acestei locații? Ce altceva dacă nu tocmai locul plauzibilei viitoarei întâlniri? Poate chiar mâine, mai precis, azi. Poate chiar azi, din timp ce totul îmi e cât se poate de clar. Îmi e limpede până la punctul în care, în notarea partidei expediate, apare rocada. Această mutare care, descifrată în același registru, înseamnă, de fapt, o pauză de un rând pe foaia cu litere. Abia ulterior urmează tocmai ceea ce nu pot să pricep nicidecum. Mai e o adresă aici, dar, introducând-o și pe asta în motorul de căutare, internetul deschide tocmai acea hartă, cu acele date cartografice care nu marchează nimic deosebit. Nici o instituție, vreo clădire sau vreun reper evident. Doar pădure. Și atât. Și un râu mai puțin important la doi kilometri de intersecția latitudinii și longitudinii, marcate de ea. Reper descifrat mult mai greu decât adresa Universității. Căci observ că, normând cifrele, ea se folosește de un algoritm destul de complicat. Iar această metodă, felul ei de a încifra totul, îmi deconspiră faptul că am de-a face cu cineva mult mai abil decât arată coeficientul ei de pe serverul de șah. Cu cea care mă testează destul de subtil. Căci la ce altceva mai sunt bune toate aceste ghicitori, aparent hilare, dacă nu tocmai la obținerea rezultatului așteptat de ea? Pur și simplu, vrea să vadă cine sunt eu cu adevărat; cât anume din ceea ce demonstrez e real și care e procentul amăgelii pe care o etalez chiar și în timpul partidelor noastre. 

Așa stând lucrurile, conchid că nu-mi rămâne altceva mai bun de făcut decât să inițiez următoarea mutare. Doar că respectivul pas trebuie să-l analizez din mai multe perspective. La fel ca și gambitul Evans, ce oferă o multiplicitate de variante pentru atacurile ulterioare. Atacuri neașteptate. Cum e și cel de acum. Din această clipă când ceasul indică exact ora trei, iar eu îi trimit linkul pentru o nouă partidă. O nouă provocare, acceptată îndată. În secunda imediat următoare. Ca și cum ar fi știut că sunt aici. Ca și cum ar fi așteptat. 

”Ai rezolvat rebusul?”, îmi scrie când îi atac turnul de pe H8. ”Ai reușit?”, insistă neprimind nici un răspuns din partea mea. Simțind, probabil, un harțag incontrolabil din cauza tăcerii mele; o mânie alimentată de atacurile mele repetitive asupra reginei sale. ”Acolo nu e nimic”, îi răspund, referindu-mă, desigur, la cea de-a doua adresă. ”E ceva. Ceva important”, citesc când îi capturez calul de pe C3. Și îndată pricep că ea presupune cu totul altceva. Crede că n-am înțeles mai nimic din acele adnotări. Prin urmare, nici nu bănuiește că mă refer la a doua parte a textului încifrat. Și poate că e mai bine așa. Poate că, deocamdată, nici nu trebuie să grăbesc evenimentele. Îndeosebi acum, când nu știu nimic, mai nimic despre ea. Cine e? Cu ce se ocupă? Care e numele ei adevărat? Și câte și mai câte din ceea ce m-ar ajuta să întocmesc un portret cât de cât acceptabil în vederea aflării identității sale, menite de a divulga adevăratele-i intenții. Căci nu știu, sincer să fiu, nu știu ce reprezintă ea acum pentru mine. Acum, când nu simt nimic cu excepția repulsiei și dorinței de revanșă, induse, cum e și normal, doar de aceste partide de șah, purtate cu ea tot mai des. Altceva, alte aspecte, în aceste momente, pentru mine nu prezintă nici un interes. În aceste clipe în care, învingând-o pentru a nu știu câta oară, nici măcar nu pot să recompun în minte imaginea fizionomiei sale. Chipul celei pe care o văd aproape noapte de noapte, dar nu-i acord nici o importanță cât timp știu că nimic, absolut nimic nu mă leagă de această persoană. Această străină, în cele din urmă. Doar o femeie oarecare pentru care nu pot să fiu altceva decât un simplu străin. Jocul de șah? Pentru mine e doar o destindere, un fel de repaus dintre două capitole ale nuvelei comandate de vreo publicație sau alta ori dintre două articole în care strecor tot ce-mi amintesc din teorie literară, din estetică sau etică. Jocul acesta, chiar de e jocul minții și de fiecare dată se desfășoară mereu altfel, pentru mine nu e nici măcar pasiune; tocmai acea pasiune ce cu timpul devine obsesie. E doar un răgaz de moment. Așa că adversarii mei virtuali nu pot fi altceva decât niște străini, duelându-se doar pentru a-și demonstra numai sieși cine sunt ei de fapt. Care e nivelul lor rațional și cât din ceea ce presupun că sunt, se confirmă și-n realitate. Celălalt, în acest caz, nu are nici o importanță. Și ce dacă adversarul crede altceva despre tine? Și ce dacă te consideră inferior sau superior lui? E doar un străin. În concluzie, orice evocare venită din partea lui nu te poate afecta cu nimic. Și ce dacă ocupi primul loc în clasamentul standard? Totul e doar un joc. La fel ca și viața. Ca această viață, viața de acum, în care tot ce există e sortit necontenitelor schimbări. Precum aceste mutări, ultimele ei mutări, pe care le analizez cu atenție și observ un progres real. Surprinzător chiar. Aducând-o treptat spre un nivel superior. Inducându-i, probabil, și un fel de satisfacție până în clipa în care, întârziind puțin cu următoarea mutare, gândind mai profund, decid să-i tai elanul. Îi dau șah și, totodată, îi atac turnul pe care urmează să-l capturez. Ultima ei piesă de rezistență, menținându-i vie speranța la atât de dorita de ea victorie ori, cel puțin, remiză. Doar că ea nu știe că, în privința logicii, eu niciodată nu recurg la compromisuri.

