Nicolae CORNESCIAN

Izul văzduhului

Tot mai des totul devine cu totul altceva.
Se preschimbă în ceva fără nume
doar spre a nu se putea ține minte
întocmai așa cum a fost mai mereu.
Altfel decât tot ce se știe deja.
Pare anodin și tot mai stingher.
Similar sticlei sparte undeva alături.
Sticla a cărei umbră rămâne încă intactă
și atât de aproape de noi,
în acest gol albăstrui cu miros de aer,
încât ajunge chiar bracul convenabil
continuării întregului fără de care
poate că nici nu ar fi existat niciun spațiu
împrejurul nostru.
Alături și acolo unde ne dorim ca totul
să se petreacă cu totul altfel
decât vedem și ne amintim că știm
pe când atingem tot ce devine absent
pentru fitecine altcineva.
Îndeosebi pentru cei care nu percep
izul văzduhului
pulsând chiar aici, între aceste transparențe
ce înlocuiesc sticlele sparte
tocmai în acest vid,
în aceste geamuri
dincolo de care nu va mai ploua
poate niciodată.