”Cine sunt?”, îmi scrie luptând în continuare. Și asta îmi place cel mai mult la ea: faptul că nu abandonează niciodată; se bate până la ultima mutare. ”Ultima dată m-ai întrebat cine sunt. Îți amintești?”, continuă în timp ce-o izbăvesc de pionul pe care nu izbutește să-l transforme în regină. ”Îți amintești?”, insistă ghicind probabil buna mea dispoziție, indusă de jocul ei care spre final devine tot mai haotic. ”Ca să știi cine sunt, privește dincolo de acest joc. Oprește-te pentru o clipă și ai să pricepi că până la un punct anume, un timp destul de lung, gândim aproape la fel.”

Are dreptate. Are perfectă dreptate, deduc analizând iar și iar toate partidele purtate cu ea; oprindu-mă asupra punctelor-cheie, analizându-i erorile și observând că le comite doar spre sfârșitul meciurilor. Fapt ce mă face să cred că toate aceste greșeli se datorează oboselii acumulate. Astfel, deduc că în viața de zi cu zi ea e o persoană activă, desfășurându-și poate activitatea tocmai în acel domeniu ce impune o persistentă întrebuințare a iscusințelor intelectuale. O muncă de birou, presupun. Ori ceva legat de cercetare și studiu permanent. Ceva ce în mod obligatoriu se axează pe o bună cunoaștere a trecutului, căci multe din mutările ei de pe tabla de șah de mult ori se rezumă la o multitudine de încercări repetitive. Practic, când nu poate ataca pe un anume flanc, observ că revine la poziția anterioară a pieselor și încearcă o altă strategie. Nu-mi place ideea că nu riscă niciodată. Și de aici derivă tocmai stabilitatea ei. Deduc că e o persoană cumpănită, ghidându-se mai mereu după aceleași principii, atât de bine înrădăcinate în mintea și în comportamentul ei. Stăpânirea de sine, în acest caz, e fundamentala-i calitate care, totuși, nu știu de ce, mă face să admit că e principala cauză a singurătății ei. Căci așa o văd. Singură și retrasă. Căci tocmai asta relevă apărarea ei de pe tabla de șah: o izolare compactă, aproape imposibil de penetrat. Pe deasupra, mai observ și preferința ei pentru cai în schimbul nebunilor. Ceea ce mă face să cred că undeva, în adâncul inimii, râvnește tocmai acea libertate pe care nu o poate cunoaște de una singură. Are nevoie de sprijin, de siguranță pe care i-o poate acorda doar o altă persoană. Iar când găsește destulă tărie și se încumetă să mă întrebe unde anume a greșit, știu sigur că are nevoie de ajutor. Ceva, totuși, nu e tocmai așa cum ar trebui să fie. Poate că și în viața ei, la fel ca în fiecare partidă purtată cu mine, mai mereu apare aceeași problemă, de care nu poate scăpa nicidecum, căci nu vede o altă soluționare, cealaltă față a adevărului. Dar nici nu cedează înainte de vreme. Nu abandonează, ci luptă cu aceeași încrâncenare, așteptând desigur posibila mea greșeală. Ori poate că, pur și simplu, toate aceste continuări fără sens nu sunt altceva decât acele tainice manifestări ale dorințelor ei aproape obsesive de a petrece cât mai mult timp în compania mea. Și dacă e tocmai așa, înseamnă că, în acest caz, ar trebui să fiu mult mai precaut. Cel puțin, noaptea. În această noapte în care trebuie să-i mai scriu câte ceva, căci nu așa, nu, nu așa ar trebui să se termine jocul ce devine tot mai eterogen cu fiecare nouă provocare. Ar trebui să mă justific de ce în anumite cazuri refuz să-i răspund. 

”Știu”, îi scriu. ”Gândim la fel și asta mă face să văd în tine un adversar ideal”, continui apelând la subiectivisme interpretabile.  Chiar la un fel de tautologie logică, de tipul ”adversar ideal”, care aici, în acest context, sună întru totul nepotrivit. Cu certitudine că observă și ea această denaturare, căci îndată răspunde cu un fel de exegeză ce corectează cât se poate de clar exagerarea mea. ”Partener ideal”, completează și văd că mai tastează ceva. Dar nu-mi trimite celelalte cuvinte. Pesemne că nu dorește să mă ofenseze. Se teme că am s-o blochez ori, în cel mai bun caz, n-am să mai accept nici un joc propus de ea. Se deconectează, dar revine îndată. Căci așteaptă, mai așteaptă ceva. Crede că am să reiau discuția despre mesajul codificat. Că am să-i cer lămuriri necesare; cifrul care ascunde cele două adrese. Nu știe, totuși, că știu totul. Va afla poate abia mâine, când, pe motiv că nu găsesc tratatul de estetică a lui Evanghelos,  intenționez să vizitez biblioteca Universității; să zăbovesc acolo chiar și câteva ore, nădăjduind că am s-o întâlnesc într-un târziu. Și atunci, abia atunci, văzându-mă tocmai acolo, sunt sigur că va realiza deîndată că am reușit să decodific mesajul încifrat. Până atunci însă nu-i mai pomenesc nimic de ceea ce-mi expediase în urmă cu câteva ore. Îi scriu doar atât: ”Regina pe care mi-ai dat-o în gară mi-a amintit ceva.” Și atât. Și pun punct. Și mă deconectez. Pentru că de-aș continua să mă explic, confundând imaginarul cu propriile amintiri, aș risca să-i descriu ceea ce nu a fost niciodată, oricât de real nu îmi pare chiar și acum, când strâng figurina de fildeș în mână și simt că e la fel de rece ca și atunci când mi-a înmânat-o, implorându-mă să-i promit că-mi voi aminti totul. Dar cum să-i scriu așa ceva? Cum? Cum să mă încumet să-i prezint ficțiunile mele drept plauzibila noastră veracitate; realitatea noastră comună? E de neconceput așa ceva. E inadmisibil. Cu toate că în mintea mea capătă tente tot mai clare. Pare că s-a petrecut. Chiar și dincolo de haturile ficțiunilor mele. Undeva într-un timp uitat pentru totdeauna. Ca vreo partidă de șah. Prima mea partidă cu ea. Cea pe care dintr-o eroare inexplicabilă serverul nu o salvase. Cea din care îmi amintesc doar câteva mutări sporadice, ca niște sfezi existențiale. Între noi doi. Într-o viață aparent posibilă. În cea pe care mi-o închipui mult mai clar decât tot ce am trăit până acum. În absența unui sens clar. În absența ei.

(va urma)